facebook

sâmbătă, 30 august 2008

Existentialismul


Prin anul `99 o colegă de serviciu, care-și făcea studiile la „fără frecvență”, m-a rugat să o ajut. Avea de făcut un referat la filozofie, și cum mi-a spus ea, „nu mă prea pricep la filozofie”. Am ales o temă legată de doctrinele filozofice a secolului XX și am scris despre existențialism. Am ajutat-o cu plăcere, fiindcă atunci aceasta mă preocupa foarte mult și nu a constituit un efort să pun totul pe hârtie. Iată referatul:



Doctrina filosofică ce a avut cel mai mare impact asupra omenirii în secolul XX este existenţialismul. Această influenţă poate fi explicată parţial şi prin factori ce nu ţin de însăşi tezele doctrinei şi de adevărul sau falsitatea lor. O importanţă uriaşă pentru proliferarea punctului existenţialist de vedere asupra alegerii de către fiecare a căii ce trebuie urmată în viaţă o are atitudinea existenţialismului asupra omului şi faptul că în prezent existenţialismul corespunde cel mai bine concepțiilor ştiinţelor contemporane şi modului de viaţă din zilele noastre.

Existenţialismul este o doctrină filosofică apărută în a doua jumătate a secolului trecut ca reacţie la atotcuprinzătoarea doctrină Hegeliană, şi de la bun început s-a diferenţiat de alte doctrine filosofice prin faptul că este egal acceptabilă atât credincioșilor (în special creștinilor), cât şi ateiştilor.

Filosoful care a pus bazele doctrinei filosofice existenţialiste este teologul danez Søren Kierkegaard (1813 – 1855), lucrările căruia au avut, pe lângă influenţa asupra doctrinei existenţialiste, o foarte mare importanţă asupra revizuirii principalelor postulate ale bisericii catolice în conformitate cu ultimele teorii ştiinţifice şi filosofice. Prima sa lucrare filosofică, numită „Postscriptum neştiinţific finalizator” a fost dedicată unei critici destul de violente a filosofiei hegeliene. Hegel propunea explicaţii raţionale pentru orice fenomen din istorie sau viaţa umană, pe când Kierkegaard era obsedat de ambiguitatea şi paradoxalitatea naturii umane. El considera că problemele cu adevărat importante în viaţă, ca de exemplu existenţa şi esenţa lui Dumnezeu, sfidează orice explicaţie raţională. Dat fiind faptul că în aşa cazuri este imposibilă aflarea adevărului obiectiv, Kierkegaard introduce noţiunea de „adevăr subiectiv”, adevărul considerat ca atare de fiecare om în parte şi care ţine de alegerea personală a fiecăruia. Kierkegaard consideră că filozofiile sistemice (ca cea a lui Hegel), explicând logic fiecare pas din viaţa umană şi făcându-l prin aceasta necesar, evită alegerea subiectivă şi responsabilitatea pentru alegerea făcută. Pe când fiecare om se creează prin alegerile făcute de el, alegeri care se fac fără a ţine seama de normele generale. Corectitudinea unei astfel de alegeri se poate determina numai subiectiv.
Una dintre cele mai importante dintre lucrările sale este cartea „Sau – sau”. Kierkegaard distinge două căi în viaţă: estetică (hedonistă), în care omul trăieşte pentru căutarea plăcerilor sau acumularea bunurilor şi calea etică, alegând-o pe care omul simte o obligaţie, preocupare permanentă pentru viaţa socială şi religioasă.
În lucrările mai târzii Kierkegaard susţine că şi a doua cale, calea etică, îl ajută pe om să fugă de individualitatea personală, şi propune o a treia cale: religia, când prin supunerea voii lui Dumnezeu poate fi găsită adevărata libertate. Kierkegaard se opreşte asupra poruncii lui Dumnezeu lui Abraham de a-şi sacrifica fiul (Geneza, 22:1 – 22:19). O astfel de faptă poate fi făcută numai într-o stare de „suspendare a eticii”, însă anume ea i-a permis lui Abraham să „ajungă” la Dumnezeu. Kierkegaard consideră că numai prin astfel de „aruncări” în credinţă se poate obţine adevărata libertate.

Un alt filosof care a trăit în secolul trecut şi a adus un aport important la dezvoltarea concepţiei existenţialiste asupra vieţii umane (deşi nu este nici existenţialist, şi nici nu a cunoscut lucrările lui Kierkegaard) este Friedrich Nietzsche. El considera că nu există evidenţe morale, lucruri ce nu trezesc îndoieli, ci doar interpretări morale, ce se schimbă de la un caz la altul. Nietzsche consideră încrederea în faptul că structura universului poate fi cunoscută ca fiind doar o ficţiune folositoare. Doctrina nietzscheană slăveşte individualitatea ce se autoafirmă prin opoziţie morală cu majoritatea conformistă. Dacă Kierkegaard era profund religios, Nietzsche în „Aşa grăit-a Zaratustra” proclamă moartea lui Dumnezeu, fapt ce a marcat puternic filozofia secolului XX.

Un alt mare filosof, ce a contribuit la dezvoltarea doctrinei existenţialiste este germanul Karl Jaspers (1883 – 1969). În concepţia lui Jaspers filozofia este efortul de a explora şi descrie limitele experienţei. El foloseşte termenul „neatinsul” pentru a defini ultimele limite a comprehesiunii umane, orizontul indefinit în care sunt posibile toate experienţele subiective şi obiective, însă care nu pot fi niciodată înţelese raţional. Jaspers considera că existenţa este senzaţia ce nu poate fi definită de libertate cu care se confruntă omul pus în situaţii-limită ca norocul, suferinţa, conflictul intern, vina şi moartea.

Martin Heidegger (1889-1976), gânditorul ce este general considerat ca unul dintre cei mai originali filosofi ai secolului XX, a definit fenomenologia existenţialistă şi a influenţat crucial toată filozofia existenţialistă ulterioară. În prima sa carte, „Fiinţă şi Timp”, Heidegger şi-a pus întrebarea: ce este existenţa, ce înseamnă a exista? La această întrebare, considera el, se poate răspunde numai răspunzând mai întâi la întrebarea „ce fel de existenţă are existenţa umană”. Heidegger numea acest gen de existenţă Dasein (a fi în lume). Dasein-ul se deosebeşte de alte genuri de existenţă prin aceea că existenţa-Dasein îşi dă seama de faptul propriei existenţe, spre deosebire de alte genuri de existenţă (Sein). Deosebirea noastră față de o piatră constă în aceea, că noi ne dăm seama că existăm, suntem în lume, pe când ea – nu.
Senzația de dasein, de „viață”, nu este permanentă nici pentru noi, ea se manifestă în momentele când trebuie să luăm decizii. Individualitatea noastră este pusă permanent în pericolul de a nimeri în lumea lucrurilor, a rutinei de zi de zi şi a convenţionalului. Astfel, comportamentul poate deveni unul conformist şi omul poate pierde legătura cu propria sa natură ce este o entitate care face alegeri. De această pierdere a individualităţii pe om îl poate salva un singur lucru – senzaţia de teamă (Angst), care este o senzaţie normală a Dasein-ului, senzaţie ce apare permanent la cineva care este liber se confruntă cu necesitatea de a face alegeri. Teama scoate individualitatea din lipsa de sens cu care ea se confruntă în conformism şi îi dă adevărata senzaţie de existenţă şi libertate.

Doctrina existenţialistă îşi va căpăta finalitate (și denumire) în lucrările filosofului francez Jean-Paul Sartre (1905-1980). Într-o analiză a ideilor existenţialiste Sartre spune că atât pe existenţialiştii – atei, cât şi pe existenţialiştii – creştini, îi uneşte convingerea că existenţa umană precede esenţei umane. Ce înseamnă aceasta?
De exemplu, orice obiect confecţionat de om este făcut în conformitate cu o anumită concepţie a obiectului dat, pe care o are creatorul obiectului. Astfel, creatorul cunoaşte dinainte ce vrea să creeze – scaunul există în mintea tâmplarului încă înainte ca acesta să-l facă. Obiectul dat are o esenţă (constituită din o sumă de metode de confecţionare şi de calităţi ce permit a-l defini), şi esenţa există înainte de confecţionarea obiectului. Pe când omul la început există, se confruntă cu lumea înconjurătoare, şi doar apoi capătă o esenţă. Omul nu poate fi definit fiindcă iniţial el nu reprezintă nimic. El este aceea ce crede el despre dânsul şi ceea ce vrea să devină. Dat fiind faptul că el începe să creadă ceva despre sine doar după ce începe să existe, existenţa la om precede esenţei. Omul se alege singur pe sine şi esenţa sa, ceea ce nu este posibil pentru alte esenţe (lucruri, plante, animale). Omul este o fiinţă îndreptată în viitor şi care înţelege că se proiectează în viitor. Şi el va deveni aşa, cum este proiectul său.
Unui lucru la care esenţa precede existenţei nu i se poate imputa faptul că el este aşa cum este, fiindcă lucrul dat era definit cu mult înainte de a exista de esenţa sa. Însă omul, care mai întâi există, şi apoi capătă o esenţă, este pe deplin responsabil pentru esenţa sa, pentru ceea ce va deveni. Însă omul este responsabil nu numai pentru sine, ci şi pentru toţi ceilalţi oameni.
Cum putem noi fi responsabili pentru toți? Sartre explică foarte simplu: în orice moment, noi acționăm așa cum considerăm că e cel mai bine în situația respectivă, reieșind din aceea, cum dorim să devenim. În acest caz, trebuie să acceptăm că și toți ceilalți oameni în așa situații sunt în drept să procedeze exact ca noi. Noi prin acțiunile noastre creăm aceea, ce în înțelegerea noastră trebuie să fie idealul omului (adica, ne creăm pe noi, așa cum credem că e mai bine). Creând așa un ideal, trebuie să acceptăm când și alții procedează ca și noi, cred ca și noi, și se poartă cu noi cum ne purtăm noi cu alții. De aici și concluzia: fiecare răspunde pentru toți.

O trecere în revistă a existențialiștilor ar fi incompletă fără a-i menționa pe scriitorii, în opera cărora ideile existențialiste ocupă un loc principal: Dostoevskii și Camus. În opera lui Dostoevskii totdeauna persistă tema deciziilor morale și a acceptării consecințelor acestor decizii. Iar renumitul său „Când cred că cred (în Dumnezeu), eu nu cred, iar când cred că nu cred, atunci cred cu adevărat” este o replică foarte fidelă la căutările disperate ale lui Kierkegaard a adevăratei credințe. Și mai mult a fost cutremurată civilizația noastră de exclamația lui Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Francezul Albert Camus, pe lângă o serie de romane ce erau axate pe tematica existențialistă, a mai scris și câteva eseuri, cel mai renumit dintre care este „Mitul lui Sisif”, în care este pus în discuție sensul vieții și aceea, cum poate fi trăită viața.

Acesta a fost textul referatului, și colega mea a avut mari probleme din cauza lui („Natan, eu te-am rugat să-mi scrii ceva pe 7, dar așa, profa mi-a pus zece și acum mă caută prin toată facultatea să discute cu mine”). Oricum, indiferent de scopul în care a fost scris acest text, el oricum înseamnă mult pentru mine. Astăzi, peste nouă ani, pot spune următoarele:
- Teamă și singurătatea în sensul lor existențialist (Sartre definea teama (angst) ca „teama de nimic” sau teama fără obiect) sunt foarte des întâlnite în viața de zi cu zi. Asta e aceea ce simțim când trebuie să hotărâm ceva important și ne dăm seama că rămânem singuri în fața acestei decizii, și nimeni altcineva nu o poate lua în locul nostru, și ea poate să ne schimbe viața de mai departe.
- Teama și singurătatea sunt unele dintre cele mai neplăcute sentimente cu care se poate confrunta cineva. Și este absolut normal să încerci să eviți aceste senzații. Cum? Foarte simplu – nu schimba nimic, afundă-te în cotidian și în lucrurile obișnuite. Lasă alții să hotărască pentru tine, cine trebuie să fii și ce trebuie să faci. Îți pare că lucrul tău nu mai este interesant, că te-ai plafonat și nu mai ai unde să crești? Dar te temi să pleci și să cauți alt lucru, te temi de schimbări. Atunci nu schimba nimic, continuă să mergi în fiecare zi la același servici și, principalul, nu te mai gândi la aceasta. Sigur, aceasta e calea ușoară, și din păcate, foarte des o alegem pe ea. Dar cine nu ia decizii singur, trăiește viața altora.
- Anume doctrina existențialistă m-a făcut să încerc din răspuneri să trăiesc din plin. Da, aceasta poate înseamna o stare permanentă de nesiguranță în ziua de mâine, da, asta poate însemna refuzul la lucrurile preferate, anturajul obișnuit și persoanele apropiate. Dar dacă îmi dau seama ce deja de mult timp nu am mai simțit angst-ul, înseamnă că gata... am fost prins de cotidian, nu aleg eu cum să merg în viață, ci sunt dus de evenimente. Înseamnă că a venit timpul să mă întreb: cine sunt, unde merg... cine vreau să devin. Nu m-am temut niciodată să-mi schimb radical viața, când am considerat că așa e corect și bine, și mi-am asumat totdeauna și consecințele, atât pentru alții, cât și pentru mine.
- Temă separată de discuție este aspectul moral al doctrinei existențialiste. Mi-am asumat pe deplin principiul „fiecare răspunde pentru toți”, și m-am condus de el de-a lungul anilor. E așa de simplu: nu poți să te superi pe alții pentru că sunt așa cum sunt și poartă-te cu alții așa cum ai dori să se poarte ei cu tine. Probabil, anume din această cauză mi s-a dezvoltat acest spirit protector, pe care încerc să-l extind asupra persoanelor care mă înconjoară și care deseori este prea exagerat.
Totdeauna m-a fascinat romanul lui Camus „Străinul”, cred că cea mai reușită transpunere literară a viziunii existențialiste asupra modului oamenilor de a fi și de a se purta. Și acțiunile eroului principal trezesc atât protest la cititor („cum poți să scrii o carte întreagă despre un bleg”, cum zicea cineva), cât și o compasiune și înțelegere adâncă – iată o persoană care nu știa ce-i teama și ce-i singurătatea. Dar așa o viață sigur nu este pentru mine. Și nu i-aș dori-o nimănui.

Cacofoniile

Acum câteva zile pe pagina cu informații a site-ului www.dexonline.ro (un site respectat și utilizat des de mine), am găsit următoarea concretizare (http://dexonline.ro/faq.php#cacofonie):

„Documentul ăsta e plin de cacofonii!

Da. Autorul acestui document nu crede în cacofonii. Dacă alăturarea a două cuvinte inofensive îi duce pe unii cu gândul la trivialităţi, este problema lor. De multe ori, construcţiile la care ajungem încercând să evităm o cacofonie zgârie urechea mai rău decât cacofonia însăşi. Alte limbi nu se străduie deloc să le evite şi autorul crede că spaima pe care cacofoniile le provoacă vorbitorilor de limbă română se datorează numai automatismelor învăţate în şcoala primară.”

Sincer, m-am bucurat foarte mult să citesc aceasta pe dexonline, fiindcă am cam aceeași atitudine față de cacofonii. În perioada când eu învățam la școală, nu ni s-a vorbit deloc despre ele (sau poate la noi în Durlești așa fișkă ca cacofoniile nu există ;) ). Oricum, de problema separării unor cuvinte în construirea propozițiilor m-am ciocnit doar mult mai târziu. De altfel, chiar și în perioada studiilor la București nu am avut careva probleme cu colegii de facultate din cauza cacofoniilor - erau foarte toleranți. În schimb când am început să-mi public acolo povestirile mele, am avut o discuție mai lungă și mai neplăcută cu redactorul revistei „Anticipația”.
Oricum, cel mai mult mă ciocnesc de această problemă pe forumurile de internet de la noi - există așa un tip de persoane, care nu prea pun comentarii proprii, în schimb monitorizează cu atenție ce scriu alții și nu pierd nici o ocazie pentru a indica greșelile gramaticale sau de exprimare. Înțeleg că aceasta e una dintre puținele plăceri din viața lor, dar deja voi avea de-a gata un link unde pot să-i trimit. ;)

vineri, 29 august 2008

Sanatatea si bursa

Cel mai bun simbol al importanței unei persoane pentru o companie: zvonurile despre niște eventuale probleme de sănătate duc în două luni la scăderea prețului acțiunilor de la 189,43 USD la 153,23 USD. Reieșind din numărul de acțiuni în circulație (undilluted, desigur), asta semnifică o cădere a prețului de piață a companiei cu 32,1 miliarde dolari.
Să mai zică cineva că sănătatea nu are preț. :(

joi, 28 august 2008

Planul national de dezvoltare

În februarie 2007, ca membru al Consiliului de experți ai Minicterului Economiei și Comerțului, am fost rugat să mă expun asupra Planului Național de Dezvoltare 2008 - 2011. Tocmai înceta să funcționeze SCERS (pe cât de eficient, rămâne pe conștiința implementatorilor și finanțatorilor), și era nevoie de un alt document-strategie, care ar umple golul.
La momentul cela, Planul Național de Dezvoltare nu exista nici în ciornă. Noi, membrii consiliului de experți, am fost întrebați nu acât despre componența și structura viitorului document, cât despre modul de abordare a dezvoltării naționale. Erau propuse două abordări - una ca în SCERS, cu enumerarea concretă a unor ramuri și sectoare în care Statul urma să-și concentreze eforturile și să se implice (așa numitele sectoare prioritare), sau o altă abordare, cu o abordare sistematică, ce ar asigura o prioritiza reală. Ministerul înclina spre a doua abordare. Problema era, cum anume de făcut analiza și de depistat domeniile ce o prioritate primordială pentru dezvoltarea națională.
Documentul ce urmează l-am scris anume cu această ocazie, propunând Ministerului un instrument efiient și cuprinzător pentru analiza priorităților de dezvoltare. Vedeți în continuare:


Model de abordare sistemică la elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare

 

 

Sunt pe deplin de acord cu faptul că la elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND), urmează a se identifica domeniile unde în primul rând urmează a se aplica eforturile de suport şi dezvoltare din partea statului (a doua abordare). Pentru a ne asigura că în procesul selectării punctelor şi domeniilor în care urmează a fi concentrate eforturile statului nu au fost trecute cu vederea unele aspecte importante, trebuie aleasă o accepţie sistematica de analiză şi selectare a elementelor incluse în plan. Fără această abordare sistematică planul elaborat nu va putea pretinde la aceea că cuprinde absolut toate aspectele necesare sau că unele măsuri din el nu vor avea efecte ce se dublează.

 

Într-o analiză macroeconomică finală, principalele elemente care influenţează creşterea economică a unui stat sunt disponibilitatea factorilor de producţie şi eficienţa utilizării lor. Anume prin prisma analizei factorilor de producţie şi propun să se abordeze elaborarea PND.

Când vorbesc despre factorii de producţie, mă refer atât la factorii de producţie clasici (natura, munca şi capitalul), cât şi la neofactori (progresul tehnico-ştiinţific, spiritul antreprenorial, tehnologiile informaţionale). Având această listă a factorilor de producţie, este foarte simplu de efectuat o analiză a lor, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.

Aplicând modelul propus, încerc să fac o mică analiză, sigur, nici pe departe având pretenţia că este exhaustivă şi adâncă.

 

Natura. Factorul care poate fi influenţat cel mai puţin de noi. Avem suprafaţa, condiţiile climaterice, zăcămintele şi resursele naturale pe care le avem şi nu putem schimba aceste elemente. Avem un fluviu, un râu mai semnificativ şi de curând, ieşirea la Dunăre. În linii mari, zone care nu sunt utilizate în activitatea umană şi circuitul economic sunt foarte puţine şi rămân tot mai mici pe zi ce trece. Din această cauză, concentrarea de bază trebuie să fie asupra creşterii intensive, şi nu extensive (creştere calitativă, şi nu cantitativă). Aceasta înseamnă, în general, creşterea productivităţii pe hectar. De asemenea, urmează a fi examinată îndeaproape posibilitatea valorificării resurselor energetice regenerabile sau de alternativă, în special ţinând cont de inevitabila creştere a importanţei şi costului resurselor energetice pe viitor.

Dacă să vorbim despre creşterea calităţii factorului natură, cred că principala problemă este consolidarea terenurilor agricole, astfel încât să permită apariţia gospodăriilor agricole de proporţii mai mari, care ar putea mai uşor să implementeze o abordare strict comercială asupra agriculturii şi să se desprindă de gospodăria ţărănească naturală, care predomină în prezent.

 

Munca. Consider că într-o oarecare măsură, munca ca factor de producţie şi în general, factorul uman au o importanţă crucială pentru economie. Cred că este foarte înţeleaptă politica recent promovată în Federaţia Rusă de susţinere a natalităţii (astfel, se investesc astăzi mijloacele obţinute din exploatarea resurselor naturale finite în creşterea viitoare a unui alt tip de resurse - umane, ceea ce pe termen lung va asigura o ameliorare a potenţialului economic al ţării). Un alt exemplu al importanţei factorului muncă sunt China și India – azi toţi analiticii într-o voce susţin că pe termen mediu şi lung, anume aceste două economii vor ocupa primele locuri în lume, datorită imensului potenţial uman de care dispun.

Sigur, Moldova nu este China sau Federaţia Rusă, însă la acest capitol avem şi noi avantaje. Deja ultimii trei ani (cel puţin) factorul „muncă” joacă rolul de echilibrare a balanţei de plăţi – exportul de muncă compensează deficitul balanţei comerciale. Deşi mult timp acest fenomen nu poate continua.

Un avantaj al forţei de muncă din Moldova, care, din păcate, nu este valorificat, este înalta sa calitate (vorbesc despre pregătirea generală şi calificarea profesională). Gradul înalt de şcolarizare a fost moştenit şi de pe timpurile sovietice, dar a continuat să se menţină şi chiar să se îmbunătăţească în ultimii ani. Nu deţin statistici comparative, însă fiind implicat în procesul didactic în învăţământul superior, mi se creează impresia că în ultimii ani ponderea persoanelor cu studii superioare este în creştere semnificativă (conform ultimului recensământ, ponderea persoanelor cu studii superioare în grupul de vârstă 25 – 29 ani este cel mai mare din toate grupele de vârstă – 17%, cu mult peste media generală de 11%). Acest fenomen este cauzat de problemele cu care se confruntă tinerii la implicarea în câmpul muncii – din păcate, astăzi oportunităţile reale pentru un absolvent de şcoală sau liceu sunt numai plecarea peste hotare sau studiile superioare, alte alternative ca studiile medii de specialitate sau angajarea în industrie şi agricultură fiind examinate doar de foarte puţini, din cauza incertitudinii legate de aceste alegeri (ponderea persoanelor cu studii medii de specialitate la grupa de vârstă 20-24 ani este de doar 6%, faţă de o medie de 10% pe toate grupele de vârstă).

Consider că studiile superioare posedate de un număr mare de persoane constituie un avantaj pentru implementarea activităţilor cu valoare adăugată mare, în special în domeniul serviciilor şi a tehnologiilor înalte. Totodată, trebuie abordată o politică demografică care ar stimula creşterea populaţiei şi politici în domeniul educaţiei şi culturii pentru menţinerea şi creşterea calităţii factorului uman.

O problemă care ar putea să devină tot mai semnificativă, odată cu trecerea timpului, este lipsa de braţe de muncă în industrie şi, mai ales, în domeniul serviciilor, cu care s-au confruntat la rândul lor toate economiile statelor care urmăreau trecerea de la o economie agrară la una industrială sau la economia post-industrială. Soluţia este evidentă: dislocarea populaţiei de la sate şi transferul ei în zonele industriale şi urbane, ceea ce se coordonează bine cu obiectivul de consolidare a terenurilor şi trecerea de la micile gospodării ţărăneşti la exploatarea pământului pe principii comerciale. În toate statele dezvoltate, ponderea populaţiei ocupate în sectorul primar (agricultură şi exploatarea resurselor naturale) constituie 1,5% - 6%, în sectorul secundar (industria) – 15% - 30%, iar în sectorul terţiar (serviciile) – 55% - 80%. Dintre aceste ramuri, agricultura aduce cea mai mică valoare adăugată economiei, iar serviciile – cea mai mare. Însă de regulă, astfel de mutaţii în structura populaţiei generează probleme sociale semnificative, care urmează a fi preîntâmpinate. Totodată, în legătură cu schimbarea masivă a genurilor de activitate a populaţiei iarăşi apare problema calităţii forţei de muncă – dacă în multe cazuri ţăranii sunt apţi pentru activităţi industriale sau în ramurile de servicii cu valoare adăugată joasă (comerţ), ei nu pot fi utilizaţi în domeniul serviciilor cu valoare adăugată sporită. Iarăşi, se pune problema asigurării studiilor adecvate superioare şi de specialitate pentru un număr cât mai mare de persoane.

 

Capitalul. În accepţiunea economiei politice, capitalul ca factor de producţie este privit ca totalitatea construcţiilor şi utilajelor folosite în activităţile productive. La acest capitol, se impun următoarele concluzii şi, respectiv, măsuri:

-                    Există rezerve, uneori semnificative, de capital productiv rămas de pe timpul Uniunii Sovietice, care nu este utilizat sau este utilizat neeficient. De regulă, el aparţine fie entităţilor care nu au fost privatizate, fie care au fost privatizate nereuşit. Punerea lor în circuitul economic ar economisi ţării resurse pentru alte construcţii.

-                    Utilajele şi tehnica utilizate sunt de multe ori depăşite moral şi parametrii lor tehnico-productivi cedează cu mult analogilor străini. În aceste condiţii, producţia noastră nu poate deveni competitivă pe pieţele străine şi nici pe cea internă.

-                    Trebuie facilitat la maxim accesul la capitalul financiar, care este unica sursă de alternativă la resursele proprii ale agenţilor economici pentru crearea capitalului productiv. Importanţa renovării rapide a capitalului productiv este cu atât mai mare, cu cât tehnologiile şi producţiile contemporane devin tot mai intensive în capital şi în neofactori, solicitând tot mai puţine resurse de muncă şi natură.

-                    Importanţa accesului la capitalul financiar mai constă în aceea că el este cel mai mobil dintre factorii de producţie clasici. Datorită globalizării pieţelor financiare internaţionale, Moldova are astăzi acces absolut la toate resursele investiţionale ale lumii, trebuie numai să acorde o recompensă pe măsură. Astfel, din trei factori de producţie de bază – natura, munca şi capitalul – ultimul este cel mai flexibil, şi noi trebuie să depunem toate eforturile necesare pentru atragerea capitalului financiar, care în 2-3 ani se va preschimba în capital productiv.

 

Nu mai puţin importantă este analiza neofactorilor, care capătă o pondere tot mai mare odată cu creşterea complexităţii activităţilor economice.

 

Progresul tehnico-ştiinţific. După cum a remarcat încă Joseph Schumpeter (economistul care primul a analizat inovaţiile şi antreprenoriatul ca factori de producţie şi care, printre altele, a predat la Universitatea din Cernăuţi în 1909-1911), anume progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) este generatorul de profituri în economie. Fără procesul permanent de inovare a tehnologiilor şi a liniilor de produse, concurenţa între producători ar împinge preţurile în jos, iar concurenţa pentru factorii de producţie ar creşte costul lor, astfel încât peste un timp profiturile agenţilor economici s-ar diminua la zero. Însă procesul inovativ permanent duce la posibilitatea unei utilizări mai raţionale a factorilor de producţie (deci, la reducerea cheltuielilor sau creşterea productivităţii) şi la diversificarea gamei de produse (deci, la departajarea produselor şi la crearea unor noi debuşee pe piaţă).

Astăzi nimeni nu mai pune la îndoială importanţa PTŞ pentru economia contemporană. Capacitatea Moldovei de a beneficia din plin de acest factor este baza transformării noastre într-o economie competitivă care beneficiază de schimburi internaţionale echivalente, iar în cazul utilizării lui insuficiente, aşa şi riscăm să rămânem o economie agrară, furnizor de materii prime sau producţie cu o valoare adăugată joasă.

La o analiză superficială, văd două aspecte ale utilizării acestui factor pentru asigurarea dezvoltării economice a ţării:

-                    Monitorizarea, preluarea şi implementarea tehnologiilor şi invenţiilor apărute peste hotarele ţării, ce pot fi utile economiei naţionale. De regulă, aceste activităţi sunt derulate de corporaţiile transnaţionale, care acaparează noile tehnologii din ramurile în care activează, pentru a le implementa în producţie. Din păcate, în apropiatele decenii este greu să prognozăm în Moldova apariţia corporaţiilor transnaţionale de origine autohtonă, care ar putea concura pe pieţele internaţionale ale tehnologiilor moderne. Din această cauză, se impune preluarea acestor funcţii de către stat şi asigurarea unor mecanisme de acces sau facilitare a accesului întreprinderilor autohtone la noile tehnologii.

-                    Crearea unor condiţii optime pentru apariţia unor tehnologii noi autohtone şi, mai important, pentru implementarea şi proliferarea lor. În acest domeniu, nu trebuie să fim foarte ambiţioşi – Moldova e o ţară mică, iar numărul de persoane talentate şi inventive este, desigur, în proporţie directă cu populaţia totală. Totuşi, trebuie asigurate condiţii ca nici o invenţie să nu fie trecută cu vederea, pentru a beneficia la maxim de potenţialul pe care-l avem. Totodată, odată cu utilizarea în economia naţională a tot mai multor tehnologii performante, aceasta va genera o concentrare a inovaţiilor în sectoarele respective (e normal că într-o economie unde majoritatea populaţiei este angajată în agricultură, cele mai multe inovaţii să fie în domeniul agricol). O altă latură foarte importantă este păstrarea „minţilor” inteligente în ţară, găsirea soluţiilor de a face pentru persoanele inteligente atractivă activitatea în Moldova, iar într-o perspectivă mai îndepărtată, atragerea de persoane inteligente de peste hotare, în special prin o şcoală calitativă şi deschisă de studii superioare şi prin o politică de imigrare bine gândită.

 

Antreprenoriatul sau spiritul antreprenorial. Antreprenoriatul este acel element care adună laolaltă alţi factori de producţie, îi îmbină într-un anumit mod şi îi face să lucreze. El este motorul economiei, pătura populaţiei care îşi asumă riscurile pe care alte categorii de persoane nu le acceptă. Din păcate, calitatea acestui factor în Moldova este foarte joasă, şi după părerea mea, în prezent aceasta este cea mai mare problemă a economiei noastre.

Doar un simplu exemplu: Moldova în 2006 a beneficiat de sistemul generalizat de preferinţe GSP+ în comerţul cu Uniunea Europeană. În MEC se cunoaşte mai bine efectul real al acestei mari reuşite a diplomaţiei noastre economice, însă cred că nu o să mă înşel mult dacă am să spun că este zero. Deşi Guvernul a întreprins toate măsurile pentru a asigura oportunităţi pentru antreprenorii autohtoni, ei nu au fost în stare să beneficieze de ele. Cauza este că ei nu posedă, în majoritatea lor, suficiente calităţi care le-ar permite să desfăşoare o activitate antreprenorială fructuoasă.

După destrămarea Uniunii Sovietice proletarii, ţăranii şi intelectualii sau ciocnit cu schimbarea completă a relaţiilor de muncă şi a realităţilor economico-sociale, foarte mulţi au rămas fără muncă sau veniturile mizere i-au impus să caute alte surse de câştig. Ca urmare, în primii ani de după independenţă, a apărut o pătură foarte amplă de mici antreprenori, care încercau să creeze şi să menţină afaceri. Este evidentă absoluta lor lipsă de pregătire teoretică sau aptitudini practice pentru acest gen de activităţi.

Antreprenorul este o persoană cu unele trăsături specifice de caracter, şi anume capacitatea de aşi asuma riscuri, de a adopta în termeni restrânşi decizii şi a-şi asuma consecinţele lor, cu o bună înţelegere a fenomenelor economice şi a proceselor de producţie. În condiţii normale, concurenţa şi piaţa într-un termen foarte redus triază companiile şi, respectiv, antreprenorii lor, pe piaţă rămânând doar acei, care sunt apţi pentru aceste activităţi. Din păcate, la noi acest proces a fost frânat foarte mult de intervenţia statului.

Un prim exemplu este privatizarea în masă, ca urmare a căreia două treimi din populaţia ţării au devenit acţionari. Acţionariatul este una dintre formele antreprenoriatului – posedarea în comun a societăţii, cu limitarea răspunderii. Societăţile pe acţiuni din ţară au fost lăsate pe seama unei mase amorfe şi nepregătite de proprietari, managerii societăţilor nefiind supuşi nici unui control din partea lor, iar prestaţiile economice ale societăţilor nefiind supuse nici unei critici şi analize din partea proprietarilor. Ca urmare, până la finalizarea concentrării pachetelor de acţiuni în mâinile unei persoane sau a unui grup de persoane la majoritatea societăţilor, ele nu au putut desfăşura o activitate profitabilă şi, cu atât mai mult, competitivă pe pieţele externe.

O altă cauză a menţinerii calităţii joase a antreprenoriatului din Moldova este atitudinea protectoare a statului faţă de investitori – este suficient de a se urmări evoluţia modificărilor efectuate în ultimii ani în legislaţia privind societăţile pe acţiuni, fondurile de investiţii, piaţa valorilor mobiliare, pentru a înţelege despre ce vorbesc. Statul prin puterea sa legislativă, protejează investiţiile neperformante, ele continuând să rămână ca un balast în economia naţională.

Cauza din care insist atât de mult asupra antreprenorilor care nu sunt la locul lor şi a întreprinderilor neperformante este aceea, că orice întreprindere înglobează în cadrul său o sumă de factori de producţie (forţă de muncă, clădiri-utilaje, terenuri, know-how), care nu mai sunt disponibile pentru alte întreprinderi. Poate unele state cu resurse enorme, ca Federaţia Rusă sau China, îşi pot permite să lase întreprinderile neperformante să „moară” lent, însă Moldova, fiind atât de restrânsă în resurse şi factori de producţie, nu-şi poate permite acest lux. Orice antreprenor care nu poate organiza o afacere profitabilă, competitivă şi cu potenţial de creştere, „fură” oameni, utilaje şi investiţii de la alţi antreprenori, care ar putea crea întreprinderi ce ar aduce o valoare adăugată mult mai mare economiei naţionale.

În toată lumea problema întreprinderilor neperformante se soluţionează foarte simplu prin procedurile de insolvabilitate, faliment şi lichidare. La noi, de regulă, aceste proceduri sunt abordate cu conotaţii negative, deşi ele reprezintă un proces normal de asanare a economiei şi a agenţilor economici. Procesul de insolvabilitate şi faliment urmăreşte excluderea de pe piaţă a agenţilor economici care afectează calitatea pieţei (de regulă, ca urmare a blocajelor financiare pe care ei le creează prin imposibilitate de plăţi, însă aceasta implică şi o proastă administrare, şi o performanţă economică scăzută). Procesul de lichidare a întreprinderii urmăreşte transferul factorilor de producţie (în special natura şi capitalul) unor alţi antreprenori, care consideră că vor putea să-i administreze mai bine. Doar lichidarea unei societăţi, care este în general privită ca ceva negativ, semnifică, de regulă, nu dispariţia fabricilor şi uzinelor, ci doar schimbarea proprietarilor lor. Chiar şi impactul social (concedierile, care însoţesc, de regulă, acest proces), nu este atât de acut pe cât se pare – peste un timp întreprinderea îşi reia activitatea în condiţii noi, şi de regulă caută angajaţi în aceeaşi regiune.

Politica socială, care este promovată la noi în sfera protecţiei sociale a populaţiei, a fost eronat extinsă şi asupra investitorilor. Consider că trebuie făcută o distincţie clară între aceste două domenii, şi dacă referitor la factorul de producţie muncă urmează a fi şi în continuare promovată o politică de sorginte socială, în domeniul antreprenoriatului şi investiţiilor urmează a fi adoptată o politică liberală clasică de laissez-faire, care ar facilita confruntarea directă a agenţilor economici pentru factori de producţie, iniţierea procedurilor de insolvabilitate agenţilor economici care nu fac faţă competiţiei şi trecerea cât mai rapidă a factorilor de producţie la alţi antreprenori, fenomen ce ar duce în mod natural la selecţia celor mai buni.

În acest context, cred că este de asemenea salutabilă iniţiativa recentă de implementare a procedurilor de lichidare simplificate, care vor permite o deblocare rapidă a factorilor de producţie, care sunt în prezent îngheţaţi în întreprinderile care nu mai activează, dar nu sunt nici lichidate.

Deşi am vorbit deja foarte mult despre acest factor de producţie, mai sunt câteva lucruri de remarcat privind îmbunătăţirea calităţii lui:

-                    păstrarea şi extinderea studiilor economice superioare şi de specialitate, pentru îmbunătăţirea calităţii antreprenoriatului;

-                    întreprinderea măsurilor legislative pentru o mai amplă separare a antreprenoriatului de management, de regulă apariţia managementului independent îmbunătăţeşte cu mult calitatea administrării afacerilor;

-                    creşterea calificării şi corectitudinii ramurii judiciare a puterii în cazurile legate de antreprenoriat şi, respectiv, dezobişnuirea antreprenorilor de protecţia şi implicarea din partea statului, ei fiind forţaţi să-şi apere singuri interesele în instanţele de judecată, ceea ce le va spori calitatea şi motivarea.

 

Informaţia. Acest factor a căpătat o importanţă decisivă în ultimele două decenii, odată cu dezvoltarea tehnicii de calcul şi a capacităţii de stocare şi procesare a informaţiilor de către agenţii economici. Deşi încă nu sunt înţelese până la capăt mutaţiile grandioase ce se petrec în economia mondială în legătură cu aceste noi capacităţi de operare a informaţiei, pot fi uşor trase câteva concluzii:

a)     datorită reţelei informaţionale globale, pieţele au devenit mult mai „apropiate” între ele, iar procesul de negociere şi încheiere a tranzacţiilor – mult mai rapid;

b)    asistăm la apariţia şi dezvoltarea unei noi specializări în activităţile umane, specialistul în tehnologii informaţionale, care va ocupa locul similar fermierului, inginerului sau consultantului în perioadele anterioare;

c)     toate aceste fenomene au loc chiar acum, şi nimic nu împiedică Moldova să se implice cât mai amplu în derularea lor.

Dacă în alte domenii Moldova are unele handicapuri, legate de amplasarea sa, de situaţia geo-politică, de trecutul istoric, în domeniul tehnologiilor informaţionale noi suntem cam la acelaşi nivel cu majoritatea celorlalte ţări, cu puţin în urma leaderilor. Noi suntem deja cunoscuţi pe piaţa internaţională încă de la jumătatea anilor '90 cu compania „RIT Labs”, iar mai recent – cu compania „Endava”. Consider că o politică foarte abilă de dezvoltare a acestei ramuri, de pregătire a componentei umane şi, la fel de important, de menţinere a specialiştilor, va da posibilitatea Moldovei de a ocupa şi menţine o cotă pe piaţa tehnologiilor informaţionale, care este în creştere foarte vertiginoasă. Consider că aceasta este unica posibilitate reală de creştere explozivă a economiei noastre, şi o parte importantă a eforturilor statului de direcţionare şi suport al economiei urmează a fi dedicate acestui sector.

 

 

Concluzii:

La finalul acestei note, vreau să trag unele concluzii:

 

1.     În acest document, am încercat să schiţez un mecanism de analiză în cadrul elaborării PND şi o oricăror alte planuri macroeconomice de tip „umbrelă”.

2.     Principalul scop al mecanismului propus este abordarea sistemică a tuturor aspectelor ce ţin de dezvoltarea unei economii, fără a omite vre-o unul.

3.     Analiza măsurilor ce urmează a fi implementare trebuie efectuată nu numai pentru fiecare factor de producţie în parte, ci şi conjugat cu măsurile propuse pentru alţi factori de producţie. Spre exemplu, din analiza comună a factorilor natură şi muncă a apărut soluţia de dislocare a populaţiei de la sate, prin care se poate obţine atât consolidarea terenurilor agricole, cât şi afluxul de forţă de muncă pentru ramurile economiei în dezvoltare. Unii factori au legături foarte strânse între ei, şi propunerile de regulă trebuie să se refere nu numai la un singur factor.

4.     Deseori, măsurile ce se impun la implementarea propunerilor ce vor fi generate de această analiză vor depăşi cu mult cadrul economic. Spre exemplu, dacă vorbim despre îmbunătăţirea cantităţii şi calităţii factorului muncă, trebuie să urmărim, pe lângă creşterea demografică pură, şi creşterea termenului mediu de viaţă a populaţiei (o formă „intensivă” de utilizare a factorului de producţie), ameliorarea calităţii şi productivităţii lui prin asigurarea unei sănătăţi mai bune, asigurarea unei adaptări sociale mai bune prin o educaţie preşcolară şi şcolară mai calitativă, etc. Vedem că măsurile ţin şi de domeniul sănătăţii, asigurării sociale, medicinii. Oricum, consider că un cadru atât de larg este acceptabil pentru un program „umbrelă”, în baza căruia urmează a fi elaborare programe şi strategii sectoriale.

5.     Deliberat nu am propus direcţionarea eforturilor statului pentru susţinerea sau promovarea unor ramuri concrete ale economiei. Consider că aceasta (găsirea ramurilor cu o profitabilitate maximă) este atribuţia factorului antreprenoriat, iar scopul statului este îmbunătăţirea calităţii acestui factor (la care şi m-am oprit cel mai mult). Astăzi este evident că cea mai mare valoare adăugată se poate obţine în sfera serviciilor (consultanţă şi tehnologii informaţionale), însă statul nu va putea impune agenţii economici să activeze într-o anumită ramură. Noi trebuie doar să creăm condiţii ca agenţii economici neperformanţi să nu „îngrădească” calea acelor care văd oportunităţile şi sunt gata să le valorifice.

6.     Analizând politica promovată de stat în ultimul timp, putem vedea că deja sunt în curs de implementare un şir de măsuri care pot fi identificate ca necesare din analiza factorilor de producţie. Mă refer la creşterea importanţei Academiei de ştiinţe în coordonarea efortului ştiinţific şi tehnologic naţional, la facilităţile acordate companiilor din domeniul tehnologiilor informaţionale şi la intenţia declarată a statului de a promova ramura serviciilor cu valoare adăugată mare. Sigur, aceste măsuri urmează a fi implementate şi în continuare, poate într-un cadru mai amplu, fiind susţinute şi de alte măsuri conexe.

7.     Mecanismul de analiză propus nu examinează în nici un mod funcţionarea infrastructurii economiei naţionale, care este „lubrifiantul” activităţilor economice. Aici am în vedere infrastructura fizică a ţării (drumuri, reţele de comunicaţii, utilităţi), infrastructura sa legal-judiciară (ansamblul de acte şi mecanisme care au ca scop asigurarea unui câmp de activitate echitabil şi egal pentru toţi participanţii) şi infrastructura sa birocratică (mecanismele de interacţiune a economiei cu statul). Rolul infrastructurii este să asigure funcţionarea economiei, şi nu este un ţel în sine. Mecanismul propus presupune tacit că infrastructura trebuie să fie cât mai bună posibil şi să faciliteze cât mai mult activităţile economice. Oricum, dezvoltarea infrastructurii rămâne o condiţie de bază pentru dezvoltarea economică.

8.     Am fost şi rămân în continuare adeptul unor politici de stat liberale, şi sunt mai degrabă promotorul a facilitării, şi nu a interzicerii. Astfel, ca politică a statului de direcţionare a tinerilor spre anumite profesii aşi vedea mai degrabă majorarea numărului de locuri la buget la profesiile respective, decât reducerea numărului de locuri la alte profesii. Însă, desigur, atribuţia de a stabili mecanismele concrete de implementare a unei sau altei politici revine executivului, şi depinde de conjunctura politică, socială, de posibilităţile bugetului şi de natura fenomenului ce urmează a fi influenţat.

9.     Elaborând politici de dezvoltare a economiei, nu trebuie să uităm de aspectul ecologic al acestei dezvoltări. Deşi în prezent la noi problemele legate de ecologie încă nu eu devenit stringente, în perioada de îndeplinire a acestui plan ele ar putea ajunge pe prim plan atât la nivel global, cât şi naţional. Trei aspecte de bază pot fi identificate chiar şi în prezent: creşterea rarităţii şi costurilor resurselor energetice, efectele generate de schimbarea globală a climei şi restricţiile la activitatea industrială ce vor fi impuse de comunitatea internaţională. Sigur, aceasta face obiectul unui studiu specializat, însă este evident că vor fi avantajate economiile care din timp se vor pregăti pentru implementarea energeticii alternative sau regenerabile, pentru impactul schimbărilor climaterice asupra activităţilor umane, în special asupra agriculturii şi consumurilor energetice, şi pentru implementarea din timp a unor tehnologii care ar ţine cont de cele mai înalte standarde ecologice existente în prezent, astfel încât când ele vor deveni obligatorii sub presiunea comunităţii internaţionale, impactul să fie minim pentru economia noastră.

 



Iată acesta a fost aportul meu ;) la PND. Aceea ce s-a primit în final, numit Strategia națională de dezvoltare pentru anii 2008 - 2011, puteți vedea, de exemplu, aici. Documentul a fost aprobat în ianuarie 2008 și dacă macar a zecea parte din ce scrie acolo va fi realizat, în 2011 vom trăi mult mai bine. Cel puțin, teoretic. ;)

miercuri, 20 august 2008

Mâinile și evoluția

Știți de ce noi dăm din mâini când mergem? Mișcările mâinilor nu au nici un rol funcțional - putem să mergem la fel de bine și cu mâinile în buzunare. Doar că... nu ne este comod, simțim un discomfort.
Eu cred că e un reflex la nivelul sistemului nervos ce ne-a rămas de la strămoșii nostri patrupezi. Amintiți-vă cum merg animalele: laba dreaptă din față - laba stângă din spate și invers... Exact ca noi: piciorul drept - mâna stângă... 
Mai trebuiesc și alte dovezi a originii noastre?

marți, 19 august 2008

Recititul cartilor

Mie personal îmi place foarte mult să recitesc cărțile bune. Mai demult, îmi părea că e ceva normal, însă am aflat că majoritatea prietenilor și cunoscuților nu împărtășesc această predilecție a mea.
Principalul argument pe care l-am auzit a fost „pentru ce să mai citești o dată dacă știi cu ce se va termina?” Sigur că nu recitesc pentru a mai vedea o dată subiectul cărții. Pur și simplu o carte bună înseamnă nu numai un subiect interesant. Mai mult ca atât, o carte genială nici pe departe nu înseamnă numai subiect. De exemplu:
Un idiot se întoarce acasă de peste hotare, unde a fost la tratament, cu excepţia idiotismului, e un tip foarte cumsecade, de el se îndrăgostesc o fată dintr-o familie bună şi o stricată, el e ba cu una dintre ele, ba cu alta, nici de cum nu poate lua o decizie, până la urmă logodnicul fetei stricate o ucide (pe fată) şi idiotul iarăşi revine la starea de idiotism. Acesta este subiectul unui dintre cele mai bune romane a literaturii mondiale. Cred că e clar ce am vrut să spun. O carte bună mai înseamnă și atmosferă, și limbaj, și personaje, și o mulțime de detali mici, care deși nu sunt cruciale pentru subiect, înflorează cartea și-i dau profunzime.
Mai mult decât atât, în cenaclurile din care am făcut parte asta era marea problemă: scriitorii și amatorii de SF de regulă sunt axați pe subiect, și nu atât pe subiect, cât pe idee, iar restul pentru majoritatea dintre ei nu contează. Dacă romanul are o idee bună (idee fantastică, desigur, asta de genul eroul principal inventează o chestie care permite să pamparezi intertemporal, și cu ajutorul ei pamparează quasihidraulic în trecut) ;) majoritatea cititorilor de SF îl vor înghiți... Așa cărți desigur că nu pot fi recitite - nimic altceva decât ideea fantastică ele nu au. La fel și majoritatea romanelor detective - nu are sens că recitești o carte, poanta căreia constă în aceea, că să nu-ți dai seama până la urmă că doctorul a ascuns cuțitul. Regula este valabilă și pentru filmele de acțiune - dacă în ele nu e nimic în afară de acțiune, nu ai ce vedea a doua oară.
Dar sigur, o carte bună poate fi și merită a fi recitită. Și calitatea unei cărți rezidă anume în numărul de recitiri pe care le poate „suporta” și în numărul de interpretări pe care le poate genera. Și chiar consider că în topul „recitirilor” mele sunt chiar cărți excepționale... Pe care le voi mai citi cu plăcere nu o singură dată...

luni, 11 august 2008

Parintii

Dacă nu stați împreună cu părinții, încercați să nu scăpați nici o ocazie pentru a-i vedea... Zilele astea am înțeles cât este de important acest lucru.

duminică, 10 august 2008

City Quest

City Quest e ceva super... indiferent de aceea că a durat de la 20 seara până la 5 dimineaţa, că a plouat foarte puternic, că am făcut vre-o 250 km prin oraş şi nu numai (Ghidigici, Băcioi), şi că maşina era puţin lovită... Unele indicii le-am luat frumos, altele - nu le-am luat deloc, iar la unul ne-a mers extraordinar - am găsit întâmplător checkpointul de la următoarea etapă, şi ne-am putut permite să ne odihnim un sfert de oră. Oricum, a fost o experienţă ce merita să fie trăită.

vineri, 8 august 2008

Pe urmele lui Newton

De mai mult timp (încă de la facultate) m-am gândit la aceasta, dar nu prea am avut timp să aștern totul pe hârtie.

În general, în fizică la modelarea gravitației corpurile sunt considerate generatoare punctuale a câmpului gravitațional. Adica, când se examinează interacțiunea între Soare și Pământ, fiecare dintre ele este luat ca un punct. Desigur, la scară cosmică, o astfel de presupunere este absolut corectă. În afară de aceasta, este corect ca în calcule să se considere ca direcție a forței gravitaționale centrul unui corp, care tot este un punct.

Însă:

Gravitația este una dintre cele patru forțe de bază din Univers. Ea este generată de orice obiect care are masă, inclusiv de particulele elementare. Altfel vorbind, fiecare atom are propriul câmp gravitațional. Iar gravitația corpurilor „mari”, care sunt compuse din mai multe particule, reprezintă compunerea câmpurilor particulelor elementare care compun corpul respectiv.

În realitate, acolo funcționează principiile generale ale compunerii forțelor. Adică, o particulă simplă (A) interacționează gravițational cu toate particulele ce compun un corp „mare” (B). Astfel, există o mulțime de vectori între A și fiecare dintre particulele corpului B. Forța finală ce acționează asupra lui se poate calcula prin compunerea tuturor acestor vectori.

Ca urmare a compunerii forțelor, forța gravitațională agregată este orientată spre centrul masei corpului B, care, dacă corpu-i omogen, se află cam în același loc cu centrul spațial.

Pentru noi, ca senzație empirică, totul se resimte la fel de simplu - stând pe Pământ, pe noi ne trage în jos. Însă trebuie să înțelegem că noi suntem atrași de fiecare particulă elementară care compune Pământul nostru - sigur, un atom nu face mare treabă, dar toate împreună, compunându-și forțele, creează anume atracția ceea ce ne accelerează cu 9,81 m/s2. Vectorul forței, creat din compunerea vectorilor individuali orientați spre fiecare parte componentă a Pământului, este orientat spre centrul Pământului.

Dar situația se schimbă dacă începem să ne adâncim în interiorul unui corp, spre exemplu, în Pământ. Cu cât ne cufundăm mai mult, cu atât mai multă masă va rămâne în spatele nostru. Ca urmare, la compunerea forțelor, vom asista la două fenomene: partea din masa corpului care va fi deasupra noastră va începe să ne tragă în „sus”, diminuând forța ce va acționa în jos, și în același timp, masa care ne trage în jos este tot mai mică.

Respectiv, dacă un obiect se află exact în centrul unui corp, el va fi atras uniform în toate părțile. Ca urmare, în centrul Pământului, spre exemplu, va exista o stare de „imponderabilitate”, ce-i drept, de alt tip decât cea de pe orbită. Dacă acolo starea de imponderabilitate se obține prin căderea liberă permanentă, în centrul Pământului lipsa de greutate se va explica prin atragerea uniformă în toate direcțiile și compensarea vectorilor gravitaționali.

Generalizând, avem următoarele concluzii:

  • Forța de atracție a unui corp compus din mai multe particule elementare în realitate se formează în urma compunerii câmpurilor gravitaționale a fiecărei particule în parte;
  • În afara corpului compus, câmpul lui gravitațional este orientat spre centrul masei corpului;
  • În interiorul corpului compus, odată cu apropierea de centrul său, vectorul câmpului gravitațional orientat spre centru slăbește, datorită faptului că o parte de vectori se orientează și în direcție opusă centrului;
  • În centrul corpului compus câmpul gravitațional este orientat uniform în toate direcțiile și se compensează reciproc.

Acest lucru este deosebit de important pentru corpurile cu o masă mare (cu adevărat mare), cum ar fi stelele și planetele, care au un câmp gravitațional suficient de puternic pentru a influența semnificativ atât alte corpuri cosmice, cât și propria structură. Odată cu adâncirea în interiorul unui corp ceresc, fiecare nivel următor cântărește mai puțin fiindcă este atras mai slab spre centru. Din această cauză, presiunea în interiorul corpurilor cerești crește neliniar, iar în apropierea nucleului lor modificarea presiunii tinde spre zero.

Iată câteva concluzii inițiale din toate acestea:

Pentru geofizică. Presupunerile privind presiunea și privind temperatura în nucleul interior al Pământului s-ar putea să fie exagerate. Se presupune că nucleul are două componente - exterioară și interioară. Datorită gravitației substanțele mai grele au coborât în nucleu, și nucleul intern cu o rază de cca. 1220 km este compus din fier și nichel solide, fapt demonstrat și de observațiile seismologice. Abordarea care va ține cont și de modificarea greutății și a presiunii în interiorul Pământului poate să ducă la crearea unui alt model, cu un nucleu central compus din elemente mai ușoare, și nu numaidecât în formă solidă.

 Pentru astrofizică. Putem presupune că în centrul stelelor există o zonă cu intensitate mai joasă a reacțiilor termonucleare, iar zona cu intensitatea cea mai mare a reacțiilor se află undeva între centru stelei și zona de radiere, ceea ce aduce o altă viziune privind dinamica proceselor în interiorul stelelor.

Pentru astronomie. Un factor suplimentar la stabilirea câmpurilor gravitaționale a planetelor și stelelor este luarea în considerație a distribuției masei care generează câmpul gravitațional. Astfel, cu cât un corp ceresc este mai departe, cu atât sunt mai apropiați vectorii sper particulele generatoare de câm gravitațional. Aceasta duce la creșterea intensității câmpului datorită apropierii vectorilor gravitaționali. Desigur, aceasta nici pe departe nu compensează descreșterea intensității câmpului odată cu patratul distanței. Însă pentru corpurile mari cu o densitate mică (de ex., giganții de gaz), acest factor influențează semnificativ calculele.


P.S. Deja după ce am scris toate acestea, am găsit următoarea pagină (merci, Doinița):

http://en.wikipedia.org/wiki/Shell_theorem .

În linii mari, corespunde cu aceea ce-am scris eu (cum sună... ;) ), doar că nu mi-am dat seama de efectele gravitaționale în interiorul unui corp gol (doar înveliș). Și se pare că a treia mea concluzie este eronată.

De altfel, aceleași concluzii mult mai simplu reies din Legea gravitației lui Gauss

(  http://en.wikipedia.org/wiki/Gauss%27s_law_for_gravity ), cu ajutorul căreia se poate ajunge la aceleași concluzii, dar mult mai repede.

Ce pot să spun? Păcat că n-am trăit cu vre-o 450 de ani mai devreme... Da tipii ăștia doi, Newton și Gauss, chiar rup...

marți, 5 august 2008

Laurii si olivele

Cum poți să învinuiești alte echipe de aceea că lor li s-au aprobat contestări care ție ți se par idioate, dacă singur contestai rezultatele unei întrebări, afirmând că frunza de laur și frunza de măslin e același lucru?

Cucusor

Cred că „Zdob și Zdub” cu cântecul lor „Cucușor” au făcut mai mult pentru cultura noastră autentică decât a făcut Ministerul Culturii în ultimii 20 de ani.