facebook

vineri, 31 octombrie 2014

Istoria arhiepiscopului Thomas Becket

Deseori am urmărit pe interneturile noastre discuții referitoare la aceea, cum ar trebui să fie miniștrii noștri - tehnocrați dedicați lucrului pe care-l fac, sau membri și reprezentanți ai partidului care i-a promovat. Și îmi aminteam de arhiepiscopul Thomas Becket.

Când la ședința unui partid de la noi se discuta candidatura mea la o funcție de demnitar de stat (apropo, fără a fi purtat anterior cu mine vreo discuție despre aceasta), șeful partidului a spus fraza istorică: „Poate el și este specialist bun, dar nouă ne trebuiesc acolo nu specialiști buni, ci oameni ai partidului.”, eu iarăși mi-am amintit despre cazul arhiepiscopului Thomas Becket.

Și acum recent, pe fonul discuțiilor despre eventuale demitere a lui Dorin Dușciac, din cauza intoleranței lui la cazurile de corupție, iar mi-am amintit despre istoria arhiepiscopului Thomas Becket.

Deci, despre istoria arhiepiscopului Thomas Becket.

El a trăit în secolul XII în Anglia. Era din familia unui negociant, și a reușit să-și facă studii în Londra, Paris și Bologna. A devenit persoana de încredere a arhiepiscopului de Canterbury, care l-a recomandat regelui Henry al doilea pe funcția de Lord Cancelar.

Până la el, funcția de Cancelar nu era prea importantă - cancelaria consta doar din doi clerci. Însă în perioada ceea puterea centrală căpăta o influență mai mare prin regiuni, creștea rolul judecătoriilor locale și libertățile orașelor, ceea ce a dus la extinderea foarte mare a corespondenței oficiale. Thomas a împărțit uriașa sală a cancelariei în cămăruțe mai mici, în care stăteau scribi, numărul cărora în câteva săptămâni a ajuns la 52, un număr enorm pentru perioada ceea. În scurt timp în Cancelaria lui erau concentrate toate informațiile și deciziile privind comitatele țării. Faima tânărului cancelar (35 de ani) s-a răspândit prin toată Anglia.

Mai mult ca atât, el a devenit un foarte bun și apropiat prieten al regelui, un sfetnic și ajutor în condusul țării. Iar nobilimea, știind că e în relații bune cu regele, încerca în fel și chip să se apropie de el. În curând, traiul lui Becket a devenit foarte luxos, și mai mult ca sigur că aceasta se trăgea și din „utilizarea atribuțiilor de serviciu” - am mai spus, el nu era dintr-o familie de nobili.

Când a murit arhiepiscopul de Canterbury, regele Henry II s-a gândit că ar fi bine să preia controlul asupra celui mai mare proprietar de pământuri din Anglia - asupra bisericii. Și a propus ca noul arhiepiscop de Canterbury (care tradițional e considerată cea mai înaltă funcție în biserica engleză) să fie ocupată de Thomas. Thomas era contra, spunând că nu vrea să aleagă între împărat și Dumnezeu. Henry a insistat, și până la urmă, în anul 1162, colegiul episcopilor englezi l-au ales pe Becket arhiepiscop de Canterbury.

Aceea ce a urmat i-a uimit pe contemporanii lui și până și acum îi uimește pe istorici.

Thomas Becket s-a refuzat de toate bucuriile lumești, devenind un ascet în cel mai strict sens al acestui cuvânt. Și-a dat demisia de pe postul de Cancelar. Și, mai important, el și-a luat foarte în serios noul său rol, de reprezentant al Bisericii și al Papei în Anglia.

El a început să întărească puterea bisericii, ceea ce era în detrimentul puterii laice, a regelui. El a restabilit judecățile bisericești și a început să recupereze toate pământurile care au fost pierdute de biserică încă de mult timp în urmă. Iar cei ce se opuneau, erau excomunicați, pedeapsă strașnică pe timpul cela.

Henry și-a înțeles greșeala, dar era prea târziu deja. Între rege și biserică a început o luptă aprigă pentru putere și influență, ei doi devenind dușmani fără posibilitate de reconciliere. Nobilimea îl susținea pe rege, în schimb Becket a devenit un idol pentru orășeni și pentru țărani.

Nu voi povesti toată istoria luptei lor. Voi spune doar că în apogeul ei, Henry într-un moment de furie se zice că ar fi exclamat: „Oare chiar nu se va găsi nimeni care să mă scape de acest călugăr creator de probleme?”. Mesajul a fost înțeles foarte clar de către câțiva cavaleri din anturajul său, deși regele tot restul vieții sale se jura că cuvintele au fost spuse doar la furie, că el nu avea în vedere nimic „de acest gen” și în genere, atunci el era în Normandia. Pe 29 decembrie 1170 Thomas Becket a fost asasinat de către patru cavaleri în casa sa din curtea catedralei din Canterbury, ucis de o lovitură de spadă.

Nu voi povesti despre urmările acestor evenimente pentru Henry II (nefaste), și nici despre aceea, cât de tare a început să fie venerat Becket în toată Europa și în toate timpurile (în doar doi ani el a fost martirizat, devenind Sfântul Thomas de Canterbury, care este reprezentat pe imagini având o spadă înfiptă în cap).

Voi spune doar că mi-ar plăcea să avem mai mulți funcționari ca Thomas Becket. Care, odată ajunși într-o funcție, s-ar dedica funcției respective, indiferent de aceea, cine și pentru ce i-a numit acolo. Dar, din păcate, puțini dintre funcționarii noștri sunt gata să devină martiri de dragul intereselor unui popor abstract (noi), jertfind interese de partid, carieră și câștig personal.

Poate pentru a deveni așa, trebuie de învățat la Paris?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu