facebook

miercuri, 3 martie 2010

18 ani


Nina Ciobanu, locuitoare a satului Cocieri, despre fiul său, căzut în război:

Eu zic: „Sașa, nu te duce, Sașa.”
Da el: „Mă duc, Mamă, că dacă nu mă voi duce eu, da cine să se ducă?



Soldatii Babilonului


În romanul fantastului rus Andrei Lazarciuk „Soldații Babilonului”, el povestește o parabolă, despre Babilonul de după amestecarea limbilor. Când dușmanii Babilonului au aflat ce s-a întâmplat în oraș, ei și-au dat seama că conducătorii de oști și soldații din acest oraș nu se vor putea înțelege între ei. Și că Babilonul în zilele celea era cufundat în haos și, respectiv, foarte vulnerabil. De aceea, în una din nopțile ce au urmat după amestecarea limbilor ei s-au apropiat de oraș, intenționând să-i ia prin surprindere pe apărătorii lui.

Însă chiar dacă conducătorii și ostașii nu se puteau înțelege între ei, orașul în noaptea ceea a fost apărat. Fiindcă fiecare soldat știa unde el trebuie să stea și ce el trebuie să facă. Normal că nici unul dintre ei nu putea fi sigur că și restul soldaților își îndeplinesc datoria, și că vecinul său care stă pe zid în dreapta sau în stânga sa o să rămână la post și îi va apăra flancul dacă va fi nevoie. Însă fiecare dintre ei a presupus anume aceasta. Datorită acestui lucru, ei au reușit să respingă atacul, și inamicii, demoralizați, s-au întors acasă. Această victorie nu a fost o victorie a armatei, ci a fiecărui soldat în parte.

Desigur, aceasta e doar o legendă-apocrif, inventată de Lazarciuk. Însă în ultimul timp, îmi amintesc tot mai des de acest apolog.

Îmi amintesc de el când aud lamentările din jur despre aceea, cât e de greu la noi să trăiești și să faci afaceri. Da, este greu. Dar schimbarea poate începe numai de la fiecare dintre noi. Ești agent economic și toți în jurul tău dau mită? Tu nu da. E greu, dar e posibil. Ești funcționar public și toți colegii îndeplinesc indicațiile directe ale șefilor, chiar dacă știu că sunt ilegale? Când mai primești astfel de indicații, cere să ți le dea în scris. Dacă lucrezi bine, nu vei fi concediat. Toți în jur se tem să scrie adevărul pentru a nu fi persecutați? Libertatea cuvântului poate începe de la o singură voce.

Îmi amintesc de parabola lui Lazarciuk și când aud afirmațiile gen: „noi trebuie să schimbăm mentalitatea concetățenilor noștri”, sau „când oare moldovenii se vor schimba odată”. Noi suntem moldovenii. Nu putem schimba pe altcineva, asta e în afara puterilor noastre. Însă ne putem schimba noi. Unica noastră armă pentru a schimba lumea suntem chiar noi - aceea ce facem și cum facem.

Știu că aceea ce scriu aici pare foarte idealist. Cine va alege conștient calea grea, când toți în jurul lor acționează într-un anume fel, chiar dacă simt că asta nu-i corect?

Mahatma Gandhi cu nesupunerea sa civilă non-violentă a pus în mișcare forțele ce au adus independența Indiei. Galileo Galilei a spus la urmă „Și totuși, Pământul se rotește”. Rosa Parks a refuzat să cedeze locul unui alb în autobuz. Predicile preotului timișorean László Tőkés au fost scânteia din care a început revoluția din România în 1989.

Toate aceste exemple vă par prea eroice? Cine-s acești oameni renumiți, și cine suntem noi pe lângă ei? Priviți în jur, și veți vedea atâtea exemple extraordinare... ne trebuiesc doar ochi să le observăm. Medici care tratează cu drag, fiindcă le place să ajute oamenilor și nu fiindcă i-a plătit cineva pentru asta. Învățători și profesori care predau nu pentru banii ceia mizerabili, ci fiindcă vocația lor este să învețe. Funcționarii publici care încearcă să soluționeze probleme cetățenilor și agenților economici care ajung la ei fiindcă acesta le este lucrul și ei sunt în serviciul societății, și nu fiindcă au primit un plic pe sub masă. Reporteri care pleacă atunci când apare cenzură. Agenții economici, care în pofida condițiilor de la noi, își continuă activitatea și încearcă să activeze în condițiile legii. Absolvenții, care decid să rămână aici în țară, cât de greu n-ar fi asta.





I have gained this from philosophy: that I do without being commanded what others do only from fear of the law.”
Aristotel