Natan Garstea

Ca in filme

2012-01-23T18:27:00.000+02:00

Urmărind evenimentele cu focurile de armă de pe podul de la Vadul lui Vodă de pe 1 ianuarie și, cu două săptămâni mai târziu, de la frontiera cu România, îmi amintesc de situația din Elveția din timpul celui de-al doilea război mondial.

Pe atunci ea, prinsă între marile puteri încleștate în război, o insuliță de pace care convenea tuturor, devenise arena unor jocuri ascunse de spioni, unde toți aveau rețelele lor de agenți și unde toți le foloseau din plin. Situația de acolo ar putea fi caracterizată, conform terminologiei SIS-ului, ca fiind „țară cu o situație complexă de agentură și operativă”.

Păi iată. Îmi pare evident că nu poate fi coincidență faptul că al doilea incident să se fi petrecut doar la două săptămâni după primul. Îmi pare evident că după ce a început să se ceară expulzarea ambasadorului rus (în special datorită reacțiilor sale la incidentul de la Vadul lui Vodă), era nevoie de un motiv pentru reacție simetrică... și motivul a fost creat imediat. Și imediat, ca la comandă, au apărut și reacțiile respective ale publicului.

Încă o dată mă conving de aceea cât de puțin stăpâni suntem la noi acasă... și cât de ușor pot fi organizate orice evenimente la noi. Am mai scris anterior despre aceasta. Și ceea ce se petrece în ultimul timp numai îmi confirmă spusele - să menționez doar 7 aprilie, evadarea lui Baghirov, incidentul de la punctul de trecere a frontierei Giurgiulești - toate arată că între declararea suveranității de câtre un stat și obținerea ei în realitate este o cale foarte lungă. Pe care încă nu am parcurs-o.

Urmatorul referendum

2012-01-23T09:32:00.003+02:00

Știu tema următorului referendum, care va fi inițiat de AIE: Modificarea Constituției în vederea prelungirii termenului în care componența aleasă a parlamentului își păstrează mandatele de la 4 ani până la, să zicem, 10 ani. Cam aceasta e ordinea de idei pe care se merge.

Predarea limbii romane

2012-01-18T16:09:00.001+02:00

Acum câteva luni, când s-a declanșat marele scandal legat de examenul de română la bac în Găgăuzia, mi-am amintit despre experiența mai multor țări europene în cadrul proceselor de formare a statelor naționale în secolul XIX.

Primul exemplu, Italia. De la destrămarea Imperiului Roman, Italia totdeauna a fost împărțită în mai multe regiuni, regate, orașe-state și, desigur, state papale. De-a lungul timpului în fiecare din aceste entități s-a dezvoltat un dialect propriu al latinei vulgare. Oricum, deosebirile între dialecte erau foarte mari, cineva din Piedmont fiind aproape imposibil să se înțeleagă cu cineva din Sicilia sau Calabria.

Odată cu unificarea politică a Italiei, a devenit evidentă problema formulată atât de bine de către Metternich: Italia era doar o noțiune geografică, fără a avea vre-un alt sens. Dacă e tot să vorbim despre limba vernaculară, doar 2,5% din populație puteau vorbi limba italiană standardă la unificarea țării, în 1861. Și una din primele griji a lui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, a fost crearea unei rețele de școli de stat, scopul principal al cărora era predarea limbii italiene în toată țara. Acesta a fost începutul adevărat al creării unui stat unic și al apariției unei națiuni.

Un alt exemplu, România. După unirea principatelor române din 1859 sub conducerea lui Cuza, una dintre principalele probleme de asemenea a fost crearea unei unități lingvistice. Printre primele măsuri a fost reforma ortografiei din 1862, cu adoptarea alfabetului latin, ceea ce a permis crearea unui sistem unic de educație în toată țara. În anii 1880 Spiru Haret, care era ministru al educației, a creat un sistem foarte ambițios de reformare a învățământului, scopul căruia era construirea națiunii. Până atunci școli erau numai prin orașe și, uneori, pe lângă biserici și mănăstiri. Haret a împânzit țara cu nenumărate școli la sate, care deseori erau într-o singură încăpere, aveau un singur învățător, o tablă și un steag. Dar aceste școli existau.

Importanța acestor școli a devenit și mai mare după 1918, când România s-a pomenit cu câteva regiuni unde limba română era vorbită mai puțin - Transilvania, Bucovina, și Basarabia. Anume școlile au avut rolul de promovare a limbii române și de creare a unui spațiu cultural unic. Eficiența funcționării lor în perioada interbelică o pot aprecia personal - bunica mea care a făcut renumitele patru clase românești, chiar și pe timpul sovietic citea mult mai bine textele scrise cu alfabet latin decât chirilic.

Nu mă voi opri asupra exemplului Germaniei, este mult de vorbit și de povestit acolo. Deși în 1871 a fost proclamată crearea Imperiului German, aceasta încă nu însemna apariția unui popor. A urmat o perioadă de promovare centralizată a unei limbi unice și a unui model unic de educație (în Germania mai era foarte acută la moment și problema religiei). A început o perioadă de germanizare intensă a altor națiuni, existente pe teritoriul Imperiului.

Ideea generală cred că este clară. Dacă încerci să construiești o țară pe principiu național (nu federal), trebuie să pui la bază limba, până la urmă acesta este elementul care unește și definește o națiune. Și îmi pare evident că, dacă vrei să creezi o țară cu adevărat unitară, cu populație omogenă și care, mai important, să se simtă unită, să știe că constituie un singur popor, trebuie să începi de la limbă.

Noi suntem toleranți în probleme de limbă. Foarte toleranți. Până la urmă, e doar mijloc de comunicare, și deseori e mai importantă comunicarea propriu-zisă decât aceea cum ea se face. Și în ce limbă.

Însă dacă e să facem abstracție de cotidian, și să privim per ansamblu, societatea noastră este compusă din foarte multe grupuri diferite (indiferent de criteriu, etnic, politic, confesional), care permanent o trag în direcții diferite. O limbă unică cunoscută de toți ar putea fi cimentul cela care ar întări și ar uni țara. Cred că aceasta nu va fi contestat de nimeni.

Nu știu dacă a existat imediat după 1991 vre-un program național de promovare a limbii române, cred că da - atunci problema era în vogă. Oricum, dacă acespt program și a existat, pe timpul comuniștilor el a fost fost abandonat, iar rezultatele sale anterioare au fost compromise complet. Iar după ei îmi pare că nu s-a mai întreprins nimic în acest sens.

Și iată, peste 20 de ani de la independență, se dovedește că în școlile și liceele din Găgăuzia nu sunt suficienți profesori de limbă română. Și, presupun eu, acolo unde ei sunt, predarea limbii se face așa cum știm toți: formal, fără suflet, și, mai grav, fără a se cere multe de la elevi. Scrie în program limba română, este limba română, dați-ne pace.

Nu cred că ar fi foarte-foarte costisitor pentru Guvern să găsească profesori buni de limbă română cu care să completeze școlile de acolo. Desigur, va trebui să-i asigure cu locuință, și asta costă. Dar nu cred că acest cost este exagerat pentru a asigura integrarea normală a tinerilor de acolo în viața noastră. Ca ei, absolvind un liceu găgăuz, să poată veni să învețe la Chișinău, și nu să trebuiască să rămână pe loc sau să plece în Odesa sau Moscova. Și să nu se mai simtă marginalizați din cauza că nu se pot angaja, că nu pot comunica și că nu sunt lăsați să uite că ei sunt altfel.

Îmi dau seama, problema este destul de sensibilă, și atinge unele teme mai delicate, legate de identități naționale. Și da, iar e perioadă pre-electorală. Dar unica posibilitate să asigurăm existența țării pe termen lung este crearea unei idei naționale, iar crearea ei nu este posibilă fără existența unui popor care chiar să se simtă un popor, și nu mai multe națiuni ajunse din întâmplare împreună între aceleași frontiere.

(imagine preluată de pe

http://portal.unesco.org/education/en//files/20263/10573277163mother-tongue-dilemma.jpg/mother-tongue-dilemma.jpg )

Contestația ideală

2012-01-05T12:42:00.001+02:00

La noi în „Ce? Unde? Când?” permanent apar conflicte legate de contestarea întrebărilor de către jucători. Uneori contestațiile se scriu doar așa, pentru orice eventualitate, în speranța că va fi acceptată, uneori sunt bine argumentate și motivate. Iar lucrul comisiilor de contestații este neplăcut, dificil și responsabil.

Mi-a plăcut totdeauna cum lucrează comisiile de contestații la concursurile internaționale - decizile sunt clare, argumentate, și, de regulă, negative. Deși la unele contestații geniale comisia nici nu are alternative decât să le accepte.

O întrebare la o competiție de „Ce? Unde? Când?” sportiv în limba rusă:

"В нём вам может встретиться сакура или луна. А вот электрогенератор не может. Назовите это".

Răspuns: Хокку

Contestația scrisă de una dintre echipe:

"Автор вопроса,

Электрогенератор

В зад себе засунь"

Contestația a fost acceptată unanim.

Top 10 cei mai influenți moldoveni în 2011

2012-01-04T15:29:00.000+02:00

Redacția VIP Magazin m-a rugat să fac un top al meu cu 10 cei mai influenți moldoveni din 2011. El a fost inclus în Top 50 cei mai influenți moldoveni în 2011, lansat de Elita media și VIP Magazin (detalii aici).

Deci:

Vlad Plahotniuc - de departe, cea mai influentă persoană din țară. Cel puțin, așa susține toată lumea: „el este păpușarul”. Deci, măcar în capurile noastre el este cel mai influent. Și până la urmă, ce influență contează mai mult decât influența din capurile noastre?

Vlad Filat - are o influență enormă, și luptă din greu pentru a o extinde și mai mult. Spre deosebire de principalul său oponent și geniul său rău, o face deschis și public. Și este văzut de noi, în funcție de preferințele noastre politice, fie ca un cavaler cu zale aurite ce luptă cu hidosul balaur pentru binele nostru al tuturor, sau invers, ca hidosul balaur cu care trebuie de luptat.

Valentina Naforniță - câștigătoare la concursul pentru interpreții de operă și muzică clasică BBC Cardiff Singer of the World 2011. Făcând un pas într-o parte de la micile noastre intrigi politice și încercând să privim pe ansamblu, nu prea avem cu ce ne lăuda. Chestiile politice vin și se duc, dar ce rămâne? Un lucru care ar putea să rămână este câștigarea de către o moldoveancă a acestui concurs prestigios. Sincer sper să ajungă și Valentina cândva să se mândrească cu Moldova tot așa cum se mândrește acum Moldova cu Valentina.

Grigori Alhazov - deținătorul bufniței de cristal drept cel mai bun jucător la concursul televizat rus „Ce? Unde? Când?”. În aceeași ordine de idei, dar cu un impact, aș zice mult mai mare. Demult aveam nevoie de o confirmare, și pentru „ei”, dar mai ales, pentru noi, că și în Moldova nasc oameni inteligenți. Poftim. Unul dintre cei mai buni jucători la unul dintre cele mai cunoscute concursuri intelectuale din lume, venit din Moldova.

Furio Snails - creatorii clipului „Pașapoartele albastre”. Deși, îi am în vedere nu atât pe băieți, cât pe adevărații creatori ai clipului - conaționalii noștri, împrăștiați în toate colțurile lumii, care se mândresc cu pașapoartele lor de culoare albastră. Privindu clipul, mă simt și eu mândru că sunt din Moldova. O fi aceasta influență? Eu zic - da. Sincer sper să-l privească cât mai mulți dintre concetățenii noștri, plecați peste hotare.

Vitalie Eșanu și echipa - creatorii site-lui și a „canalului” privesc.eu. Imediat după aprilie 2009, când fiecare canal TV a început să vină cu propriul unghi de vedere, foarte îngust, de regulă (uneori două reportaje de la aceeași conferință de presă, despre aceleași cuvinte, îți dădeau impresia că vin din lumi diferite), un grup de tineri s-au strâns să discute cum ar putea schimba aceasta. Așa a apărut ideea - un canal de televiziune prin internet care pur și simplu să transmită ceea ce se petrece, fără a altera în vre-un mod realitatea. A fost primul canal care ne-a considerat pe noi, spectatorii, suficient de inteligenți ca să putem singuri să interpretăm evenimentele. Azi când se petrece ceva, știu unde pot urmări evenimentul respectiv. Influența lor e în aceea că nu încearcă să ne influențeze.

Chiril Gaburici - directorul general al companiei Moldcell. Cel mai tânăr director general al unei companii străine de așa dimensiuni. Care în doi ani a reușit să-și crească prezența pe piață cu peste 4 procente, și știți foarte bine ce dură este concurența pe piața ceea. Și, respectiv, și-a crescut și prezența în buzunarele noastre, sau urechile noastre sau în navigarea noastră pe internet. Aș zice, definitiv cea mai mare creștere a influenței.

ÎPS mitropolitul Vladimir - deși Înalt Preasfinția Sa nu a spus nimic despre aceasta, anume la el se gândeau toți deputații când spuneau că ei personal nu sunt pentru aprobarea legii antidiscriminare. Biserica tradițional a avut și mai are o influență puternică asupra noastă, iar înfluența Înalt Preasfinției Sale poate fi umbrită doar de acea a Patriarhului Kiril și, poate, de acea a lui Iisus.

Lorena Bogza - prezentatoarea emisiunii „În Profunzime”. După un an de „wow, câte talk-show-uri noi noi avem”, începi să înțelegi că nu frecvența apariției contează, și nu numărul de invitați. Contează aceea ce reușești să scoți din invitații tăi, contează să poți controla discuția și să nu stai toată seara blocat pe aceeași temă. Principalul - contează să fii echidistant și corect indiferent de atitudinea ta față de opiniile invitatului. Toate acestea, plus experiența și șarmul personal o păstrează pe Lorena și emisiunea ei în topul persoanelor influente.

Nata Albot - prezentatoarea emisiunii „Sare și Piper” și nu numai. O influență foarte creativă într-un mod foarte feminin, aș zice eu. Nata totdeauna a lansat proiecte interesante și inedite și frumoase. Doar amintiți-vă: Roata Way, ProFM Beach Party, Moldstar, Fabrica de Staruri. Și deși emisiunea sa de acum este mai mult despre totul și mai puțin despre rețetele propriu-zise, să nu uităm că o rețetă bună este unealta cu ajutorul cărora femeile influențează lumea folosindu-se de stomacul bărbaților. Și e mare păcat că nu avem mai multe persoane la fel de plăcute, pozitive și creative ca Nata, cu o influență ca a ei.

Trei legi ale politicii

2012-01-03T14:02:00.003+02:00

Prima lege a politicii

Un politician nu trebuie să dăuneze prin acțiunile sale cetățenilor pe care îi reprezintă sau să admită prin inacțiunea sa aducerea unui rău acestora.

A doua lege a politicii

Un politician trebuie să îndeplinească toate promisiunile sale electorale în măsura în care acestea nu intră în contradicție cu Prima lege.

A treia lege a politicii

Un politician trebuie să-și perpetueze existența sa politică, atâta timp cât aceasta nu intră în contradicție cu Prima și a Doua legi.

Când ne vom învăța să producem (alegem) în serie politicieni care să respecte aceste legi, lucrurile se vor mai schimba.

Intrebarea anului 2011

2012-01-02T21:36:00.000+02:00

Ca de obicei, la finele anului, în Clubul Moldovenesc de Jocuri Intelectuale se organizează un concurs pentru alegerea celor mai bune întrebări. Și ca de obicei, mi-i greu să aleg între mai multe întrebări. Vouă care vă plac cel mai mult?

Am ascuns răspunsurile și comentariile, să puteți juca și voi întrebările. Ca să vedeți răspunsul și comentariul, selectați cu cursorul după cuvântul răspuns sau comentariu.

1. Mergând la un eveniment, autorul acestei întrebari se plângea ca este foarte obosit. Nu-i nimic, a spus el, voi dormi noptile. Aceasta remarca a stârnit râsul însoțitoarei sale. La ce eveniment ei mergeau?

Raspuns: joc de mafia

Comentariu: autorul intenționa să doarmă nopțile din joc.

2. Atenție, dialog între doi gardieni din romanul lui Terry Pratchett „Men at Arms”:

„- Pentru început vom merge la Ghilda clounilor și bufonilor pentru a afla, pentru ce fratele Bino a furat arma.

- Asta el a furat arma?

- Da, mie aceasta îmi pare posibil.

- Păi el a murit până a fi furată arma, a exclamat Colon.

- Da, încuvință Carrot. Eu știu aceasta.

- Așa chestii, a spus îngândurat Colon, eu le numesc ...”

Continuați cu un cuvânt citatul.

Răspuns: Alibi

Sursa: Terry Pratchett, Men at Arms

3. Niște studii recente a embrioanelor acestora arată că ele nu sunt X cu zeduri igrece, ci Y, cu zeduri ixe. Scrieți ZX, în engleză sau română.

Răspuns: White stripes, Dungi albe

Comentariu: X alb, Y - negru, Z - dungă. Animalele sunt zebrele.

4. Orașul norvegian Longyearbyen, aflat pe arhipelagul Svalbard, este interesant prin mai multe lucruri. Astfel, acesta e cea mai nordică așezare omenească cu populația de peste 1000 de oameni. Aici studenții universității locale în prima zi de studii învață doar să împuște, pentru a se putea proteja de urșii polari, care sunt foarte mulți pe arhipelag.

În oraș a fost aprobată o lege, care interzice de a face asta pe teritoriul lui. Dacă totuși cineva o face, el imediat este transportat în Norvegia continentală. Dar ce am înlocuit prin „a face asta”?

Răspuns: a muri

Comentariu: din cauza înghețului veșnic, nu este bine de făcut înmormântări în jurul orașului. De aceea persoanele grav bolnave sau care au nimerit în accidente grave sunt imediat transportate pe continent, la fel ca și persoanele decedate.

Sursa: http://ru.wikipedia.org/wiki/Лонгйир

5. La mijlocul anilor 90 al secolului trecut, la atelierul literar condus de Boris Strugațkii o serie de autori au început să scrie într-un stil nou, numit de ei „turborealism”. Printre acești scriitori îi menționăm pe Andrei Lazarciuk, Andrei Stolearov, Victor Pelevin și alții. De obicei, lucrările lor sunt destul de avangardiste, dar în același timp, manierate și elitiste. Denumirea acestui curent literar a fost în vogă câțiva ani, până când fantastul-umorits rus Lukin nu a transformat denumirea curentului prin prefixare, după care ea practic a încetat să se mai utilizeze. Scrieți prefixul utilizat de Lukin.

Răspuns: mas

Sursa: experiența personală

6. Sloganul publicitar al fabricii de bere Utica Club constă din două propoziții. Prima este: „Noi bem tot cât putem”. Scrieți a doua propoziție a sloganului.

Răspuns: Restul noi vindem

Sursa: http://www.adslogans.co.uk/site/pages/gallery/we-drink-all-we-can.-the-rest-we-sell.8459.php

Autor Natan Garștea

7. În una din povestirile SF ale lui Klarke se povestește despre expediția trimisă de către pământeni să studieze sistemul unei stele care cândva explodase ca o supernovă. Expediția descoperă în jurul stelei rămășițele pârjolite ale unei planete, iar pe ea - urmele unei civilizații foarte avansate și foarte frumoase. Reprezentanții civilizației respective știau din timp că soarele lor se va transforma în supernovă, și au ascuns în adâncul planetei o scriptă cu mostre a culturii și tehnologiilor lor special pentru civilizațiile care vor descoperi ulterior planeta. Astfel, ei au făcut omenirea, într-un fel, moștenitorii săi spirituali.

Capelanul expediției, însă, a fost răvășit de un simplu calcul, pe care el l-a făcut, după care a exclamat: Doamne, chiar nu puteai să ne transmiți altfel acest mesaj?

La ce mesaj se referea capelanul?

Răspuns: S-a născut Cristos.

Criterii de acceptare: după sens, cu referire la nașterea lui Cristos și steaua de la Betleem.

Comentariu: Calculul făcut de capelan demonstra că lumina supernovei e fost vizibilă pe Pământ în anul 1 era noastră.

Sursa: Arthur Klarke, „Steaua”

8. Atenție, cutia neagră

Inițial ele se numeau „Oul roșu”, ceea ce este perfect explicabil - ele au o formă sferică sau cilindrică, și culoare portocalie. Oricum, denumirea lor care se întâlnește cel mai des este alta. Numiți-o.

Răspuns: cutia neagră

Sursa: http://ru.wikipedia.org/wiki/Бортовой_самописец, http://en.wikipedia.org/wiki/Flight_recorder

9. Vedeți imaginea

Filmul Matrix conține multe aluzii la cartea „Alisa în țara minunilor”. Dar unele dintre ele pot fi depistate doar în scenariu. Iată de exemplu un fragment al scenariului filmului:

Când Morpheus i-a oferit lui Neo pastila albastră și pastila roșie, care urmau fie să-l întoarcă în lumea obișnuită lui, fie să-l facă să vadă realitatea, el i-a spus: „Dacă o vei alege pe acea roșie, vei rămâne în țara minunilor, și eu îți voi arăta cât de adâncă e această vizuină de iepure...”

Mai departe în scenariu scrie că atunci când Neo a ales pastila roșie, s-a întâmplat aceasta. Ce anume?

Răspuns: pe fața lui Morphius a apărut zâmbetul motanului de Cheshir

Sursa: http://lib.ru/INOFANT/WANCHOWSKI/matrica.txt

Autor Natan Garștea

10. Vedeți imaginea

Pe fiecare din aceste inimi din publicitate a fost ascuns câte un cuvânt. Reproduceți-le.

Răspuns: alb, negru, galben

Autor Natan Garștea

11. Istoria aceasta există atât în versiunea pentru fete, cât și în acea pentru băieți. Inițial istoria tristă ne era povestită de o biată fată, care era, probabil, o prostituată, iar iubitul ei juca cărți și cheltuia toți banii pe joc și băutură. Versiunea mai nouă, care ne este cunoscută mai bine, este povestită de un băiat, iar rolul jucătorului bețiv îl are tatăl său.

Alan Price susținea că istoria a fost adusă în SUA de către emigranții englezi, referindu-se inițial la un local din Soho sau Halifax de prin secolul XVI, fiind apoi adaptat la realitatea americană. Prima mențiune oficială a ei datează din 1933.

Dar cum ea se numește?

Răspuns: Casa soarelui răsare.

Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/The_House_of_the_Rising_Sun

12. Studiind în București „Istoria Românilor”, jucătorul de „Ce? Unde? Când?” Alexei Tokari a exclamat întru-un anumit moment, referindu-se la o carte: „El nu putea spune așa ceva, fiindcă Acesta nu mai exista de câțiva ani.” Și într-adevăr, acțiunea renumitei cărți în rusă are loc la începutul anilor 30 ai secolului XX, pe când Acesta a fost desființat în 1918. Dar care este afirmația la care făcea referință Alexei Tokari?

Răspuns: Eu am să mă plâng la Sfatul țării.

În original: „Я на вас буду жаловаться в Сфатул-Церий”

Comentariu: La sfârșitul cărții lui Ilia Ilf și Evghenii Petrov „Vițelul de aur” eroul principal, Ostap Bender, este prădat de grănicerii români și îi amenință că se va plânge la Sfatul Țării.

13. Vedeți imaginea

Aveți în fața voastră ceea ce ar putea fi numit „titirez decizional”. Rotindu-l, putem primi sfaturi de genul „Da”, „Nu”, „Mergi înainte”, „Ia o vacanță”, etc. Oricum, pe lângă funcția de a ajuta la decizii, el mai are una. Numiți-o.

Răspuns: Este o monedă

14. Vedeți fragmentul video

Cred că toți cunoașteți cântecul interpretat de australienii Nick Cave și Kylie Minogue „Where the wild roses grow”, despre dragostea eroului și a eroinei, care se termină tragic, personajul lui Cave ucigând-o pe eroină.

Tot clipul video al acestui cântec este înțesat de simboluri sinistre și morbide, care sugerează moartea și distrugerea. Astfel, în clip de câteva ori apare un șarpe, de asemenea putem vedea și un chilopod (centiped) de dimensiuni mari. Dar, într-un alt fragment, în clip mai apare un animal, care de asemenea vrea, probabil, să sugereze distrugerea, deși nouă, europenilor, aceasta ne poate părea ciudat.

Ce ființă mai apare în clip?

Răspuns: un iepure.

Comentariu: În 1859 un fermier bogat a adus în Australia 24 iepuri, fiindcă îi era dor de vânătoarea de iepuri. Neavând dușmani naturali, peste doi ani se apreciază că ei erau deja două milioane. Iepurii au adus un prejudiciu enorm ecologiei și economiei Australiei, transformând unele zone în deșert și distrugând masiv plantațiile agricole. Aceasta este una dintre cele mai mari catastrofe ecologice, provocate vreo dată de oameni.

15. Primul s-a adresat Lor într-o formă oarecum generalizată. El l-a menționat pe al Doilea, spunând:

„La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.”

Iar adresarea către Ei a fost următoarea:

„Cantați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți!”

Al Doilea tot s-a adresat Lor, într-o formă mai personală, cu patru ani mai devreme. Dar cum anume suna partea cu adresarea propriu-zisă?

Răspuns:

„Critici voi, cu flori deșerte,

Care roade n-ați adus -

E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai de spus.”

Comentariu: Primul este Vasile Alecsandri. Când criticii au început să vorbească despre aceea că Eminescu l-a întrecut ca poet, el a scris în 1888 poezia „Unor critici”, în care, printre altele, erau și următoarele versuri:

„E unul care cântă mai dulce decât mine?

Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.

Apuce înainte s-ajungă cât de sus.

La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.

Iar voi, care asupra-mi săgeți tocite trageți,

Cântați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți!”

Cu patru ani mai devreme Eminescu a scris poezia Criticilor mei.

Imaginea la răspunsul de la întrebarea nr. 10.

Imaginea la răspunsul de la întrebarea nr. 13.

Vă rog să scrieți în comentariile la articol care întrebări v-au plăcut mai mult.

Top carti

2012-01-01T19:40:00.001+02:00

Recent, am fost rugat să scriu un mic articol despre cărți pentru rubrica „Top cărți” din revista VIP Magazin. M-am apucat cu plăcere de aceasta, deși în limitele impuse (1000 de semne) multe nu poți spune.

Deci:

Eu citesc mult. Enorm de mult. Probabil, aceasta deja e o formă de dependență, creierul e obișnuit cu fluxul continuu de informație. Oricum, cred că nu e cea mai rea formă de dependență.

Cititul în așa cantități îmi crease și o problemă - nu mai aveam unde să păstrez cărțile cumpărate. Din fericire, evoluția tehnologiilor a venit exact la timp să mă ajute, și acum îmi port rafturile de cărți în iPad-ul din geantă.

Nu voi spune aici despre literatura clasică, și nu despre mainstream-ul contemporan, ci despre SF. Nu acel cu lasere și bătălii cosmice, ci SF-ul de calitate, în care anturajul fantastic este utilizat doar pentru a duce personajele în situații inedite și imposibile în viața obișnuită, și asta pentru a testa limitele umanității.

Totdeauna am avut fascinația aceasta a fanteziei și a creativității care nu mai sunt legate de legile realului, aceea creativitate de care beneficiază oricând compozitorii, coregrafii, și uneori pictorii. Anume urmând această fascinație am ajuns să fiu câțiva ani președintele clubului amatorilor de SF din Moldova, membru al câtorva cenacluri SF din România și autorul mai multor povestiri publicate acolo. Fascinație pe care vă invit să o urmați și voi.

Cum spunea Bilbo, e periculos să ieși pe ușă - faci un pas pe cărărușă, și dacă nu-ți reții picioarele, nici nu știi unde poți ajunge. Vă chem să riscați totuși, deschizând o carte fantastică.

Top cărți:

Frații Strugațkii „Lebedele urâte”

Kurt Vonnegut „Abatorul nr. 5”

Ioan Mânăscurtă „Artefact”

Fratii Strugatkii

2011-12-13T23:19:00.000+02:00

Cândva am mai scris despre aceea, cât de dificil e să faci recenzii la cărți care au participat la formarea personalității tale. Adică, fiecare carte citită, cât de nesemnificativă n-ar fi ea, lasă în noi câte o cărămizică. Unele, însă, devin fundament ce dă formă la tot ce e deasupra.

Opera fraților Strugațkii a avut și are asupra mea personal o influență enormă (de rând cu, spre exemplu, Dostoevskii sau Vonnegut), și poate anume din această cauză mi-a luat atâta timp să mă apuc să scriu acest articol.

Îmi este greu să aleg o carte anume despre care să povestesc - majoritatea sunt bune sau foarte bune, din operele lor mari doar două-trei sunt slabe, restul fiind fiecare demnă de o recenzie aparte. Oricum, trebuie de început cu ceva...

Pentru cine nu cunoaște - frații Arcadie și Boris s-au născut în prima jumătate a secolului XX în URSS. Arcadie a fost traducător din limbile japoneză și engleză și a trăit mai mult la Moscova. Boris era astronom și practic toată viața a locuit în Leningrad (actualul Sanct Petersburg). Corespondau foarte mult (atunci e-mail nu era încă), iar o dată - de două ori pe an se întâlneau să discute ideile de cărți sau să scrie.

Începutul carierei literare este anecdotic - le plăcea mult SF-ul și le păsa de calitatea textelor ce apăreau (care pe atunci în URSS, cu excepția a unu - doi scriitori, era jalnică). Într-o zi, soția lui Arcadie, obosită să audă atâta critică, le-a sus - dacă sunteți așa deștepți, luați și scrieți mai bine. Ei au spus că ar putea să o facă, și a fost încheiat și un pariu istoric pe această temă. Pariu, datorită căruia au apărut autorii frații Strugațkii.

Primele lor cărți, naive și romantice, se refereau la viitorul fericit în care urma să trăim. Era scurta perioadă de "încălzire" de pe timpul lui Hrușciov, și viitorul chiar părea optimist. Așa, a apărut lumea "amiezii", numită după cartea "Amiaza. Secolul XXII" (sau "Miez de zi..."). O carte în care ei au încercat să arate un viitor în care, după spusele lor, ar fi dorit chiar ei să trăiască (spre deosebire de descrierile abstracte și nerealiste ale comunismului viitor al altor autori din acea perioadă).

Și lor chiar le-a reușit aceasta. "Amiaza..." a devenit o carte manifest pentru inteligențimea anilor 60, așa ei vedeau viitorul și așa ei doreau să devină.

Frații Strugațkii au exploatat mult această lume descrisă de ei atât de detaliat - 12 din lucrările lor mari sunt plasate în decorurile ei, având fon, iar uneori - și personaje comune.

Oricum, timpurile se schimbau, după Hrușciov a venit Brejnev, și a început ceea ce mai târziu a fost numit perioada de "stagnare". Normal că în opera lor aceasta nu putea să nu se manifeste. Se schimbă câte puțin atmosfera cărților, se schimbă tematica, se schimbă atitudinea.

Sunt câteva teme de bază care trec prin toată opera lor. Prima este tema educației. Totdeauna i-a preocupat - cum noi, oamenii, vom putea deveni mai buni dacă de educația noastră se ocupă neprofesioniști (părinții noștri), care ne învață să fim așa cum sunt ei. Uneori rezultatul este bun, de regulă, însă, este obișnuit. Tot așa cum transmitem laolaltă și gene bune, și gene rele copiilor, tot așa le transmitem tot bagajul nostru de concepții, valori, opinii, obiceiuri de viață și prejudecăți. Nu cred că într-o familie de hoți copilul este învățat să respecte a opta poruncă. Sau în una de funcționari corupți - să lucreze pentru binele țării.

Anume această problemă - cum ar putea oamenii rupe lanțul generațiilor și să devină mai buni deodată, într-o generație - două, și nu evolutiv - ocupă rol principal sau foarte important în mai multe din cărțile lor. Astfel viitorul frumos din lumea lor începe anume cu reforma sistemului educațional - de micuți copiii erau crescuți în grupuri mici (câte patru) de educatori și învățători profesioniști, care-și dedicau acestui lucru tot timpul lor. Acesta e doar unul din exemplele de “soluții” propuse de ei. Despre educație ei scriu în “Amiaza. Secolul XXII”, “Lucrurile periculoase ale secolului”, “Lebedele urâte” și în ultimul lor roman, “Împovărați de rău, sau patruzeci de ani mai târziu”.

O altă temă care îi preocupă - deciziile personale pe care le iau oamenii în fața unor forțe ce îi depășesc. În special aspectul etic și moral al acestor decizii. Cum trebuie să ne purtăm când rămânem singuri în fața unor decizii care contravin opiniei și principiilor noastre, dar care ne sunt cerute de legi, de sistem, de forțe naturale sau supraumane? Tema este cu atât mai vie și datorită faptului că pe la finele anilor 60 frații Strugațkii încetează să mai fie agreați de sistem și nimeresc în categoria de scriitori care “nu sunt recomandați spre publicare”. Interdicții din partea cenzorilor, cereri aberante din partea redactorilor, invitații la KGB - timp de aproape 10 ani nu a fost tipărită nici o carte nouă a lor. Această presiune permanentă căreia au fost supuși face mai autentică și mai valoroasă opera lor.

Despre dilemele etice ei au scris mult: în “Curcubeul depărtat”, în “Tentativa de evadare”, “Melcul pe pantă”, “A doua invazie a marțienilor”, “Hotelul “La alpinistul decedat”, “Un picnic la margine de drum”, “Insula locuită”, “Orașul condamnat”, etc. Oricum, cel mai intens problema deciziilor morale se simte în cărțile “E greu să fii zeu” și “Cu un miliard de ani până la sfârșitul lumii”.

O a treia problemă care îi preocupă este faptul că atunci când se ajunge la interesele comunităților sau grupurilor (statelor sau speciilor, de exemplu), interesele și drepturile personale sunt marginalizate. Și, deși așa o stare de lucruri este explicabilă și îndreptățită, de la aceasta nu devine mai puțin dureroasă. Care este limita ce nu poate fi trecută, și când „obligațiile sociale” nici într-un caz nu pot fi mai presus decât obișnuita cumsecădenie umană? Această temă, a opunerii intereselor personale celor de grup, este abordată de ei în “Piciul”, “Scarabeul pe mușuroi”, “Valurile liniștesc vântul”, etc.

Desigur, e o simplificare enormă să spun că opera lor e axată doar pe trei teme. Asta eu acum povestesc doar ceea ce mă doare pe mine. În realitate, ca la orice meșteri adevărați, creația are mult mai multe fațete și laturi, pe care vă invit să le descoperiți. Limbajul folosit de ei este chiar delicios, umorul - fin și la locul lui, subiectele - captivante, iar personajele - pline de volum.

(vezi continuarea)

Fratii Strugatkii - continuare

2011-12-13T23:18:00.001+02:00

Continuare. Vedeți începutul aici.

Voi încerca să povestesc despre trei cărți ale lor, doar pentru a vă crea impresie despre aceea ce ei scriu. Oricum, voi evita să dezvălui elemente esențiale din subiectul povestirilor.

Prima dintre ele este “Lebedele urâte” („Гадкие лебеди”). Denumirea cărții face aluzie la povestea lui Andersen “Rățușca cea urâtă”, doar că la un nivel superior. Povestirea a fost scrisă în 1967, fiind publicată pentru prima oară în URSS peste 20 de ani, sub o altă denumire. Căpătase o răspândire largă în formă de copii scrise de mână de pe exemplarele care așteptau prin redacții („samizdat”, exista așa un fenomen, care putea exista numai în așa tip de state ca URSS-ul).

O țară abstractă, fără careva repere geografice sau culturale (adică, acele culturale sunt prea multe și de aceasta nu permit identificarea locului acțiunii). Un renumit scriitor și cupletist este “exilat” de către autorități în orașul său natal, să nu mai creeze atâtea probleme în capitală.

Iar orașul său s-a schimbat foarte mult de pe timpurile copilăriei. Deja de mulți ani acolo ploua fără încetare, zi și noapte. Această ploaie distrugea treptat orașul. Schimbarea climei era și mai neplăcută pentru localnici fiindcă anterior regiunea fusese o zonă balneară, renumită pentru aerul său. Lângă oraș chiar construiseră și un sanatoriu, care stătea acum pustiu. Noroc de antrenorul echipei de fotbal “Frații întru rațiune”, care s-a gândit să-și antreneze echipa pentru jocuri în regiunile ploioase și a închiriat o aripă a sanatoriului, ceea ce-i mai permitea să supraviețuiască.

Lumea din oraș lega schimbarea climei de crearea lângă el a leprozoriului pentru bolnavii de lepra galbenă - o boală genetică, care devenise destul de răspândită în ultimul timp. În timpul copilăriei eroului principal, când numai apăruse leprozoriul, nu era nimic deosebit în el - o mică rezervație izolată în afara orașului, unde locuiau nefericiții bolnavi care veneau uneori în oraș, îmbrăcați în mantourile lor cu glugi menite să le ascundă fețele galbene. În prezent, însă, problema leprozoriului părea să fi căpătat o importanță deosebită - el era păzit și susținut în toate de către militari, în același timp serviciile de contraspionaj încercau să afle ce se petrece după gardul lui de sârmă ghimpată, iar administrația orașului făcea tot posibilul pentru a convinge conducerea țării să-l mute de lângă oraș.

Oricum, principala schimbare s-a petrecut cu copiii orașului. Ei îi adorau pe locuitorii leprozoriului și petreceau foarte mult timp cu ei, ei citeau și învățau foarte mult și în general, erau niște copii exemplari. Mai întâi părinții se bucurau foarte mult de această schimbare, mai apoi, însă, au început să se îngrijoreze - copiii au devenit foarte independenți, au început să ia singuri decizii și, mai grav, au început să le arate părinților neajunsurile acestora (cel mai mult deranja faptul că neajunsurile erau reale, ceea ce făcea și mai usturător acest lucru).

Eroul principal se cufundă în această mocirlă ploioasa, încercând să-și umple zilele - fosta soție și fiica de 15 ani, pe care nu le-a văzut de mult timp (fiica, desigur, foarte independentă, foarte citită și foarte critică), hotelul, unde s-a oprit și unde bea serile împreună cu medicul-șef al lerozoriului, cu un pictor - lingău de palat și cu un inspector sanitar, venit în oraș să inspecteze leprozoriul, însă căruia militarii nu-i permiteau să intre acolo. Diana, o soră medicală de la sanatoriu, de care el s-a îndrăgostit. Niște necunoscuți care încercau să răpească un bolnav din leprozoriu și tentativa (nereușită) a eroului principal de a-l salva. Copiii de la școală, care au solicitat o întâlnire cu el în calitate de scriitor renumit și apoi l-au uimit cu viziunile lor raționale și reci. Pacienții din leprozoriu care nu mai puteau să nu citească…

Însă foarte repede el începe să înțeleagă că totul nu este așa cum pare în realitate, și leprozoriul nu este leprozoriu, și bolnavii nu sunt bolnavi, și inspectorul sanitar nu este inspector sanitar… și multe altele, pe care le veți afla citind cartea. Un lucru însă este așa cum pare: copiii. Viitorul nostru. Viitorul în sens direct, viitorul care și-a întins rădăcinile în prezent, și va fi așa cum îl vom hrăni noi… va fi ceea cu ce îl vom hrăni noi. Copii care, din această cauză, din generație în generație rămân tot așa cum au fost părinții lor.

Nu povestesc mai mult nimic. Este o carte captivantă despre omenie și despre educație și despre aceea ce înseamnă să fii om bun. Și despre aceea că dacă vrem să ne dedicăm creării unui viitor fericit, trebuie să înțelegem - îl creăm nu pentru noi. Ci pentru viitor.

Citate de reținut: „Anume ceea ce este cel mai natural, cel mai puțin îi face față omului”.

A doua carte despre care voi povesti este „Cu un miliard de ani până la sfârșitul lumii” („За миллиард лет до конца света”). Povestire scrisă în 1976.

Eroul povestirii este un astrofizician, aflat în pragul unei descoperiri importante. Toate condițiile sunt prielnice pentru a putea lucra fructuos - copilul e la bunici, soția - în concediu la mare, el - în concediu acasă. Dar permanent ceva intervine - ba primește din greșeală o livrare preplătită de produse alimentare direct acasă (nu vă imaginați ce însemna aceasta în timpul cela, al deficitului și al rândurilor interminabile), apoi la ușa apartamentului sună o domnișoară extrem de atrăgătoare care se prezintă ca fiind o fostă colegă de-a soției, care vrea să rămână la ei pe câteva zile, apoi la el în vizită intră și vecinul său, un fizician care lucrează la o întreprindere secretă (militară). Apoi… apoi vecinul său este găsit mort la el în apartament (probabil, sinucidere, însă anchetatorul oricum îl bănuiește pe el). El observă că oricând ar încerca să lucreze la problema lui, ceva intervine, sustrăgându-l. Iar peste un timp la el vine un grup de prieteni și cunoscuți, care activează în domenii diferite, dar care se confruntă cu aceeași situație: cineva sau ceva le încurcă să-și continue studiile. Spre deosebire de eroul principal, restul au fost contactați și avertizați destul de direct. Problema era că au fost contactați de entități diferite. Cu unul a luat legătură o supracivilizație cosmică care i-a spus că descoperirea lui în domeniul biologiei va face omenirea prea puternică, în viitor ea devenind un concurent de temut. I s-a propus să abandoneze domeniul respectiv de cercetare, în schimb oferindui-se o avansare rapidă în carieră și cele mai diverse bunuri materiale. Cu altul a luat legătura Ordinul celor nouă înțelepți, un ordin străvechi care există pe Pământ, ordin creat de niște persoane care au acumulat cunoștințe aproape nelimitate și puteri proporționale. Ei urmăreau menținerea echilibrului pe Pământ și închideau direcțiile de dezvoltare care în viitor ar putea duce la distrugerea acestuia. Ei și i-au ordonat să înceteze lucrul la ceea ce făcea el la moment, lăsându-i ca amenințare-amintire un băiat.

Nu, nu vă pot povesti mai departe, fără a strica lectura povestirii. Citiți, nu vă va părea rău, și veți afla ce se întâmpla acolo în realitate și ce vor decide până la sfârșit să facă eroii povestirii. Și nu, desigur că cartea nu-i despre extratereștri, ordine secrete și universuri care complotează contra noastră. Tot aceasta e doar o alegorie despre omul micuț care se opune sistemului, despre presiunea oarbă pe care o simte și despre curajul pe care trebuie să-l aibă ca să continue să se opună.

Citate de reținut: Și mi s-a spus mie că acest drum duce spre un ocean al morții, și am întors înapoi de la jumătate de drum. Și de atunci se întind în fața mea întortocheate înguste lăturalnice cărări.

A treia carte despre care voi povesti este „Scarabeul în mușuroi” („Жук в муравейнике”). Povestirea a fost scrisă în anul 1979 și face parte din seria de cărți acțiunea cărora are loc în viitorul lor fericit, în lumea Amiezii.

În expansiunea lor în cosmos oamenii au întâlnit mai multe civilizații mai puțin dezvoltate decât ei, câteva civilizații cam de același nivel de dezvoltare, și urmele unei supracivilizații (Pribegii), care îi întrecea cu mult, dar reprezentanții căreia, se pare, au părăsit sectorul nostru al universului. Normal că oamenii nu s-au putut abține de la ajuta civilizațiile înapoiate să se dezvolte mai repede, lucru de care se ocupau progresorii. Și normal că în afară de ComCon (Comisia pentru Contacte, autoritatea supremă în comunicarea cu civilizațiile străini) oamenii aveau și un ComCon-2 (Comisia pentru Control, organizație care răspundea de securitatea externă și internă a omenirii).

Eroul principal este un lucrător din ComCon-2, Maxim Kamerer (pe care poate îl cunoașteți din cartea sau filmul „Insula locuită”). Șeful său îl informează despre aceea că, pe Pământ a sosit un progresor care anterior lucrase pe o altă planetă, a sosit fără a se înregistra și, probabil, se va ascunde. Scopul lui Maxim este să-l găsească, iar pentru ajutor el primește o mapă groasă de stil vechi (cu documente de hârtie, vă imaginați?), totul purtând sigiliul „Strict confidențial”. Cartea se mișcă înainte ca un mix de fragmente din actele oficiale din dosar, acțiuni operative întreprinse de eroul principal și memoriile progresorului căutat despre una dintre operațiunile acestuia.

Pe măsură ce se adâncește în trecutul progresorului dat în căutare, Maxim descoperă soarta mutilată a unui tânăr cu talent înnăscut pentru zoopsihologie și cu o fire foarte artistică, care era intenționat împins spre o profesie ce l-ar ține în afara Pământului. Și aceasta în pofida faptului că practic totul în societatea oamenilor era orientat spre un singur lucru: să ajute fiecare persoană să-și găsească un loc în viață care i se potrivește lui cel mai bine. Așa tânărul a devenit progresor, și din această cauză în ultimii câțiva ani el nici nu a avut ocazia să calce pe Pământ (planeta).

Între timp Maxim începe să găsească urmele progresorului și să reconstituie cu ce s-a ocupat acesta în acele câteva zile de când a revenit pe Pământ. Se pare că el a început să-i viziteze pe toți acei de care-l lega ceva în trecut (învățătorul, iubita, partenerul într-o expediție), cu un singur scop - să se convingă că amintirile lui din copilărie și tinerețe sunt adevărate, că tot ce ținea el minte a avut loc în realitate. Totul mai este agravat de faptul că, din întâmplare sau nu, fosta lui iubită lucrează în Muzeul culturilor extraterestre, în secția obiectelor cu destinație necunoscută, unde era păstrat… Dar nu, mai departe nu vă pot povesti.

Citiți această povestire, e una dintre cele mai captivante și fascinante cărți-detectiv scrise în domeniul SF. Și desigur, povestirea nu este despre supracivilizații și despre progresori, ci despre echilibrul între interesul și drepturile individuale și securitatea colectivă. Și despre aceea că totdeauna când apare vreun pericol pentru securitatea noastră colectivă, uităm de drepturile personale, Și despre aceea că totdeauna acolo unde sunt organe de securitate drepturile oamenilor vor fi încălcate. Care nu ar fi ele.
Citat de reținut: „Stăteau fiarele / Lângă ușă / În ele trăgeau / Ele mureau. Versurile unui băiețel micuț.”

Frații Strugațkii au scris despre oameni. Eu scris bine, au scris captivant, au scris profund. Citiți-i. Fericirea gratis le este garantată tuturor. Și nimeni nu va pleca supărat.

10 ani de Estimator-VM

2011-12-11T17:28:00.000+02:00

Citisem cândva un studiu, care spunea că doar 2% dintre antreprenorii care inițiază o afacere presupun că afacerea respectivă le va supraviețui lor personal (studiul era american).

După ce am creat Agenția „Estimator-VM”, foarte repede mi-am formulat scopul - să dezvolt o entitate care va putea funcționa și fără mine. Care să înglobeze în ADN-ul său cunoștințele și procedurile necesare pentru a putea activa indiferent de aceea, cine concret se află la conducere. Sau cine concret face estimările și lucrul analitic. Cât de bine ne-a reușit aceasta o va arăta deja timpul.

Agenția a împlinit 10 ani de activitate. Pentru Moldova, eu zic, e mult. Pentru mine - aproape o treime din viață și jumătate de carieră. În acești ani am avut alături oameni deosebiți, oameni interesanți. Și până la urmă, privind retrospectiv, văd nu estimările efectuate și studiile publictate, ci anume aceste fețe dragi, care mi-au fost alături.

Vă mulțumesc tuturor. La mulți ani, EVM!

Universitatea corecta

2011-11-30T14:27:00.001+02:00

Când o să cresc mare și voi avea mulți bani, voi face universitatea mea. O universitate corectă.

Admiterea la ea se va face în bază de examene. Examene grele și severe. Cu camere de luat vederi și comisie de examinare incoruptibilă. Și, respectiv, doar cu studenți care merită să învețe acolo și, mai important, care vor fi în stare să învețe acolo.

Dea lungul studiilor acolo se va învăța mult, greu și interesant. Profi buni și profesioniști, moduri originale de a preda, materiile corespunzătoare ultimelor trenduri și tendințe. Și principalul - salarii foarte mari plătite profilor pentru aceea ca ei să predea bine și să nu ia mite. Și nici un fel de rușine în a lăsa studenții anul sau a-i exmatricula în cazul că nu învață bine. Și nici un fel de rușine în a disponibiliza profesorii care sunt corupți sau neprofesioniști sau, elementar, plictisitori.

După absolvirea facultății din ea vor ieși niște specialiști de invidiat în domeniul lor, care oriunde vor lucra, vor aduce valoare adăugată locului cela și funcției celea. La noi sau peste hotare. Deși, pentru majoritatea dintre ei nu va fi mare problemă să-și creze și la noi condiții ca peste hotare.

De ce ar dori să învețe studenții la o facultate atât de dificilă (da, chestia cu posibilitatea de a avea pe urmă un loc bun de lucru e superbă, dar din anul I ea pare atât de depărtată)? Datorită bursei foarte-foarte generoase pe care o vor primi studenții de la universitate. Universitatea va plăti burse comparabile cu salariile unui specialist tânăr, care vor fi un stimul suficient pentru studenți ca aceștea să învețe.

Asta-i tot. Iată rețeta unei universități corecte. De unde bani pentru așa ceva? Am spus... când voi crește mare și voi avea mulți bani. Mai ales că sunt multe alte persoane care ar plăti ca să existe la noi așa o universitate. Numai să nu ne încurce nimeni.

Suparari politice

2011-11-19T23:30:00.001+02:00

De câteva ori politicieni mi-au spus că sunt supărați pe mine. Și dintr-o parte, și din alta, și din a treia. Și persoane supărarea cărora trecea pe alături, și persoane, supărarea cărora pentru mine înseamnă ceva. Diverse motive... insistența mea de a rămâne apolitic, critică în interviuri, articole de pe blog. Nu asta contează.

Contează faptul că politicienii nu au dreptul să se supere. Nici pe mine, nici pe oricine altcineva dintre noi, alegătorii simpli.

Chestia cu puterea reprezentativă este destul de simplă. Noi alegem niște persoane pe termenul de 4 ani în baza platformelor electorale pe care ele ni le prezintă. Politicienii cer de la noi votul nostru, noi de la ei - respectarea promisiunilor electorale. Problema cea mare este că noi ne dăm votul înainte de a primi contra-prestația. Și practica ne-a demonstrat că de obicei ei nu prea se țin de cuvânt.

Păi iată, această situație seamănă foarte mult cu plata în avans pentru servicii. Și da, dacă eu am plătit (am dat votul meu), politicienii îmi sunt datori. 4 ani. Și toți acești patru ani sunt în drept să cer și să cer și să cer de la ei să-și respecte promisiunile și să lucreze pentru mine. Iar dacă ceva nu mi-a plăcut, data viitoare să-mi aleg alt partener de afaceri.

Asta a fost partea formală. Obligațiile ce reies din raportul alegător / ales. Haideți să vorbim și despre partea interpersonală, acea a relațiilor umane.

Ei toți s-au vârât în politică singuri. Parcă era uns cu miere acolo. Și toți, absolut toți care sunt acolo... sau care încearcă să ajungă acolo... toți îmi spun că o fac pentru mine și pentru binele meu. O mulțime de oameni s-au dus să lucreze pentru mine, primind doar un salariu. Ei nu vor nimic pentru ei, sincer... Ok, doamnelor și domnilor, mă voi preface că vă cred și voi zice că da, voi sunteți acolo pentru mine și pentru restul cetățenilor (cred că chiar sunt și câțiva de aceștea, numărați pe degete). Și că lucrați din pur entuziasm și salariu. Și cel mai bine dintre toți știți ce-i trebuie țării și înțelegeți ce trebuie de făcut. Atunci - lucrați. Cu atât mai mult nu aveți ce cere de la mine și de ce vă supăra. Și da, sunt în drept să insist că lucrați pentru mine, și să văd rezultate. Nu-mi plac oamenii care mă mint în ochi sau mă țin de prost.

Supărarea poate apărea atunci când sunt încălcate niște promisiuni. La noi cu promisiuni sunt politicienii... cine pe cine urmează să se supere? Înțeleg dacă noi i-am fi rugat, i-am fi implorat și până la urmă i-am fi convins să vină la putere. Dar nu a fost așa. Ei toți sunt maturi, și toți ne convingeau de capacitățile lor intelectuale suficiente pentru a administra țara. Atunci, ar fi trebuit să-și dea seama foarte bine ce obligațiuni își asună și ce implicații vor fi. Și că alegătorii pot avea tupeul să le ceară socoteală.

Politicienii nu au dreptul să se supere pe mine ca alegător. Fiindcă sunt acolo unde sunt datorită mie (alegător generic), s-au dus acolo ca să lucreze pentru mine și îmi datorează un vot. Pentru care mai au de lucrat câțiva ani.

Vă salut, slugi a poporului. Mergeți la treabă.

Unde sa ne investim banii

2011-11-12T11:02:00.001+02:00

Deja de câteva luni bune la noi în Moldova cea mai profitabilă modalitate de a păstra banii pentru majoritatea dintre noi este plasarea lor în valori mobiliare de Stat (VMS). Aici vreau să explic avantajele lor și care sunt modalitățile practice de a le procura, în special celor care păstrează banii pe depozite bancare (la moment băncile au 19,5 miliarde lei primite de la persoane fizice sub formă de depozite).

Din câte știm cu toții, bugetul Republicii Moldova (și nu numai al ei) an după an este deficitar. Adica, cheltuielile publice sunt mai mari decât încasările la buget. De exemplu, în 2011 deficitul bugetului public a constituit 1,27 miliarde lei. Această diferență dintre banii pe care îi câștigă Statul și banii pe care îi cheltuie urmează a fi acoperit din ceva. De obicei, sursele de finanțare ale deficitului sunt împrumuturile de peste hotare, granturile și, atenție, împrumuturile interne, care se realizează prin plasarea valorilor mobiliare de stat.

Valorile mobiliare de stat sunt obligațiuni sau bonuri care confirmă că Dvs (cetățeanul sau întreprindrea) ați împrumutat statului o anumită sumă de bani, și statul se obligă la scadența vms să vă restituie suma respectivă și o dobândă pe de asupra. Dacă investiți pe mai mult de un an (în obligațiuni de stat), dobânda va fi plătita sub formă de cupoane regulate. Dacă pe mai puțin de un an (bonuri de trezorerie), atunci dobânda se plătește la scadență. Veți cumpăra bonurile la un preț mai mic decât valoarea lor nominală, iar la urmă veți primi valoarea nominală, diferența și constituind dobânda pe care o câștigați.

Dintre toate tipurile de investiții, vms se consideră cele mai sigure. De ce? Fiindcă dacă cumva Statul nu va mai avea posibilitatea să se achite pentru valorile mobiliare plasate anterior, Dl. Negruță (ministrul finanțelor, în administrarea căruia se află și datoria de stat) trece drumul și intră la Dl. Drăguțanu (guvernatorul băncii naționale, care răspunde de tiparnița de bani) și îl roagă frumos. Și Banca Națională tipărește suma necesară de bani și i-o dă Statului (normal că în realitate nu e totul așa de simplu, banii nu sunt tipăriți, pur și simplu BNM la rândul său va procura o tranșă de VMS, finanțând astfel datoria publică, dar oricum, ideea generală este clară - atâta timp cât asta va fi posibil, BNM va ajuta și va finanța Statul, asigurându-i o sursă aproape nelimitată de finanțări). Datorită la aceasta, defolturi la VMS se întâmplă foarte rar (deși se întâmplă totuși, exemplu - Rusia, 1998).

Așa s-a primit că la noi deja pe parcursul mai multor luni dobânda la VMS este mai mare ca dobânda la depozitele bancare, o situație foarte rar întâlnită (și imposibilă, pe piețele eficiente). Nu intru în analize - de ce s-a întâmplat așa, aceasta e temă pentru o altă dicuție. Referitor la rentabilitatea relativă a vms și depozitelor, vedeți următoarea diagramă:

Cu linii este reprezentată evoluția dobânzii la vms, cu linii punctate - dobânda la depozitele cu aceeași scadență. Astfel, în septembrie (ultima statistică de la BNM) dobânda medie la depozitele pe 3 luni era de 6,3%, iar la vms pe 3 luni - 11,17%. La depozitele pe 6 luni dobânda era de 8,45% anual, iar la vms - de 13,51%. La depozitele de un an dobânda este de 11,78%, la vms pe un an - 13,47%.

Diferența între investițiile de aceeași durată în aceste două instrumente este semnificativă. Vedeți pe diagramă:

După cum puteți vedea, cea mai mare diferență de dobândă la moment este între vms și depozitele cu termen de 6 luni.

Deci, ce avem? O posibilitate de a investi banii cu un grad maxim de siguranță posibil în economia noastră. O dobândă mai mare decât dobânda medie pe sistemul bancar. Accesibilitate pentru oricine (apropo, investiția minimă e oleacă mai puțin de 100 de lei, nu știu bănci care ar accepta așa depozite... deși doar 100 de lei nu are rost de investit). Investiția poate fi recuperată în orice moment la prețul de piață a vms de tipul dat. Cred că se merită să încercați.

Cum putem beneficia de aceastră situație avantajoasă? Valorile mobiliare de stat sunt plasate în cadrul unor licitații organizate de către BNM, la care pot participa doar băncile comerciale. Băncile comerciale pot plasa ordine din contul lor sau și din contul clienților (băncile care pot procura vms pentru clienți se numesc dealeri primari). Să procure aceste vms este în drept orice persoană, fizică sau juridică, rezidentă sau nerezidentă. Deci, instrucțiunea:

1. Vă interesați la mai multe bănci - dealiri primari, care este procedura și care sunt costurile pentru procurarea valorilor mobiliare de stat. Mai bine în prima fază folosiți telefonul. În majoritatea băncilor de vms se ocupă un număr foarte restrâns de oameni, restul nici nu prea știu de existența lor. În unele bănci lucrul cu vms a fost decentralizat la filiale, ceea ce înseamnă că teoretic puteți să le procurați prin orice filială (în realitate oricum nimeni nu știe cum să lucreze cu ele, și veți fi trimiți de la un clerc la altul). Când vorbiți cu ei, utilizați și sintagma „hârtii de valoare de Stat”. Fiți insistenți.

Până la urmă veți afla procedura și costurile. Procedura va presupune, probabil, deschiderea unui cont curent, semnarea unui contract de servicii de brokeraj cu banca și deschiderea unui cont special de brokeraj.

2. Comparați ofertele între câteva bănci. Alegeți-o pe cea mai avantajoasă, atât din punct de vedere a costurilor, cât și din punctul de vedere a efortului depus (numărul de acte semnate, atitudinea angajaților băncii, etc.). Procurarea valorilor mobiliare de stat va aduce venituri reale de la o anumită sumă în sus (care va acoperi costurile legate de deschiderea conturilor. Din rentabilitatea voastră finală se va scădea comisionul băncii (procent) și diferite plăți pentru deschiderea și întreținea contului. Dacă rentabilitatea finală e mai mare ca în cazul depozitului bancar (unde tot pot fi costuri ascunse, apropo), urmează să investiți.

3. Alegeți termenul pe care doriți să faceți investiția. Marele avantaj a vms este că diferența de dobândă între 3 luni și 12 luni nu este chiar atât de mare: doar 2%. Așa că fără mari pierderi puteți alege o perioadă scurtă sau foarte scurtă de timp pe care investiți banii. În același timp, spre deosebire de depozitele bancare, vms au piață secundară - pot fi revândute până la scadență. Deși la noi nu există o bursă unde ele ar putea fi vândute, băncile dealeri primari sunt obligată să anunțe la cererea clienților prețuri de vânzare și de cumpărare pentru vms aflate în circulație. Adica, puteți oricând merge la un dealer primar să solicitați să vă răscumpere valorile mobiliare de stat pe care le dețineți, și el va fi obligat să o facă (de regulă, aceasta se face la prețul calculat din dobânda care există la moment pe piață). Așa că vă puteți simți destul de comfortabil procurând și vms cu termen de un an, vă veți putea recupera banii destul de ușor chiar și până la scadență.

4. Mergeți la bancă cu banii în mână și faceți toate procedurile necesare pentru procurarea valorilor mobiliare de stat. Pe lângă deschiderea conturilor și semnarea contractului de brokeraj, va trebui să completați și o cerere de procurare a vms. Cererile pot fi competitive și necompetitive. În cererea competitivă se indică prețul la care doriți să procurați vms (dar ea poate să nu fie executată dacă vreți să cumpărați prea ieftin), în cererea necompetitivă nu se indică nici un preț și ea se execută la prețul mediu format în ziua respectivă la licitație. Pentru început, cererile necompetitive sunt exact aceea de ce avem nevoie. Valorile mobiliare de stat au o valoare nominală de 100 de lei, și, după cum am spus, se plasează la un preț mai mic.

5. Așteptăm să aibă loc licitația. Ele se petrec săptămânal, în fiecare marți. După licitație, în 3 zile banca vă va elibera o dare de seamă privind tranzacția efectuată în baza cererii voastre. De asemenea, puteți cere un extras din registrul deținătorilor valorilor mobiliare de stat, care să confirme că ele sunt scrise pe numele vostru (deși el are doar o valoare informativă). Restul banilor care i-ați transferat băncii și nu au fost utilizați la procurare, vor fi restituiți pe contul Dvs curent.

6. La scadență, valoarea nominală a vms va fi transferată pe contul curent deschis în bancă. Suma primită va fi mai mare decât suma depusă inițial exact cu valoarea dobânzii (aveți grijă, dobânda e o mărime anuală, dacă investiți pe 3 luni, împărțiți valoarea dobânzii la 4, să aflați câți bani veți câștiga).

7. Repetați de câte ori vă este convenabil.

Câteva surse de informații privind acest domeniu:

Instrucțiunea BNM privind plasarea, circulația și răscumpărarea VMS

Informația generală privind piața VMS (inclusiv lista dealerilor primari)

Informația privind rezultatele ultimei licitații (ultima licitație se vede fără înregistrare)

Puțin referitor la aceea ce se întâmplă cu banii noștri, dacă îi plasăm în vms. Optimistic vorbind, ei vor merge la achitarea salariilor pentru bugetari și la reparația drumurilor. Plus, dacă noi toți vom începe să procurăm vms, dobânda lor cu timpul se va diminua (aceea ce este bine pentru cheltuielile bugetare și pentru economie în ansamblu). Pe de altă parte, banii nu vor ajunge la bănci și, teoretic, băncile nu îi vor mai putea da sub formă de credite companiilor și întreprinderilor (deși acum băncilor le este mai convenabil să procure din banii noștri tot vms, e mai sigur, rapid și nu au bătaie de cap cu analiza și recuperarea creditelor). Și, desigur, procurarea vms este mica noastră cărămidă pusă la creșterea datoriei publice, pe care nimeni nu știe cum de micșorat și ce vor face cu ea nepoții noștri. Dar la aceasta Scarlett se va gândi mâine.

Nu uitați - orice investiție e un risc, unica armă contra riscului este informația. Studiați singuri, cercetați, analizați. Mult succes tuturor.

Omul cu adresa binecunoscuta

2011-11-05T01:25:00.001+02:00

Adresa electronică a câtor persoane renumite o știți? Câtor dinte ele ar putea să le scrie oricine? Câte dintre ele ar răspunde la așa mesaje?

Steve Jobs conducea una dintre cele mai remarcabile companii, care recent a devenit cea mai scumpă din lume, și are o rezervă de numerar mai mare decât cea a trezoreriei SUA. În pofida acestui lucru, adresa lui de email era publică și cunoscută la foarte mulți: sjobs@apple.com.

Dar asta nu e tot. Pe această adresă se putea scrie, și el citea mesajele primite. Sunt sute de exemple cu astfel de istorii - cineva a scris, și apoi a primit răspuns de la el. Lumea scria ca să laude produsele companiei, sau să se plângă pe calitatea lor, sau să se plângă pe lucrul vreo unei subdiviziuni, sau să întrebe ceva despre planurile companiei. Unele mesaje rămâneau fără răspuns, unele erau redirecționate subdiviziunilor respective (gen, după ce cineva s-a plâns că monitorul de la calculator are niște pete, în două ore a fost sunat de la cineva de la Apple care i-a propus să i se aducă acasă un calculator nou, în schimbul celui defectat), iar la unele mesaje răspundea chiar el. În stilul său succint, uneori tăios, uneori răbdător, uneori binevoitor. De câteva ori mesajele lui au stârnit discuții aprinse pe internet și pe site-urile de știri, de câteva ori după mesajele lui a fost nevoită să reacționeze și secia de relații cu publicul din Apple (ca atunci când cineva critica iPhone-urile, iar Jobs a răspuns că nu are dreptate, că iPhone e un telefon extraordinar, și după o corespondență de vreo 6 mesaje s-a enervat și i-a recomandat să-ți cumpere un telefon de la alt producător).

Cred că această adresă cunoscută tuturor de email îl caracterizează foarte mult pe el, modul lui de a fi ca persoană și stilul lui de lucru.

Pe lângă faptul că a murit un om mare, un vizionar care a târât lumea după el într-o direcție pe care doar el o vedea, pe lângă faptul că a murit cineva pe care îl respectam enorm, pe lângă faptul că pur și simplu a murit un om, tristețea mea mai are și o tentă personală. A murit cineva adresa electronică a cui o aveam și cui puteam să-i scriu într-o bună zi. Dacă aș fi avut ce să-i spun și dacă m-aș fi încumetat. Asta e mult mai mult decât un simplu șef de companie din depărtata Californie.

Sora sa povestea că la moartea lui, ultimele sale cuvinte au fost: „Oh, wow. Oh, wow. Oh, wow.”

Sper că i-a plăcut aceea ce vedea dincolo.

Era defaulturilor?

2011-11-03T19:54:00.001+02:00

Urmărind ultimele evoluții din Europa (în special din PIGS - Portugalia, Italia, Grecia și Spania), legate de datoriile publice, ghicesc care dintre guverne primul va înceta să se mai rușineze și va menționa numele lui Joseph Marie Terray. El a fost un fel de ministru al finanțelor al Franței pe timpul lui Ludovic al XV-lea.

Păi iată, el spunea că o țară cam odată la 100 de ani ar fi bine să anunțe incapacitate de plată la datoriile sale suverane - asta face numai bine intereselor naționale.

Eu iubesc Moldova nu numai pe 27 august

2011-09-05T19:36:00.000+03:00

Cainii si Europa

2011-08-05T22:26:00.011+03:00

Iată noi toți spunem că ne iubim orașul. Și toți spunem că vrem să fim ca în Europa.

Dar dacă noi ne iubim orașul și vrem să fim ca în Europa, noi suntem gata să strângem după cânii noștri, cu care ne primblăm, rahatul? Să-l luăm în punguță și să-l purtăm cu noi până la cel mai apropiat tomberon?

De ce întreb asta? Fiindcă așa se face în țările cu care noi vrem să semănăm. Și așa se rezolvă una dintre probleme foarte deranjante a orașelor mari.

Din câte îmi dau seama, pentru foarte mulți aceasta va fi limita la care se termină „fiecare din noi poate face ceva ca să trăim cu toții mai bine” și începe „la primărie sunt oameni speciali care primesc bani pentru ca să facă aceasta, eu nu degeaba plătesc impozitele”.

Apropo, ca să facem acest lucru, nu ne trebuie nici un fel de lege. Doar chiar să ne iubim orașul și să luăm cu noi o pungă când ieșim să primblăm câinele.

Alegerile locale

2011-06-07T17:38:00.010+03:00

Eu nu am votat pentru nimeni la alegerile locale. Și nu voi vota nici la acele repetate. Nu e din lene și nu e din lipsă de interes sau informare - merg la alegeri, semnez pentru buletine, și apoi aplic ștampile pentru toți. Să nu se supere nimeni.

Pentru Chirtoacă nu votez din mai multe motive. În primul rând, nu votez niciodată primarii care își amintesc despre locuitorii localității doar cu un an înainte de alegeri - de obicei, așa se întâmplă, în ultimul an se repară drumurile mai acătării, se face curat mai bine și se iese mai des în lume cu declarații despre realizări.

Iar pentru Chișinău au fost 4 ani răi. Nu au fost cei mai răi, au fost răi ca de obicei. Mizerie în oraș. Piață centrală în centru. Tarabe și publicități peste tot. Corupție în primărie. Maidanezi. Parcări. Toate acestea țin de atribuțiile Primăriei, și cu toate acestea nu s-a întreprins nimic. Sau, și mai rău, s-au întreprins lucruri neîndemânatice și neprofesioniste.

Plus, nu văd de ce lucrurile s-ar îmbunătăți. Am urmărit discursurile electorale ale lui Chirtoacă. Cauza tuturor problemelor sunt comuniștii care s-au opus activității normale a Primăriei. Sau puterea centrală. Pe mine m-ar fi interesat să aud de la el care au fost deficiențele și greșelile lui personal, și cum el are de gând să le corecteze. Dar așa ceva nu există. Ascultându-l, se crează impresia că ascult o persoană impecabilă, contra căreia complotează toți. Iar când o persoană se consideră impecabilă, ea nu are motive să se schimbe, să evolueze. Deci, dacă-l alegem, încă patru ani nu se va schimba nimic - vom avea un primar ideal, care lucrează din greu pentru noi, însă toți în jur îi încurcă.

Pe Dodon nu-l voi vota din alte motive. Îl cunosc și îl consider un bun profesionist. Dar el este de la comuniști. Și a-l alege pe el înseamnă al alege pe el împreună cu toată gașca lor, și deciziile desigur nu el le va lua. Iar comuniști la putere nu mai vreau - au avut 8 ani la dispoziție, în timpul cărora puteau face din țara asta o bombonică, dar au avut grijă numai de propriile buzunare.

Deci, ce avem? Un candidat de la liberali care a venit la putere când administrația centrală a țării aparținea comuniștilor. Și un candidat de la comuniști, care vrea să vină la putere când puterea centrală aparține AIE. Pentru ambii era/este evident că din această cauză vor avea probleme în administrarea orașului, ceea ce e rău pentru locuitori. Ambii însă au decis că interesele lor de partid sunt mai presus decât calitatea vieții noastre, a chișinăuienilor. Asta e cel puțin iresponsabil și neprofesionist. Iar eu chiar vreau un primar profesionist.

Iar referitor la aceea că trebuie de ales răul mai mic - mai lăsați-mă. Nu mai vreau să cumpăr carne de câine care mi se vinde drept carne de miel, îmi ajunge. Nu vreau să votez o persoană căre-i nu-i pasă de mine ca de locuitor al orașului. Pot să-mi dau foarte bine seama când sunt folosit... și nu-mi place să fiu folosit.

Care vor fi urmările la aceea că voi strica buletinul? Unul dintre ei va câștiga. Oricare. El va fi primar, dar nu va fi primarul meu. Să fim serioși, mai rău decât acum nu va fi. E perioadă electorală oricum, ne mai așteaptă niște alegeri parlamentare, așa că oricine dintre ei va fi, se va strădui să arate că lucrează. Acestea nu-s alegeri parlamentare, care afectează țara în ansamblu, ci doar alegeri locale, care afectează casele noastre și doar casele noastre. Lăsați, voi convinge vecinii să facem singuri frumos în fața caselor noastre, și vom avea bucățica noastră de Chișinău curat, frumos și cu flori.

Desigur, este puțin probabil ca acel dintre ei care va pierde să piardă cu diferență de un vot. Ar fi prea dramatic. Va fi diferență de vreo 5- 10 mii de voturi. Și voturile celea vor fi acoperite de 5-10 mii de oameni care au decis să nu voteze. Fiindcă avem mult mai mult de 10 mii de oameni care nu vor vota fiindcă nu mai vor să primescă carne de câine etichetată drept carne de mieluț.

Faceți-vă temele de acăsă, pe urmă cereți votul meu.

Iar pe 19 iunie eu voi merge la secția mea de votare și voi vota pentru ambii candidați. Fiindcă mi-s dragi ambii.

Semnarea acordului de asociere UE-RM pentru piata de capital

2011-06-01T16:09:00.002+03:00

Câteva luni am lucrat la acest studiu. Poftim.

50 de ani

2011-04-12T12:38:00.002+03:00

Azi sunt 50 de ani de când oamenii (un om) a zburat în cosmos. De rând cu prima călătorie pe apă, e un eveniment care a deschis noi orizonturi și a făcut lumea mai mare. Ținând cont de faptul că nu cunoaștem data exactă când primul om a urcat pe o buturugă și a plutit pe ea peste un lac sau un râu, sărbătorim doar ziua de azi.

Sigur, acum încă zborurile în cosmos au un impact relativ mic pentru viața noastră cotidiană (deși... televiziunea din toate colțurile pământului sau, și mai esențial, sistemul global de poziționare aka GPS, sau prognozele meteo, sau simplu, când stai noaptea vara culcat pe iarbă și te uiți la stele și în jumătate de oră poți număra 10 sateliți trecând pe deasupra ta). Însă sunt sigur că în 2-3 secole ele s-ar putea să devină șansa noastră pentru supraviețuire (sigur, dacă vom avea minte să ajungem până atunci).

Cum n-ar fi, e o zi importantă. Să o ținem minte.

Поехали!

Dupa un an

2011-03-04T13:43:00.003+02:00

Îmi pare foarte rău, sunt extrem de ocupat cu două activități foarte intensive în timp și nu prea am timp să scriu pe blog (deși sunt multe idei de articole).

De aceea, pentru a înviora macar puțin pagina, vă propun să recitiți un articol pe care l-am scris exact un an în urmă. Pe parcursul timpului am primit foarte multe mesaje, comentarii și referințe la el. Majoritatea - de bine.

Dar, mai important, articolul îmi place mie. Îmi pare unul dintre cele mai reușite scrise aici. Iar dacă îmi pare așa și după un an după ce l-am scris, atunci e bine. Așa că, cine l-a scăpat din prima, citiți-l. Cine nu l-a scăpat, vedeți voi. :)

Soldații babilonului

Taiatul lemnelor, caratul apei

2011-01-25T16:15:00.003+02:00

Un maestru zen, când a fost întrebat ce făcea până a deveni iluminat, a spus că tăia lemne și căra apă de la fântână.

Când maestrul a fost întrebat ce face după ce a devenit iluminat, el a spus că taie lemne și cară apă de la fântână.

2011-01-06T16:39:00.004+02:00

Vă propun să răspundeți la o întrebare. Anul trecut la maratonul de Ce? Unde? Când? din Odesa (eveniment care a durat peste 26 de ore și s-au jucat 777 întrebări), am jucat următoarea întrebare, de care mi-am amintit azi (de ce oare):

„Эпиграфом к вопросу может стать один пост в ЖЖ, в котором говорится, что почти все записи в «Живом журнале» мотивированы одним чувством: «почему меня никто не любит?». А теперь сам вопрос. ЖЖ-фрэнд автора вопроса очень удачно описала «живые журналы» своих фрэндов, а отчасти и большую часть блогосферы, всего тремя словами. Для этого ей пришлось вставить в произведение великого латиноамериканца одну букву. Что у нее в итоге получилось?”

Vă rog să scrieți variantele de răspuns în comentarii.

Și da, atât întrebarea, cât și răspunsul conțin o foarte mare doză de adevăr.

Completare:

Răspunsul corect este „Сто леНт одиночества”, cu referire la romanul lui Marques „Un veac de singurătate” (rușii mai numesc blogurile lente de știri sau articole).

Au răspuns corect Validol (aici) și Stas Popov pe FB.

Problemele de angajare a tinerilor

2011-01-05T10:07:00.004+02:00

Am avut zilele astea o discuție mai aprinsă privind ceea, ce ar putea face statul pentru tinerii de la noi. Sincer, sunt uimit când tineri de la noi spun: „Statul nu ne dă de lucru”. Nici nu e treaba statului să dea cuiva de lucru, că nu mai suntem în Uniunea Sovietică. În ceea ce ține de angajări, principalul rol al statului e să nu facă nimic și să nu încurce companiilor să crească și să creeze locuri de muncă. (Țineți minte în Shrek 2, când măgarul se indigna că la arest nu i s-au citit drepturile, nu i s-a spus că are dreptul să tacă, iar Shrek îi spune: „Măgarule, tu AI dreptul să taci”. Păi iată, noi AVEM dreptul la muncă.) :)

Pe de altă parte, văd încercările nereușite a Statului de a face ceva cu tinerii. Ministere, programe, strategii... tineri, v-ați simțit implicați în tot asta? Ați fost fericiți de atenția statului ultimul timp? Toate aceste inițiative sunt fie absolut birocratice și rămân numai pe hârtie, fie sunt nesistematice, haotice și locale. Și foarte puține pot avea o acțiune concretă, care ar viza vreo una din necesitățile stringente ale tinerilor.

Cea mai mare problemă a tinerilor azi e angajarea la lucru. Din cauza că nu se pot angaja, foarte mulți pleacă (alții pleacă fiindcă salariile-s mici, dar asta-i o altă discuție, să le luăm pe rând). Și în majoritatea cazurilor, la angajare tinerii sunt discriminați din cauza lipsei de experiență. Așa percep ei problema, și în mare măsură au dreptate. Cum se poate contracara aceasta? Printr-o stimulare puternică a angajatorilor să atragă la lucru tineri.

Iată condițiile problemei de bază a tinerilor, iată scopul. Cum se poate soluționa?

Cea mai mare problemă pentru angajatori la remunerarea persoanelor sunt contribuțiile de asigurări sociale de stat, care astăzi constituie 23% din suma salariului și sunt achitate de către patron. Pentru acei ce nu cunosc detaliile - această sumă este achitată de către angajator, și este o cheltuială suplimentară plăților salariale. Anume ea este principala cauză a plății salariilor în plicuri și principalul obstacol în calea majorării salariilor - la fiecare leu plătit angajaților, patronul mai plătește 23 de bani în fondul asigurărilor sociale. Pentru a evita această plată, majoritatea patronilor preferă scheme dubioase de obținere a numerarului, pentru a-l plăti angajaților ca salariu nedeclarat.

Pentru a stimula angajarea tinerilor, cred că este suficient ca salariile persoanelor nou-angajate în câmpul muncii să fie scutite de această plată pe o perioadă de, să zicem, trei ani. Mecanismul e destul de simplu. La prima angajare persoana este luată la evidență la CNAS (Casa Națională a Asigurărilor Sociale). Companiile prezintă dări de seamă regulate în care indică persoanele din această categorie care sunt angajați și câte luni au lucrat în cadrul companiilor. La angajarea într-un alt loc de muncă, tânărul poate obține de la CNAS un certificat în care să se indice câte luni în total constituie stagiul lui de muncă, astfel încât fiecare companie să știe cât timp ea mai poate beneficia de această scutire. La expirarea a 36 luni cumulative de lucru, compania începe să achite și contribuțiile de asigurare socială.

E un mecanism simplu, care poate fi implementat fără mari eforturi, însă beneficiile sale ar fi enorme. Companiile ar primi un stimul real să angajeze tineri, o economie care ar putea compensa lipsa lor de experiență. Chiar dacă după 3 ani compania va decide că nu mai are nevoie de serviciile lor, ei deja nu vor mai fi tineri absolvenți de facultate, ci specialiști cu experiență. Restul va depinde de ei.

Desigur, există și un șir de probleme în acest mecanism. Cea mai importantă este diminuarea încasărilor la CNAS. Această diminuare va trebui să fie compensată de la bugetul de stat, ea trebuie asumată ca fiind costul susținerii tinerilor. Oricum, nu trebuie exagerată mărimea acestui cost - tinerii, de regulă, sunt cea mai prost plătită categorie a angajaților, cheltuielile suportate de buget nu vor fi atât de mari. Și chiar dacă actualul nostru sistem ne-VladimirVladimirovici-cios de asigurări sociale va fi reformat și se va trece la un sistem adevărat de evidență a acumulărilor persoanle pentru pensii și la fonduri de pensii, nu e o problemă mare - tinerii vor avea încă toată viața înainte ca să facă acumulări în fondul lor de pensii.

De asemenea, putem să ne așteptăm la apariția unei noi categorii de șomeri - nu proaspăt-absolvenți-de-facultate, ci după-trei-ani-de-lucru. Oricum, cred că în trei ani poți învăța destul de multe în ceea ce faci, e un avantaj enorm pentru viitor.

Și, desigur, vor apărea sheme autohtone de evaziune, bazate pe această scutire, gen toate salariile din companie sunt scrise pe un tânăr care a fost angajat acum câteva săptămâni. Se poate evita plafonând mărimea salariului scutit de plăți la 2-3 salarii medii pe economie. Oricum, cred că se merită.

Iată, poftim. Am propus un mesanism simplu și eficient de soluționare a principalei probleme ale tinerilor. Nu o problemă inventată, gen votul de la 16 ani, nu o chestie declarativă și frumoasă, ci o soluție foarte concretă pentru a menține tinerii în țară. Vă invit, Guvern, vă invit, Minister al tineretului, vă invit, organizații de tineret. Până în 2012 asta se poate implementa.

Intrebarea anului 2010

2011-01-02T22:28:00.007+02:00

Ca de obicei la sfârșitul anului de „Ce? Unde? Când?”, în club se organizează concursul întrebarea anului. Autorii urmează să selecteze din întrebările lor jucate pe parcursul anului trei mai reușite și să le tirmită pentru concurs. Ca de obicei, am mai multe întrebări, și mă chinui să aleg dintre ele. Le propun și atenției vostre.

1. În anul 1936 în Uniunea Sovietică a fost creat un nou produs alimentar, care avea destinația de a „îmbunătăți starea sănătății persoanelor care au avut de suferit în urma regimului țarist”. Nu vă întrebăm tipul produsului alimentar, spuneți denumirea lui, sub care îl cunoaștem și azi.

Răspuns: Doktorskaia

Comentariu: este vorba de renumitul tip de salam fiert (parizer).

Sursa: http://muzey-factov.ru/tag/products#531

Autor: Natan Garștea

2. În romanul „Etiopianul” al fantastului Boris Ștern, găsim următorul fragment:

„...Ofirul este patria omenirii. Locuitorii Ofirului aparțin tipului etiopian, iar etiopienii nu sunt un tip trecător între tipul negroid și europeni, ci invers: acesta este tipul de bază, pre-rasial al omenirii. S-a demonstrat că primii ofireni Adam și Eva indubitabil erau negri și semănau cu…”.

Sperăm că veți ști ce să scrieți ca răspuns la întrebarea: semănau cu cine?

Răspuns: Pușkin

Comentariu: Străbunelul lui Alexandru Pușkin era din Etiopia.

Sursa: Boris Ștern, Etiopianul

Autor: Natan Garștea

3. Conform lui D. Hili, ajutorul statelor X-e e atunci când oamenii X-i dintr-o țară Y-ă ajută oamenii Y-i dintr-o țară X-ă. Scrieți în ordinea corectă ce antonime am înlocuit prin X și Y?

Răspuns: săraci și bogați.

Comentariu: Fraza suna în modul următor: Ajutorul statelor sărace e atunci când oamenii săraci dintr-o țară bogată ajută oamenii bogați dintr-o țară săracă.

Autor: Natan Garștea

4. Ascultați un fragment din romanul „Maculatorul” de Serghei Lukianenko.

„Totusi, e mult mai simplu când ți se cere ceva material. “Babah... Iata capul balaurelui, împarate! Mi-am ținut promisiunea!" Iar ca răspuns: “Și eu o să mi-o respect pe a mea. Tdjjj... Iata..."

Continuați citatul.

Răspuns: Iata mâna prințesei.

Sursa: „Maculatorul”, Serghei Lukianenko

Autor: Natan Garștea

5. (Pentru prezentator. Nu evidențiați cu vocea ghilimelele de la ultimul cuvânt din întrebare.)

Acum câteva sezoane în urmă, pe site-ul cuc.md iarăși s-a încins discuția eternă privind calitatea întrebărilor jucate. Una dintre soluțiile propuse a fost scrierea unor meta-întrebări, care ar servi ca machete pentru elaborarea întrebărilor propriu-zise. Însă, ținând cont de limba greacă, nu prea vedem cum scrierea meta-întrebării ar putea ajuta la compunerea unei întrebări bune.

Echipa organizatoare va roagă să scrieți pe foitele de răspuns "răspunsul".

Răspuns: Răspunsul

Comentariu: „Meta” în greacă înseamnă „după”, meta-întrebare înseamna „după întrebare”, iar cum știm foarte bine, după întrebare, conform Codului Jocurilor intelectuale, este plasat răspunsul. Organizatorii au fost foarte amabili și v-au rugat să scrieți pe foițe răspunsul „răspunsul”.

Autor: Natan Garștea

6. Echipele primesc material distributiv.

Ați primit posterul filmului Gattaca, un film despre un viitor în care codul genetic uman a fost complet descifrat. Aceasta permitea practic instantaneu să afli orice despre altă persoană - durata probabilă de viață, predispozițiile pentru boli, caracteristicile înnăscute a personalității, cele mai recomandate specialități, etc. Din această cauză oamenilor le devine tot mai greu să-și depășească condiția - din copilărie genele povestesc despre ei totul, ce pot și ce nu pot. Anume cu referire la aceasta, pe poster este scris: His X. Her X. Scrieți, ce am înlocuit cu X, în română sau în engleză.

Răspuns: Celula sau Cell

Comentariu: Nu degeaba am distribuit imaginile pe care sunt și celulele fiecăruia.

Autor: Natan Garștea

7. Atenție, întrebarea îi avantajează pe unii dintre jucători. În întrebare sunt înlocuiri.

Expresia Particula galbenă, deși este folosită de noi frecvent, doar rareori este utilizată cu referire la particula galbenă propriu-zisă, devenind deja o expresie frazeologică consacrată. În special această expresie este preferată de ziariști și politicieni. În realitate, conceptul de Particulă galbenă a fost dezvoltat în prima jumătate a secolului XX, și aplicările lui practice au adus beneficii economice semnificative, în special acolo unde mișcarea este polarizată.

Ce am înlocuit prin Particula galbenă?

Răspuns: Unda verde

Comentariu: Unda verde se numește fenomenul de schimbare coordonată a culorii semafoarelor la mai multe intersecții consecutiv pentru a asigura mișcarea vehiculelor fără oprire în cazul deplasării lor cu viteza recomandată. Prin expresia mișcare polarizată s-a substituit mișcare unidirecțională.

Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Green_wave; http://www.drivingplus.ru/driving/dorojnoe-dvijenie/6.html; www.dexonline.ro

Autor: Natan Garștea

8. Acest teritoriu plin de istorie era numit de către locuitorii săi „Bet-Nahrain”, iar locatarii săi contemporani au schimbat această denumire în „bilād al-rāfidayn”. Suprafața lui, în cadrul limitelor sale naturale, este de 35,6 mii km2, fiind o zonă subtropicală, fierbinte și aridă. Denumirea sub care cunoaștem noi acest teritoriu vine din limba greacă, și îl descrie perfect. Deși, internăutul moldovean Larry Livingston, folosește această denumire și pentru descrierea Republicii Moldova, ceea ce este de asemenea perfect aplicabil ținând cont de procesele secesioniste ce au avut loc la noi.

Numiți acel teritoriu în greacă.

Răspuns: Mesopotamia

Comentariu: Mesopotamia în traducere din greacă semnifică „Între râuri”, „Pământul dintre râuri”. Republica Moldova tot poate fi numită de asemenea Mesopotamia, dacă nu ținem cont de regiunea transnistreană.

Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Mesopotamia; http://en.wikipedia.org/wiki/Tigris-Euphrates_river_system; http://larry-livingstone.blogspot.com/2010/11/dont-vote.html.

Autor: Natan Garștea

9. Principiul de formare a detașamentului sacru din Thebes-ul antic contravine principiilor contemporane de înrolare în armată - aceea ce atunci servea motiv pentru a fi încorporat în acest detașament de elită, astăzi în multe țări e motiv de a fi eliberat de armată. Detașamentul a fost de nebiruit multe decenii, până când toți ostașii săi până la unul au căzut în lupta contra legiunilor lui Phillip Macedonianul. Nouă astăzi aceasta ne poate părea paradoxal, dar Plutarh explica neînfricarea ostașilor săi anume prin specificul lui: fiecare dintre ei rămânea pe câmpul de luptă până la urmă, fiindcă se rușina să manifeste lașitate față de… Față de cine?

Răspuns: iubitul său. Se acceptă amant, partener sexual, sau orice alte răspunsuri care indica univoc la natura relației.

Comentariu: În detașamentul sacru erau înrolate numai perechi homosexuale. Detașamentul avea 300 de persoane și s-a manifestat eroic în mai multe războaie. Când a aflat că armata lui a nimicit acest detașament, Phillip Macedonianul a plâns.

Sursa: http://ru.wikipedia.org/wiki/Священный_отряд_из_Фив

Autor: Natan Garştea

10. Sfântul Thomas D'Aquino îi nega acest privilegiul Atotputernicului. Sfântul Damian, însă, îi recunoaște Lui privilegiul. În schimb Ray Bradburry l-a lăsat să facă aceasta pe Eskels, ce-i drept, cu urmări dezastruoase. Scrieți ce poate sau nu poate face Atotputernicul, dar a putut face Eskels?

Răspuns: să modifice trecutul.

Eskels este eroul povestirii lui Bradburry „A sound of thunder”, care în timpul unei călătorii în trecut a ucis un fluture, ceea ce a schimbat mersul istoriei.

Autor: Natan Garștea

11. Atenție, în întrebare sunt înlocuiri:

În octombrie 1884 la cererea președintelui Statelor Unite ale Americii a avut loc Conferință internațională a suveicii, la care au fost reprezentate 25 de state. Rezoluția finală, care conținea 7 puncte, a fost votată cu 22 de voturi pentru și un vot (San-Domingo, actuala Republică Dominicană) contra, iar Franța și Brazilia s-au abținut. De altfel, Franța nu a acceptat decizia Conferinței până în 1911. În prezent, însă, decizia respectivă este general acceptată în toată lumea.

Nu vă rog să-mi spuneți ce-am substituit prin cuvântul „suveică”, spuneți ce localitate este menționată în al doilea punct al rezoluției.

Răspuns: Greenwich (se acceptă numai această localitate, cu variante de transcriere fonetică)

Comentariu: La solicitarea președintelui SUA Chester Arthur, a avut loc Conferința internațională a meridianului, care a stabilit meridianul zero. Franța insista ca el să treacă prin Paris (linia rozei).

Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/International_Meridian_Conference

Autor: Natan Garștea

Sa iubesti cu nasul

2010-12-22T22:13:00.007+02:00

Nu știu cum alții, dar eu iubesc cu nasul (oricum, fetelor, nu trebuie subestimată importanța stomacului plin la bărbat pentru a avea o relație armonioasă).

Nu spun că e pe primul loc, sau că e cel mai important... dar e crucial. Pentru ca să-mi placă un lucru, un loc, o mâncare, o floare, un vin... o persoană... trebuie să-mi placă mirosul lor. Și dacă nu-mi place, nu pot face nimic cu asta.

Nu aș putea defini ce anume îmi place sau ce nu-mi place. Trebuie să fie fin. Trebuie să fie distinct. Trebuie să fie plăcut. Poate să fie ciudat sau neobișnuit.

Și da, parfumurile bune și fine îmi plac... dar ele oricum nu pot ascunde sau înlocui mirosul natural al unei persoane. Poate numai la început.

Ați observat că uneori un miros te poate face să retrăiești foarte viu unele lucruri, unele amintiri? Cred că dacă e să vorbim de memoria asociativă, simțul mirosului le întrece pe toate celelalte patru luate împreună.

Doriți o sticluță cu amintiri?

Cum proasta administrare a pietei de capital a ucis economia Moldovei

2010-12-17T14:38:00.007+02:00

Eu vroiam să scriu pe această temă de foarte mult timp, și de câteva ori am început chiar. Însă tema e destul de tehnică și greu de expus într-o română simplă - chiar și multe persoane din domeniu nu văd amploarea și gravitatea problemei.

Să încep de la Adam și Eva. Pe timpul sovietic toate întreprinderile (factorii de producție) aparțineau statului. Și primul lucru care urma să fie făcut când Moldova a decis să-și facă economie de piață, era să facă proprietatea asupra lor privată (de unde și provine "a privatiza") - asta și este deosebirea între socialism și capitalism, în sensul lor clasic.

Acest lucru putea fi făcut pe mai multe căi: deodată sau treptat, contra bani sau contra bonuri transmisibile sau netransmisibile... La noi, desigur, a fost aleasă cea mai echitabilă, cea mai elegantă și, în același timp, cea mai prostească și neinspirată cale - privatizarea concomitentă contra bonuri netransmisibile.

Ce a fost mai departe, știm cu toții - fiecare cetățean a primit bonuri patrimoniale proporțional cu vârsta și experiența de muncă, toate întreprinderile de stat care urmau a fi privatizate au fost transformate în societăți pe acțiuni și apoi fiecare cetățean a putut să-și investească bonurile în acțiunile acestor societăți. Direct sau prin intermediul fondurilor de investiții și a companiilor fiduciare.

În '96 acest proces deja se finalizase, și Moldova avea aproape de 3 milioane de acționari. Nu prea sunt state în lume cu așa o implicare a cetățenilor în activitatea corporativă, vă asigur.

Acum puțin despre acționari. Acționarul este un coproprietar al societății, un antreprenor. El a investit în companie, și așteaptă niște venituri din această investiție. El, ca și orice investitor, își asumă riscul de a pierde banii investiți și, pentru a evita aceasta, urmărește activitatea companiei, iar dacă ceva nu-i place, se implică în administrarea ei la adunările acționarilor și prin intermediul consiliului, care reprezintă interesele acționarilor între adunări. Adică, acționarul bun este un proprietar gospodăros, care are grijă de proprietatea lui și știe cum să o protejeze.

Prin ce se deosebeau acționarilor de la noi? Prin tot. Ei nu au investit bani, și de asta nu le păsa. Ei, în marea lor majoritate, nu cunoșteau societatea unde au devenit acționari și domeniul ei de activitate. Ei nu își cunoșteau drepturile și nu știau ce pot să facă și cum să facă asta.

Dar cea mai mare problemă a acționarilor era numărul lor. La societățile mici pentru a face adunările acționarilor trebuiau închiriate săli de mii de locuri. La companiile mari trebuiau închiriate stadioane - existau fonduri de investiții cu câteva zeci de mii de acționari.

Dar nici nu aceasta era problema. Problema consta în aceea că, în realitate, acționarii nu puteau decide și schimba nimic. Pentru a înainta propuneri la ordinea de zi a adunării acționarilor sau candidaturi pentru membrii consiliului, acționarul sau grupul de acționari trebuia să dețină cel puțin 5% din acțiunile cu drept de vot. Aceasta însemna, de regulă, acțiuni coordonate a sute sau mii de oameni. Da, au fost și așa cazuri... vreo două. Toată implicarea acționarilor ca proprietari se reducea la simplul votat pe o listă de întrebări care nu putea fi schimbată și alegerea unui consiliu care nu-i reprezenta.

Și desigur, dacă proprietarii erau amorfi și nu se manifestat nicicum ca proprietari, toate deciziile au început să fie luate de principalii dușmani ai acționarilor - managerii companiilor.

Știu că sună ciudat, dar așa și este, în linii mari. Fiecare bănuț consumat de manager este o cheltuială care diminuează profitul acționarilor. Fiecare bănuț plătit ca dividend diminuează suma aflată la dispoziția managerului. Acționarii sunt persoanele care limitează libertatea managerului, îl pun să dea dări de seamă și se vâră cu mâinile nespălate în aceea ce managerul construiește cu atâta greu zi de zi. Managerii sunt persoanele ce fac pe parcursul anului nuștiuce cu banii investiți de acționari, exagerează orice succes cât de mic ar fi el și încearcă să ascundă orice problemă și insucces.

Deci, relațiile manager - acționar sunt complicate. Despre aceasta se știe în toată lumea, și pentru aceasta au fost elaborate talmuduri de legi despre societățile pe acțiuni, regulamente de dezvăluire a informației, instrucțiuni de evitarea a conflictelor de interese și coduri de etică corporativă. La noi ele, în linii mari, tot existau, dar cine știa despre ele?

Anume în perioada '95-'98, când statul deja nu mai avea treabă cu companiile, iar acționarii încă nu se manifestat nici într-un fel, la majoritatea societăților mari au apărut enormele datorii "istorice", care apoi mulți ani le-au atârnat ca o piatră de gât (iar multe așa și nu le-au supraviețuit).

Oricum, foarte repede relațiile capitaliste au început să biruie, și toți acei interesați și-au dat seama că pentru a putea dispune de o întreprindere trebuie să obțină proprietatea asupra ei - acțiunile. A început aceea ce Marx a numit "etapa de acumulare primară a capitalului", iar pe-a nostru - "marea fugăreală după acțiuni".

La cursă au participat, în majoritatea cazurilor, trei categorii de "investitori": managerii, care și-au dat seama că nefiind acționari, nu vor putea rămâne veșnic directori; acționari existenți, care doreau să capete sau să-și securizeze controlul asupra întreprinderii, și persoane terțe, interesate în activitatea sau activele întreprinderii. A urmat o perioadă febrilă de redistribuire a proprietății, epoca de aur pentru registratorii independenți, Bursa și brokerii de la noi. Ah, câte istorii delicioase despre marele amăgeli de atunci aș putea povesti... Ah, ce răsturnări spectaculoase au avut loc... la ce adunări de-a acționarilor am fost, cu oameni înarmați cu automate din ambele părți, cu directorul aruncând cu scaunul în președintele consiliului, cu adunări anunțate la adrese obscure, care să nu poată fi găsite de majoritatea acționarilor. Ah, cum directorii fostelor colhozuri vindeau acțiunile ce aparțineau acestora (fostele colhozuri la privatizare au primit pachete mari de acțiuni de la întreprinderile prelucrătoare), fără a ști nimeni din sat... Ah, cum buldozerul angajat de noul director, numit de un grup de acționari, a trecut prin poarta baricadată și apărată de angajații societății, care-l susțineau pe directorul numit de alt grup de acționari... Dar nu despre Benderii și Koreicii noștri vreau să povestesc azi.

Tot despre ce am povestit până acum, e doar preambulul, ambulul abia urmează. Peste tot în lume la această etapă de formare a economiei aveau loc așa procese, și peste tot câștigau acei cu gura mai mare și dinții mai tari. Și peste tot în lume, noii proprietari, după ce acaparau activele, le puneau să lucreze, pentru ași recupera investițiile și a câștiga de pe urma lor. La noi însă acesta a fost doar începutul dramei.

În anii 2000 - 2001 s-a finalizat, în linii mari, procesul de cristalizare a proprietății în majoritatea societăților pe acțiuni din țară. Cu alte cuvinte, mai peste tot a apărut un grup sau câteva grupuri concurente de acționari care dețineau sau împărțeau controlul asupra companiei. Urma etapa finală, când acționarii majoritari urmau să-și consolideze pachetul de acțiuni până la 100% și să poate merge mai departe, cu investițiile în companie și cu dezvoltarea acesteia. Desigur, acest proces ducea la diminuarea volumului pieței bursiere - odată cu majorarea pachetelor de acțiuni, tranzacțiile se fac mai rar (scade numărul de acțiuni în circulație liberă), și tranzacțiile cu pachetele semnificative nu mai sunt obiectul negocierilor bursiere (tranzacțiile se negociază în afara bursei). Aceasta a fost resimțit deodată de către participanții profesioniști, în special de către Bursă, veniturile căreia s-au diminuat semnificativ. Mai ales că odată cu consolidarea pachetelor de acțiuni, investitorii tot mai mult au început să migreze spre piața extrabursieră.

Mai demult la noi puteai face tranzacții în două feluri: la bursă, prin intermediari, și direct, înregistrând tranzacția la registrator. Odată cu consolidarea controlului, bursa devenea tot mai puțin atractivă pentru investitori, fiindcă acolo era dificil a face tranzacții directe. Iar când în circulație rămân pachete numărate de acțiuni, fiecare dinte ele fiind obiectul unei vânători aprigi, pe primul plan vin negocierile directe între vânzător și multiplii cumpărători.

Pentru a vă da seama despre atmosfera de atunci, iată un exemplu. În anul 2000 la societatea pe acțiuni Incomlac avea loc o luptă înverșunată pentru control între două fonduri de investiții. Unul dintre ele avea cca. 45% din acțiunile societății, altul - 43%. Pe lângă aceste două pachete de acțiuni, următorul după semnificație pachet era de 8%, fiind în proprietatea unei bănci (obținut ca gaj). Oricare dintre acele două fonduri de investiții ar fi cumpărat acest pachet de acțiuni, ar fi obținut controlul asupra întreprinderii. După negocieri îndelungate, primul fond de investiții a convenit cu banca ca ea să-i vândă pachetul de acțiuni. Însă când s-a ajuns la efectuarea tranzacției, brokerul celui de-al doilea fond de investiții a oferit un preț mai mare (cu un bănuț) și sistemul de tranzacționare a adjudecat lui pachetul de acțiuni.

În condiții normale, vânzătorul ar trebui să fie bucuros că a reușit să obțină un preț mai mare. Dar nu și în cazul când tranzacția a fost deja negociată. Banca a refuzat să transmită pachetul vândut, ceea ce este o încălcare a tuturor normelor de tranzacționare la bursă. Al doilea fond, acel care a reușit să le cumpere, a încercat să obțină transmiterea acțiunilor în toate instanțele posibile, însă banca era una mare, și a scăpat doar cu o simplă amendă. Până la urmă, tranzacția între primul fond și bancă a fost repetată, și de această dată nu a reușit să mai intervină nimeni.

Acest caz a arătat cât sunt de imperfecte mecanismele de asigurare a tranzacțiilor bursiere de la noi. În scurt timp după aceasta, toate tranzacțiile bursiere au început să se deruleze prin intermediul Depozitarului bursei, ceea ce, teoretic, exclude repetarea la astfel de cazuri pe viitor.

După cum am mai spus, mecanismul bursier era absolut neadecvat pentru faza în care a intrat economia noastră - consolidarea capitalului. Majoritatea tranzacțiilor au început să fie făcute pe piața extrabursieră. Era o etapă absolut necesară pentru noi și cu cât mai repede am fi parcurs-o, cu atât mai bine. După asta ar fi început etapa de creștere a companiilor, de atragere a capitalului extern și reîmpărțire a piețelor. Desigur, această concentrare a capitalului ar fi avut niște urmări destul de dureroase pentru piața de capital - când numărul de acționari la societăți coboară sub 50 de persoane, ele imediat sunt transformate în SRL-uri, din cauza procedurilor foarte anevoioase de administrare a SA-urilor. Am fi asistat la o diminuare rapidă a numărul de societăți pe acțiuni, s-ar fi limitat câmpul de lucru al bursei, brokerilor și sursele de venituri ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (CNVM). La Bursă ar fi rămas doar companiile care sunt cu adevărat bursiere - mari, deschise, cu un număr mare de acționari, unde sunt importante tranzacțiile pe piața secundară. Și doar mai târziu, peste 4-5 ani, companiile plecate cândva ar fi început să revină la bursă - puternice, eficiente, în căutarea resurselor de pe piața de capital. Aceea ar fi fost adevărata naștere a bursei de la noi.

Însă la noi deja exista o infrastructură a pieței, unde erau niște oameni, care vedeau cum li se diminuează bucățica de plăcintă, și ei nu erau dispuși să-și piardă veniturile. De asemenea, odată cu trecerea tranzacțiilor de la bursă pe piața extrabursieră, dispărea posibilitatea de a controla aceste tranzacții. Când o tranzacție este efectuată direct, la registrator, Statul și persoanele terțe află despre ea numai post-factum, după înregistrare. Pe când la Bursă situația e alta - dacă tranzacția a avut loc (și a fost raportată) azi, transferul de proprietate va avea lor doar peste trei zile (cel puțin trei zile). Iar în aceste trei zile oricând se poate găsi loc pentru un sunet telefonic de sus și apoi motive de anulare a tranzacției…

Iar când în anul 2000 membră a CNVM a devenit fosta șefă-adjunct al Bursei și șefa depozitarului bursei, lucrurile au început să se miște foarte repede. Pe data de 7 septembrie 2000 a fost aprobată hotărârea CNVM nr. 32/9, care prevedea interzicerea tranzacțiilor extrabursiere pentru pachetele mari de acțiuni. Pe parcursul fiecărui an, puteai cumpăra direct nu mai mult de un procent de acțiuni. Toate restul acțiunilor urmau să fie tranzacționate pe la bursă.

Așa un marasm putea fi doar o invenție de-a noastră. Nicăieri nu veți găsi prevederi similare - bursa e un mecanism care te ajută, când nu găsești contra-partea la tranzacție, să vinzi sau să cumperi. Peste hotare, dacă dorești să faci direct o tranzacție, nimeni nu ți-o va interzice. Și asta se referă nu numai la tranzacțiile mici. Imaginați-vă, acționarul unei corporații de miliarde de dolari negociază un an vânzarea acesteia… negociază toate condițiile, toate etapele, toate plățile, până la ultimul cent… și când ajunge să facă tranzacția - buna ziua, suntem Comisia Națională, nu puteți face vânzarea companiei cum ați negociat-o, fiți bun să mergeți la bursă și deam acolo o veți vinde cum se va primi, cui se va primi și pe bucățile care se vor primi... Pe atunci prin Moldova nu se cunoșteau așa noțiuni ca M&A, LBO, MBO și primă de control.

După intrarea în vigoare a acestei hotărâri, a devenit foarte dificilă finalizarea procesului de consolidare a acțiunilor. Societățile pe acțiuni formate în urma privatizării (da acestea sunt majoritatea covârșitoare a fostelor întreprinderi de stat, floarea industriei moldovenești) au fost brusc suspendate în aer - investitorilor le-a devenit foarte dificil și costisitor să capete controlul asupra acestor companii. În anii 2001 - 2004 cea mai populară întrebare adresată brokerilor de către clienți era: da voi puteți garanta că acțiunile nu vor fi preluate de altcineva? Brokerii mai de treabă spuneau: nu putem garanta, acei mai puțin de treabă - garantau, și apoi încercau cele mai diverse scheme, ce ar asigura transmiterea acțiunilor anume acelui cui ele erau destinate.

Proprietarii societăților, în loc să procure repede toate acțiunile rămase în circulație și după aceasta să se poată concentra pe dezvoltarea afacerilor, au rămas împotmoliți, fără posobilități clare de finalizare a procesului. Nimeni nu voia să investească bani într-o companie care nu era clar cui va reveni până la urmă… Acest lucru se poate vedea extrem de bine pe diagrama emisiunilor de acțiuni, înregistrate de la un an la altul (unica modificare pe care am făcut-o în cifre a fost excluderea unor emisiuni foarte mari făcute de Union Fenosa și de bănci în 2004 - ele au fost făcute fie în baza memorandumului de privatizare, fie la cererea legii).

Vedeți ce avânt își luaseră investitorii în ‘98 și în ‘99… și la începutul lui 2000… Iar în septembrie 2000 hotărârea CNVM a tăiat aripile pieței noastre de capital. Dintr-un instrument comod de administrare a proprietății și atragere a finanțelor, acțiunile s-au transformat într-o piatră legată la gâtul investitorilor. Iar piața de capital, dintr-un segment promițător al economiei, a devenit unul dintre cele mai greoaie și evitate domenii. În loc să fie ajutorul investitorilor, a devenit capcană pentru ei - cel mai mare vis al multor și multor oameni de afaceri de la noi a devenit să reușească odată să adune toate acțiunile și apoi să transforme compania în SRL și să uite de coșmarul numit piața de capital și societăți pe acțiuni. Iar CNVM se mira - de ce scade volumul investițiilor, ce s-a întâmplat...

Pe lângă această încetinire a procesului investițional de la noi, interzicerea tranzacțiilor extrabursiere a mai avut o urmare - creșterea vertiginoasă a numărului de „suflete moarte” (analogie exactă cu romanul lui Gogol). Așa brokerii numesc persoanele din registrul acționarilor care nu mai sunt active - fie au decedat, iar moștenitorii legali nu au intrat în drepturi legale, fie nu mai sunt de găsit. Mai ales după 2001, când lumea a început să plece pe-un cap din țară, acest fenomen s-a extins foarte tare, la majoritatea societăților din 300-500 de acționari în țară mai sunt 40-50, iar la adunările acționarilor vin 3-4. Dacă la început era dificil de făcut operații cu acțiunile, acum să le tranzacționezi a devenit imposibil.

La începutul lui 2004, din partea unei organizații obștești de promovare a drepturilor acționarilor am atacat câteva hotărâri de-a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, care limitau sau încălcau drepturile proprietarilor de valori mobiliare. Am atacat și această hotărâre a CNVM pe motiv că limitează libertatea contractului, care poate fi limitată numai de lege (tranzacțiile extrabursiere au fost interzise printr-o hotărârea, ceea ce, normal, nu putea fi făcut). Am pierdut în prima instanță și ne pregăteam să mergem în a doua (despre aceea cum se judecă la noi așa probleme am mai scris, de regulă, totdeauna pierdeam în prima instanță, însă până la urmă câștigam în Curtea Supremă de Justiție), dar aici în componența Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare au avut loc schimbări, a fost numit un nou membru.

El a început să convingă restul membrilor Comisiei despre ilegalitatea deciziei, și despre efectul ei negativ asupra pieței de capital. Până la urmă, în fața evidențelor și sub amenințarea unor noi procese în judecată, a fost adoptată o hotărâre care permitea tranzacțiile extrabursiere (asta a fost în decembrie 2004). Păi bine, într-o lună, până la finele anului, volumul tranzacțiilor extrabursiere a fost mai mare decât volumul tuturor tranzacțiilor încheiate la bursă în anul cela - asta așa, ca să vă dați seama de presiunea ascunsă ce exista pe piață pentru a face astfel de tranzacții.

Toți s-au relaxat și au respirat ușurați (cu excepția Bursei, desigur), dar aici a venit artileria grea. La ședința Consiliului Suprem de Securitate (sic!) pe lângă Președinte s-a discutat situația îngrijorătoare pe piața de capital. Motivul oficial era că au început să se facă tranzacții active cu acțiunile câtorva bănci. Neoficial, se zicea că cauza a fost mult mai prozaică. Directorul Carmez de mult timp acumulase pe persoane de încredere un pachet de peste 50% din acțiunile făbricii, în condițiile unei lupte acerbe cu alt grup de acționari, însă nu putea duce la capăt ultima fază a acumulării acțiunilor - să le treacă pe numele său. Iar cineva din anturajul președintelui de atunci (se vehiculau mai multe nume) avea un ochi pus pe Carmez, și nu vroia să permită ca Cîșlaru (directorul de atunci) să devină proprietar majoritar cu actele în ordine. Dacă nu credeți această explicație, vedeți ce s-a întâmplat în aprilie 2009 - pe fonul gălăgiei de după 7 aprilie, când atenția publicului era atrasă de altceva, Cîșlaru a fost arestat și ținut vreo două luni în arest preventiv. Între timp repejor a fost făcută adunarea acționarilor, la care (în lipsa principalului acționar, iar restul fiind speriați de moarte) a fost ales noul director, după care Cîșlaru a fost eliberat frumos din arest. Fără ca dosarul lui să ajungă în judecată. Mai degrabă, fără lipsa vreo unui dosar.

Revenind la începutul lui 2005, Voronin l-a chemat pe președintele de atunci al Comisiei și i-a tras o săpuneală zdravănă. Iar acela, nefiind chiar tare de fire, era gata la orice, numai să iasă cu basma curată. Nici nu mergea vorba să-și apere opinia sau prevederile legii. Membrul comisiei care a promovat anularea interdicției la tranzacțiile extrabursiere și vicepreședintele comisiei (care, de altfel, nu avea nici o treabă cu asta) au fost forțați să-și dea demisia (asta membrii CNVM, care se numeau de Parlament pe termen de 7 ani și care puteau fi demiși numai în cazul unor încălcări serioase a legii). După aceasta întunericul a coborât complet.

La următoarele modificări semnificative a legislației obligativitatea efectuării tranzacțiilor numai prin bursă a fost inclusă deja în lege, pentru ca nici o sabakă (a se citi organizație obștească) să nu mai poată zice că prevederea respectivă nu este legală. Asta deja ține de coerența politicilor promovate pe piața de capital - Comisia mai întâi a promovat modificări la lege care să interzică tranzacțiile în afara bursei, iar astăzi promovează un proiect nou de lege, care liberalizează complet piața secundară. Deși, mai bine târziu decât deloc…

În prezent, avem următoarea situație: majoritatea societăților privatizate au un număr mare de acționari care nu se mai manifestă nici într-un fel ca acționari - sunt plecați peste hotare sau au decedat. Aceasta creează probleme serioase, în special companiilor mari. Toate aceste persoane trebuiesc înștiințate despre petrecerea adunărilor generale, despre ofertele efectuate, ceea ce poate implica costuri semnificative. Sudzucker-Moldova are cca. 7 mii de acționari, Moldova-Agroindbank cu peste 4000 de acționari - acestea sunt cazuri extreme. Dar avem o mulțime de societăți care abia o duc de pe o zi pe alta (farmacii, librării, magazinașe), ce au câte 300-400 de acționari, împrăștiați în toată țara. Este evident că astfel de întreprinderi sunt sortite, nimeni nu va accepta să investească în așa ceva, cel puțin până nu se clarifică situația cu mulțimea de acționari. Fiind consultanți, cea mai frecventă problemă cu care ne-am confruntat a fost anume aceasta: ce de făcut cu micii acționari, cum se poate micșora numărul lor.

Practica de până acum a depistat câteva metode de a lupta cu aceasta, eficiente sau mai puțin. Prima ar fi reorganizarea prin separare. Acționarul majoritar se separă de la societate cu cota lui de acțiuni și cu o cotă proporțională de active, creând o societate nouă (SRL, de regulă, că nu-i nebun să mai facă o SA). Neajunsul - procedura foarte anevoioasă (în medie, de la 9 luni la un an și ceva), și faptul că dacă întreprinderea veche are un nume și o rețea de clienți, acestea sunt abandonate. Și oricum, o parte de active trebuie lăsată și întreprinderii vechi.

Consolidarea acțiunilor, așa cum este descrisă în lege, nu este aplicabilă din cauza unor greșeli în legislație. Consolidarea acțiunilor presupune ca din mai multe acțiuni se face una cu nominal mai mare. Astfel, dacă nominalul acțiunilor se majorează de la un leu la o mie de lei, dintr-o mie de acțiuni de până la consolidare, se va primi e acțiune nouă. Acționarii care au mai puțin de o mie de acțiuni, vor trebui fie să plătească diferența până la o acțiune întreagă, fie vor primi valoarea de piața a acțiunilor vechi ce le aparțineau. Însă la noi legea scrie că acest proces urmează a fi efectuat fără careva plăți suplimentare din partea acționarilor sau societății - ceea ce este valabil doar în cazul dacă numărul de acțiuni deținute anterior este perfect suficient pentru convertire, dar nu explică ce se face în restul cazurilor.

În schimb noi am propus clienților noștri o altă soluție - convertirea acțiunilor în acțiuni cu o valoare mai mare. Aceasta înseamnă că urmează a fi anulate acțiunile vechi, cu valoare mică, și emisă o altă clasă, de acțiuni noi, cu valoare mare. În principiu, e un proces similar consolidării, dar are un alt statul juridic. Iarăși, acționarii care nu au suficiente acțiuni pentru o acțiune nouă, pot fie să achite diferența, fie vor primi valoarea de piață a acțiunilor ce le aparțineau. Noi am promovat această metodă în rândul mai multor companii mari pentru care problema este stringentă, și chiar am mers cu documentele unei dintre aceste companii în Comisie. Însă, din câte îmi pot da seama, Comisia atunci s-a temut să înregistreze o astfel de operațiune (fie de teama eventualelor plângeri de la acționari, fie fiindcă înțelegea că această procedură va permite mai multor companii să plece în final de pe piață, fie din alte motive obscure) - clientul nostru a primit un refuz cu motivul că legea interzice ca o companie să aibă concomitent în circulație două clase de acțiuni ordinare. Deși în această procedură nici nu puteau să apară două clase de acțiuni - una se anula, alta se emitea. Acest refuz e cu atât mai mult ciudat fiindcă cândva Comisia a înregistrat exact aceeași procedură pentru societatea CMC Knauf, când aceia au substituit acțiunile de 50 de lei cu acțiuni de 250 000 lei (cum și era de așteptat, peste câțiva ani Knauf s-au transformat în SRL). Clienții noștri au preferat să mai aștepte, poate apar și alte soluții, și la moment nu au atacat refuzul respectiv în judecată.

Asociația investitorilor străini de mai mult timp promovează soluția practicată pe larg în multe țări a lumii - preluarea forțată a acțiunilor de la acționarii minoritari (squeeze-out). Dacă o persoană deține mai mult de 90% din acțiunile unei companii (95%, în unele țări), este în drept să procure la preț de piață restul acțiunilor companiei, fără consimțământul altor acționari. Propunerea de a se introduce această procedură și la noi este vehiculată de câțiva ani, a fost introdusă odată într-un proiect de modificare a Legii cu privire la piața valorilor mobiliare, a fost tăiată la o ședință a grupului de lucru cu Ghilotina II de către reprezentanții Comisiei și acum, în sfârșit, se pare că a luat o cale fermă spre aprobare în textul noului proiect de lege cu privire la piața de capital.

Și, în sfârșit, soluția extremă este declararea acțiunilor deținute de „sufletele moarte” ca fiind patrimoniu fără proprietar - există așa o procedură în legislația noastră. După parcurgerea tuturor etapelor prevăzute de lege acțiunile respective urmează să treacă în proprietatea administrației publice locale (primăriei) în localitatea unde se află compania. Oricum, e mai bine un acționar unic, primăria (de la care acțiunile pot fi procurate și care dă credibilitate companiei) decât 100 de acționari dispersați în toată țara și care oricum nu pot fi găsiți.

În final, urmările la toată această istorie sunt foarte triste. Exact când economia noastră era într-un moment foarte important, a primit, vorba ceea… cu secerea la rădăcină… Încă un an-doi și majoritatea fostelor companii de stat ar fi avut proprietari, care le-ar fi pus pe picioare și le-ar fi făcut profitabile. Sau dacă nu ar fi putut să le relanseze, le-ar fi vândut, fiind unicul proprietar aceasta este simplu de făcut.

Această frânare a acumulării capitalului primar a avut un șir de urmări din cele mai urâte, dintre care menționez doar: tergiversarea numirii unui management eficient la foarte multe companii, tergiversarea investirii în multe companii, tergiversarea în timp a soluționării unor conflicte între grupuri de acționari, și, cel mai grav, tergiversarea relansării activității eficiente a mai multor companii. Desigur, acei mai insistenți dintre acționari până la urmă au reușit să acumuleze pachetele de acțiuni, în mare parte… Dar cât timp a fost pierdut. Și câți acționari care erau dispuși să vândă acțiunile lor au plecat între timp… sau au decedat… și acțiunile lor au rămas blocate. Și câtă valoare ar fi produs ele pentru țară în acești ani, și câte locuri de muncă ar fi creat. Însă mulți acționari au abandonat această idee, și companiile în care vroiau să investească așa și au rămas magazinașe-în-care-nu-e-clar-ce-se-vinde, hale părăsite la marginea orașului sau ferme în sate, din care a rămas doar fundamentul.

După aprecierea mea, dacă nu era acea hotărâre nefericită a CNVM, avântul investițional din 2007-2008 ar fi avut loc cu vreo 4-5 ani mai devreme. Și nu ar fi fost nici o criză care să stopeze această creștere… Și am fi avut o mulțime de întreprinderi vechi, rămase de pe timpul sovietic, lucrând. Și o mulțime de locuri de muncă, locurile oamenilor care au fost nevoiți să plece peste hotare.

Desigur, istoria nu acceptă cuvântul „dacă”. Intenția mea a fost alta - să arât cum o mică buturugă poate da peste cap carul economiei (contemporan, capacul de la canalizare de la care automobilul se răstoarnă). Am povestit nu despre o lege, nici despre o hotărâre de Guvern. Era doar o hotărâre, o simplă hotărâre a unui organ de stat, un text pe jumătate de pagină. Însă din cauza că la aprobarea ei nu s-au examinat urmările pentru țară și economie, ci doar pentru CNVM și pentru Bursă, efectul a fost atât de dezastruos.

Haideți să avem grijă ce hotărâri adoptăm. Unele pot fi mai importante decât noi credem.

De veghe'n

2010-12-14T17:58:00.003+02:00

Ada Milea

De veghe'n

Stăm în munți de mămăligă seculară

Căci țara noastră toată, toată e la țară

Noi și din a pixurilor pastă

Vom construi o magistrală-albastră

Pe fața noastră din beton subțire

Nu patinează nici o nesimțire

Ne vom arunca de la fereastră

Ne vom ciocni de pasărea măiastră

Noi știm că din istorie vom ști

Că mămăliga nu ne va iubi...

Ada Milea - De veghe'n

Asculta mai multe audio diverse

Cinci zile in care inca contez

2010-11-23T14:54:00.006+02:00

Mai am cinci zile în care mai însemn ceva pentru viitorii guvernanți. Cinci zile în care ei sunt gata să promită orice îmi trebuie mie. Cinci zile în care acei ce vor puterea mai stau cu fața spre mine.

Poate chiar ar fi cazul să facem alegeri din an în an? Sau macar odată la doi ani. Normal că parlamentul nu ar accepta așa ceva - nu e deloc comfortabil. Fiindcă în campanie electorală trebuie să mergi la sate (fi...) și să vorbești cu oamenii (iar fi...), și, mai rău, ei mai pot și să-ți răspundă... sau să te întrebe... Dar ar fi o chestie interesantă - într-un an alegătorii nu ar uita ce li s-a promis, și vor putea compara cu ce este în realitate.

Câți din acei 101 care vor intra în Parlament merg încolo nu pentru a căpăta imunitate parlamentară... și nu pentru a ajunge la кормушкэ, și nu din ambiția de a fi deputat... Câți merg pentru a lucra din greu patru ani pentru ca această țară să trăiască mai bine? Sunt câțiva... dar îi numeri pe degete...

Iar deja de luni gata, iarăși nu voi însemna nimic, pentru patru ani sau pentru un an. Până la următoarele alegeri, când își vor aminti din nou de de mine, cetățeanul de rând. Până atunci - ai votat, ești liber...

Păunescu

2010-11-05T12:52:00.007+02:00

Când eram încă mic, prin clasele primare, în fiecare joi seara taică-meo se ducea la bucătărie să asculte radioul. Pe unde scurte, Radio România. Se transmitea în direct Cenaclul Flacăra.

Atunci pentru mine această combinație de cuvinte semnificau doar muzică și poezie, care se auzeau rău din cauza vuietului mulțimii exaltate. Doar peste câțiva ani mi-am dat seama ce însemna acest cenaclu și muzica cântată acolo. Și apoi, când învățam în România, colegii mei de acolo nu înțelegeau respectul meu pentru Adrian Păunescu - tocmai era o perioadă când el intrase în politică, și nimeni nu uită vreo ocazie să menționeze că el fusese „poet de curte” și prieten cu Ceaușescu.

Cum puteam eu să le explic lor ce însemna pentru noi, acei din Moldova, muzica folc românească... și Decembrie în interpretarea lui Alifantis (unica posibilitate de a auzi versurile lui Bacovia)... și ruga pentru părinți, de la care plângea o țară, și acel „Te salut, generație în blugi” (când blugii erau un vis accesibil doar pentru foarte puțin în URSS). Când restul timpului posturile de radio românești erau pline de entuziasm socialist și de „Trăiască Ceaușescu”, de-ți trecea imediat pofta să le mai asculți, anume ședințele Cenaclului Flacăra au fost o gură de aer proaspăt. Sau un duș rece, de trezire.

Noi încă nu știam atunci că el s-a născut în Bălți, și încă nu-i citisem versurile. Toate astea au venit pe urmă. Însă pentru majoritatea oamenilor din generația care au făcut anii '89 și '91, Păunescu rămâne prima adiere de aer proaspăt, primul gând despre identitatea noastră. Rămâne vocea din radiou, care spunea versul din câtec înainte el să fie cântat, pentru a-l putea cânta și noi împreună cu interpretul.

Dezvoltarea regionala

2010-10-27T11:48:00.007+03:00

Cea mai simplă soluție de a dezvolta zonele rurale este de a crea o infrastructură bună a transporturilor. Dacă vor fi drumuri bune și transport regulat, nu vor exista motive ca lumea din sate să se mute în oraș, unde este de lucru. Imediat vectorul de creștere se va muta de la blocuri noi în Chișinău la localitățile din jurul municipiului.

Azi din Călărași ajungi în centrul Chișinăului mai repede decât de la Durlești la Ciocana. Iar cu niște drumuri largi și bune, vom avea de câștigat toți - mă uit pe exemplul altor țări, unde lumea merge zilnic cu trenul la lucru în alt oraș sau chiar în altă regiune a țării.

În genere, drumurile bune și transportul regulat unesc țara mai bine ca orice slogane sau strategii de-ale guvernului...

Slogane electorale

2010-10-15T15:50:00.003+03:00

Propunere de slogan în campania electorală:

„Drumurile și proștii.”

Conținutul programului:

Ne asumăm obligația să îmbunătățim infrastructura transporturilor în toată țara și să creștem nivelul pregării copiilor în instituțiile preșcolare și școlare.

Uneori lucrurile simple pot suna tare deștept. :)

Absenta pe blog

2010-10-07T16:07:00.003+03:00

Absența mea pe blog cred că va mai continua puțin - avem un control în derulare în Agenție, și nu-mi prea lasă timp pentru lucru, nu mai zic de blog. Îmi cer scuze de la cititorii fideli ai blogului... promit să mă revanșez peste vreo două săptămâni.

Aparente si realitati

2010-08-27T19:52:00.005+03:00

Mai mult de un an în urmă am avut ocazia să intru în politică. Am refuzat atunci, și fiecare zi nouă mă face să mă bucur de decizia luată. Dacă aș fi politician acum, aș tăcea... și nu fiindcă nu aș avea ce spune, ci fiindcă atunci când ești până la urechi în rahat, e mai bine să ții gura închisă.

Dar mai multe persoane pe care le respect mult s-au pomenit ostatici ai situației de acum. Și nu numai din politică, ci și din alte domenii. Sigur, fiecare decide pentru el... dar nu pot să nu-l citez pe iubitul meu Vonnegut: We are what we pretend to be, so we must be careful about what we pretend to be.

2010-08-24T08:45:00.002+03:00

Primarul din Durlești mi-a fost cândva diriginte. Un coleg de clasă, cu care am mers odată cu mașina, la fiecare groapă din drum (care sunt foarte multe) bombănea sub nas: „Nu, bine eu atunci am făcut că i-am murdărit scaunul cu cretă...”

Istorii povestite pe Twitter: Alexandru Lapusneanu

2010-08-03T13:51:00.005+03:00

AlexLăpușneanu Revin în Moldova. Mulțumesc pentru ajutor @PoartaOtomană și @ArmataTătărească. See you...

Moțoc @AlexLăpușneanu Obștea ne-a trimis să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici nu te iubește, și mata să te întorci înapoi.

AlexLăpușneanu @Moțoc @Poporul Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu, dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră

Poporul Sunt bucuros că e venit Lăpușneanu. Mai ales că s-a apucat să ucidă din boieri.

Ruxanda @AlexLăpușneanu Eu, soția ta, fiica lui @PetruRareș, te rog nu mai ucide boierii. Vreu să nu mai văd capete tăiate, că sare inima din mine.

AlexLăpușneanu @Ruxanda Îți făgăduiesc că de poimâne nu vei mai vedea.

AlexLăpușneanu @Boieri Fac chef la care invit toți boierii. Iertați-mă, oameni buni și boieri dumneavoastră.

Boieri @AlexLăpușneanu Dumnezeu să te ierte, măria-ta!

Spancioc @Boieri Vă sfătuiesc să nu vă duceți azi la dânsul la masă. Eu fug.

Retweet by Stroici: Spancioc @Boieri Vă sfătuiesc să nu vă duceți azi la dânsul la masă. Eu fug.

Poporul Chef și în curtea domnească pentru slujnici: două junci și patru berbeci fripți, trei poloboace desfundate, pline de vin.

Veveiță: Să trăiești întru mulți ani, măria-ta, pentru gândul de a nu mai strica pre boieri

Armașul @Veveriță A, voi ocărâți pre domnul vostru. Na un buzdugan în frunte. Sluji, ucideți toți boierii.

Poporul La palatul domnesc sunt uciși toți boierii. Hai să luăm palatul domnesc.

Armașul @Poporul Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreți și ce ceriți?

Poporul @AlexLăpușneanu Capul lui Moțoc vrem.

Moțoc @AlexLăpușneanu Măria ta, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune să deie cu tunurile. Eu sunt boier mare, ei - niște proști!

AlexLăpușneanu @Moțoc Proști, dar mulți! @Armașul Împinge-l pre Moțoc în mulțime, să-l rupă bucăți

AlexLăpușneanu Din capurile boierilor a ieșit o piramidă minunată. Păcat numai că @Spancioc și @Stroici mi-au scăpat.

Spancioc @AlexLăpușneanu Ne vom vedea până-a nu muri tu!

Retweet by Stroici: Spancioc @AlexLăpușneanu Ne vom vedea până-a nu muri tu!

AlexLăpușneanu Au trecut patru ani, da așa și nu i-am prins pe @Spancioc și @Stroici. Mă simt foarte rău, în delir îi văd pe toți boierii uciși

AlexLăpușneanu @MitropolitulTeofan De mă veți vedea aproape de moarte, să mă tundeți călugăr

MitropolitulTeofan Îmi pare că moare. @AlexLăpușneanu, de acum încolo vei fi călugărul Paisie. Fiul tău, Bodgan, este proclamat domn.

Username of AlexLăpușneanu was changed to Paisie

Paisie A, voi m-ați călugărit? M-ați popit voi, dar de mă voi îndrepta, pe mulți am să popesc și eu!

Username of Paisie was changed to AlexLăpușneanu

Spancioc @Ruxanda Doamnă, omul acesta trebuie să moară. Iată un praf, pune-l în băutura lui. Moară tatăl ca să scape fiul.

Ruxanda @MitropolitulTeofan Ce zici, părinte?

MitropolitulTeofan @Ruxanda Crud și cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povățuiască.

Ruxanda @AlexLăpușneanu Ți-am adus să bei. @MitropolitulTeofan Să dați seama în fața lui @Dumnezeu, voi m-ați făcut să fac acest păcat.

AlexLăpușneanu @Spancioc @Stroici Oh! M-ați otrăvit. O, ce foc! Omorâți-mă, să scap de durere.

Spancioc @AlexLăpușneanu Învață a muri, tu care știai numai a omorî.

Retweet by Stroici: Spancioc @AlexLăpușneanu Învață a muri, tu care știai numai a omorî.

Negruzzi Acest fel fu sfârșitul lui AlexLăpușneanu, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldaviei.

2010-07-31T08:32:00.001+03:00

Cred că afirmația inversă renumitei „Cineva acolo sus te iubește” o fi sunând cam așa: „Cineva acolo din urmă te iubește...”

iPad-ul, Pocketbook-ul si cartile

2010-07-30T10:08:00.004+03:00

Eu citesc mult. Foarte mult.

Până acum două săptămâni, citeam la un Pocketbook 301. Acest dispozitiv a dat un suflu nou lecturilor mele - ultimul timp devenisem foarte reticent la procurat cărți noi, fiindcă nu mai aveam unde să le țin. Iar avându-l pe el, am putut să-l încarc deodată cu sute de cărți, pentru citit și pentru recitit. Avantajele sale - este foarte ușor, are dimensiuni relativ mici, acceptă practic orice format imaginar de documente și de cărți electronice. Oricum, principalul său avantaj - ecranul din așa numita hârtie electronică, care după calitățile sale optice este foarte apropiat de hârtia adevărată și de la care, datorită lipsei luminozității, nu obosesc ochii. Dezavantaje - ecranul oricum este relativ mic (greu de citit documentele care nu sunt text, unele pdf-uri, de exemplu), nu poți citi pe întuneric și limitarea posibilităților lui doar la citit.

Acum sunt posesorul unui iPad. Pe lângă faptul că în mare măsură mi-a înlocuit calculatorul (poșta, internetul, rss-urile), am descoperit o nouă plăcere a lecturii. Este foarte comod de citit, de navigat prin carte, de făcut notițe și de marcat locuri interesante în text. Și arată superb - uitați-vă, de exemplu, la programul standard pentru citit de la Apple, iBooks, sau la această aplicație pentru iPad. Datorită ecranului mare, deja pot citi liniștit pdf-uri, ceea ce mă ajută mult cu lecturile de specialitate, unde acesta este tipul de bază a documentelor. Deși teoretic din cauza că ecranul este luminos, ochii ar trebui să obosească, încă nu am simțit acest lucru - poate datorită calității lui ecranului, poate datorită faptului că luminozitatea și culorile pot fi ajustate.

În fine, pentru mine iPad-ul are un singur mare neajuns - e mai dificil de citit de la el în transport. Dacă până acum în 6 luni de citit de la Pocketbook am fost întrebat doar de vreo opt ori ce e asta și de unde se poate lua, acum sunt întrebat practic zilnic. Deja mi-i incomod să-l mai scot.

Acum două zile o bunicuță de vreo 65-70 de ani s-a jucat cu el câteva minute și i l-a arătat și soțului ei. E extraordinar când oamenii la așa o vârstă păstrează capacitatea de a se minuna și a se interesa de ceva nou.

Notite pe margini

2010-07-25T10:39:00.006+03:00

L-am recitit pe Alexandru Lăpușneanu. Ce mizerie era Moldova medievală și politica de atunci...

L-am recitit pe Othello. Shakespeare dezamăgește - la urmă au mai rămas în viață două personaje importante. Se putea și mai bine.

L-am citit pe Macbet. Același Lăpușneanu, numai că pe tărâm scoțian. Știți, la noi nu era așa de rău...

2010-07-18T09:21:00.003+03:00

Acum două zile au fost uciși părinții unui coleg de școală și de facultate.

Tatăl lui a lucrat toată viața din greu - vindea la piața centrală componente ale circuitelor electronice (rezistențe, condensatoare, etc.). E un lucru greu și câștigurile nu sunt atât de mari. Oricum, de-a lungul vieții au reușit să adune bani pentru studiile la ambii fii și pentru apartamente lor. Și mama, și tata erau niște oameni extraordinari.

Cineva au intrat la ei în casă și i-au torturat pe ambii cu fierul de călcat, după care i-au ucis. Nu e primul caz de acest gen în ultimele câteva săptămâni.

Bloggheri, bine ați venit cu picioarele pe pământ.

Mihai, condoleanțele mele.

Legende orasanesti

2010-07-14T23:40:00.003+03:00

Unii dintre scriitorii mei preferați sunt soții Marina și Serghei Diacenko. Locuiesc în Kiev, și de rând cu G. L. Oldi (care în realitate tot este un duet de scriitori), sunt prinre cei mai cunoscuți autori de SF din Ukraina, dar și din toată CSI.

Ca de multe ori în cazul duetelor de scriitori, textele lor sunt foarte bogate și au mult „volum”. Deși la început scriau un fantasy destul de canonic, în prezent opera soților Diacenko tot mai mult și mai mult migrează spre fantastica socială și psihologică. Oricum, indiferent de perioada în care au fost scrise, cărțile lor au o trăsătură comună.

La o convenție de SF i-am cunoscut pe ambii, și am avut cu ei o discuție foarte interesantă și lungă. Printre altele, am întrebat care este trăsătura caracteristică a operei lor... prin ce ei ar defini-o. Marina mi-a spus: în cărțile noastre oricum până la urmă prin asfalt vor crește flori.

Formulat așa, pare a semăna a literatură idealistă și, mai grav, neinteresantă de citit. Însă vă pot asigura că nu este deloc așa. Subiectele cărților scrise de ei sunt foarte imprevizibile. Iar unele dintre happy-end-urile lor chiar dau fiori, la urmă nici nu știi dacă este totuși sau nu fericit sfârșitul cela. Deși, da, într-un fel chiar sunt sfârșituri fericite.

Vreau să povestesc despre trei dintre cărțile lor, unite de autori în seria „Legende orășănești”, fiind toate amplasate într-un mediu urban-contemporan.

Prima dintre ele este „Peștera”. O lume unde noaptea oamenii nimeresc în visele lor într-o Peșteră, un loc în care ființele ce-l locuiesc se mănâncă permanent între ele. Acolo sunt câteva tipuri de creaturi în care se transformă oamenii, unele - prădători, altele - prada, în funcție de caracterul persoanei. Și atunci când cineva moare în Peșteră, dimineața în lumea noastră el nu se mai trezește, iar în necrologul lui scrie: moartea sa a fost ușoară și a survenit din motive naturale. În schimbul acestui inconvenient, toată agresivitatea se descărca noaptea, în Peșteră, fără a mai rămâne ceva pentru lumea de zi, acea omenească. E o lume fără războaie și omoruri.

Eroina, o tânără neîndămânatică și distrată, care încearcă să facă carieră la o televiziune, nopțile se transformă într-o sarnă, o antilopă care în întunericul peșterii era salvată numai de auzul foarte bine dezvoltat și de viteza picioarelor. Într-o noapte ea întâlnește acolo un saag, cel mai de temut locuitor al peșterii, întâlnire după care ea nu ar fi trebuit să supraviețuiască. Însă ea a supraviețuit. Acesta era un noroc foarte și foarte rar. Dar dacă primul caz încă putea fi considerat noroc, faptul că în a doua și a treia noapte ea s-a întâlnit cu același saag și tot a reușit să scape de el, deja nu mai putea fi explicat așa. Ea era extenuată și abolut dezorientată după aceste trei nopți, iar la lucru reușea tot mai puțin și mai puțin să se descurce cu atribuțiile sale. Culmea la toate, într-a treia zi ea trebuie să se întâlnească cu un genial regizor de teatru, pentru a lua niște materiale pentru o emisiune. Și când l-a întâlnit, a recunoscut în el, în regizorul venerat de toată lumea, prădătorul care ultimele trei nopți încerca să o ucidă. Și el a recunoscut-o. Aceasta era un caz foarte rar, când două persoane ziua se recunosc după Peșteră - nu se obișnuia să se discute despre aceea ce se petrece noaptea, asta fiind o amintire refulată, un colțișor rușinos al subconștientului.

Între ei apare o relație ciudată, el se atașează de ea și începe să o protejeze cum poate (ziua). Însă între timp, administrația de stat care monitorizează lumea Peșterii, a remarcat, desigur, aceată anomalie, coeficientul foarte înalt de comportament antivictimal, și s-a pus pe urmele ei, încercând să o studieze. Și din păcate, nu numai administrația de stat s-a interesat de ea.

Ea nimerește într-un ghem de intrigi, provocări, dragoste și trădări. Iar regizorul decide să creeze capodopera vieței sale, să pună în scenă o veche legendă despre doi tineri îndrăgostiți, care în noaptea nunții adorm fericiți în patul nupțial și apoi se trezesc în Peșteră, și ea e un prădotor, iar el e jertva ei din noaptea ceea... și dimineața ea se trezește lângă mirele mort în pat... „și moartea sa a fost ușoară și a survenit din motive naturale”.

Sigur, nu voi povesti mai departe. Pot spune doar că e o carte foarte reușită, unul din acele rare cazuri când un tip de operă este transpus foarte reușit în alt tip de operă. Când citești descrierea spectacolului din carte, îl simți și îl vezi. Deși pe alocuri desfășurarea subiectului este puțin cam lentă, vă asigur că în momentul culminant pur și simplu nu vă veți putea rupe de la carte (eu personal odată am întârziat la lucru cu două ore anume din cauza acestei cărți).

A doua carte de care voi povesti este „Veacul vrăjitoarelor” (Ведьмин век). O lume în care totdeauna în sânul omenirii au trăit vrăjitoarele, ființe cu puteri magice, pentru care libertatea personală este totul și pentru care orice ordine este o violare a esenței lor, o constrângere de nesuportat. Nimeni nu le poate înțelege, nimeni nu poate explica pornirile și motivele lor. Ele sunt antagoniste nu numai oamenilor, ci și una alteia. Unicul lucru care le poate aduna împreună e venirea matcăi lor, a unei vrăjitoare care este superioară vrăjitoarelor obișnuite tot așa cum ele ne sunt superioare nouă.

Și desigur, în această lume există și o instituție care supraveghează vrăjitoarele - inchiziția. Le supraveghează și controlează urmările activității lor, limitându-le destructivitatea, dar nu încearcă să le elimine în totalitate, fiindcă istoria a arătat nu o dată - vrăjitoarele sunt componenta creativă a societății, în țările în care nu rămâneau vrăjitoare artele, știința și cultura intrau foarte repede în decădere. Așa că inchizitorii, care au forța de a le simți pe vrăjitoare și a li se opune, doar le supraveghază, anihilându-le pe acele mai agresive și nestăpânite.

Protagoniștii cărții sunt o fată provincială, care credea că și-a găsit fericirea cu băiatul iubit, și Marele inchizitor, care se dovedi a fi prieten de familie al iubitului ei. Care a fost surpriza iubitului ei și a tatălui său, când la prima întâlnire cu ea Marele inchizitor le-a spus că ea este vrăjitoare neinițiată. Fata este nevoită să părăsească casa lor, și să pribejească un timp prin oraș, încercând să evite patrulele inchiziției, dar și inițierea ca vrăjitoare. Între timp, activitatea vrăjitoarelor începe să crească tot mai mult și mai mult, ele devenind tot mai destructive, și inchiziția este nevoită de apeleze la măsuri tot mai severe pentru a stăpâni situația. Toate semnele arată că se apropie venirea Matcăi vrăjitoarelor, eveniment care ultima dată a avut loc cu patru sute de ani în urmă.

Pentru a evita să fie pusă la evidență, eroina apelează la ajutorul lui, iar el - la ajutorul ei, pentru a o găsi pe Matcă. Fiecare dintre ei va trece prin multe evenimente și trăiri, ambii ajungând la finele cărții absolut schimbați. Și tot aceasta pe fonul haosului și distrugerii care cuprind lumea și nu mai lasă alte soluții decât una singură: Marele inchizitor trebuie să se întâlnească cu Matca pentru a încerca să o învingă, deși este evident că victoria sa nu este posibilă și el va muri în această luptă.

Pot adăuga doar că această carte este anume exemplul cela de sfârșit când trandafirii totuși răzbat prin asfalt și înfloresc. Chiar dacă cartea nu ar fi scrisă atât de bine, aș recomanda-o numai pentru acest sfârșit. Citiți-o.

A treia carte, „Valea conștiinței” (Долина совести) este preferata mea din opera lor. Lumea noastră, realitățile noastre. Eroul principal al cărții, a observat încă în copilărie că el poate lega oamenii de el... persoanele care comunică cu el mult timp, când nu-l văd câteva zile încep să simtă discomfort, apoi depresie, apoi încep să se simtă tot mai rău și mai rău. Mama lui, prietenul lui, colegii lui de clasă. Când încă nu știa asta cu siguranță, a făcut un experiment, a fugit de la o tabără de vară și s-a ascuns un timp... și apoi a revenit. Majoritatea colegilor, cu care comunica mai puțin, deja ieșiseră din spital, mamica lui era întro stare foarte gravă, iar prietenul lui cel mai bun era în reanimare, și lui nu-i dădeau voie să-l viziteze. Mama s-a făcut bine imediat cum l-a văzut, însă prietenul a mai stat la spital mult timp, până s-a rupt complet legătură. Atunci personajul principal și-a dat seama despre acele legături, însă nu putea să-și evite prietenul - erau în același spațiu în fiecare zi. Așa că până la finele școlii, ei iar erau legați. Prietenul tău, care deja știa adevărul, a insistat ca după terminarea școlii eroul principal să părăsească orașul... și să nu spună nimănui unde pleacă. Eroul principal cu mama lui pleacă din oraș... pleacă în capitală, să intre la facultate, și nimeni nu știe cum să-i găsească... iar prietenul lui moare, din cauza că legătura s-a rupt a doua oară. Așa eroul află că legăturile pe care le crează pot fi letale.

Așa el mergea prin viață... încercând să nu lege oamenii de sine. A schimbat mai multe facultăți, pentru a evita să se apropie de oameni. Alegea lucruri unde nu ar fi trebuit să comunice mult timp cu aceeași oameni. Până la urmă, a devenit scriitor pentru copii, și a avut un succes extraordinar. Însă încă din timpul facultății el s-a îndrăgostit de o colegă... și a păstrat această dragoste toată viața. Iar apoi a întâlnit o altă femeie... și totul se complică enorm de mult.

E o carte despre decizii morale... despre alegerea între a fi fericit și a fi bun... alegerea între puterea asupra altora și libertatea lor. Pe mine această carte m-a marcat profund... ca și pe unii prieteni, cărora le-am recomandat-o. Și sfârșitul, la fel... e un sfârșit fericit, dar e unicul sfârșit fericit care poate fi posibil în cazul eroului principal. Citiți această carte.

Nu vreau să vorbesc prea mult, și așa acest articol a ieșit foarte mare. Pot să spun că în lista mea de preferințe literare soții Diacenko sunt undeva sus, și totdeauna aștept cu nerăbdare cărțile lor noi. Nu pot spune că îmi plac toate la fel, dar această serie, Legende orășenești, chiar este foarte reușită.

28 iunie

2010-07-08T11:33:00.004+03:00

Mamica mea, care e o femeie înțeleaptă, a spus așa acum o săptămână, după „În profunzime” cu reprezentanții AIE:

„Ghimpu a spus aceea ce e adevărat, dar acolo la emisiune toți trei îl atacau, iar el trebuia să stea cu capul plecat în fața lor și să le asculte reproșurile. De ce totdeauna noi, moldovenii, trebuie să menajăm sentimentele naționale ale altora, și să tăcem pentru ca ei să nu se simtă incomodați? Normal că nu avem idee națională dacă ne simțim incomod să vorbim despre istoria noastră așa cum a fost ea.”

Chiar nu văd cum aceea ce s-a petrecut pe 28 iunie 1940 poate fi catalogat altfel decât ocupație. Acest lucru trebuia spus încă de la bun început, din '91. Poate că momentul ales nu este cel mai potrivit (nu pentru mine și voi, ci pentru acei din Alianță, ei numără voturi), însă el trebuia spus.

În fine, după toate acestea am început să-l respect pe Ghimpu. Nu voi vota PL, dar îl respect. Iar mamica mea îl va vota.

Iar tăticul meu, care tot e un om înțelept (și un foarte mare patriot, nu din acei contemporani, ci din acei care avreau pe timp sovietic cărți românești fotocopiate în pod și care a depus pe Aleea clasicilor în fața bustului lui Mihai Eminescu flori și lumânări la comemorarea a 90 de ani de la moartea lui... da, ați calculat bine, asta era în anul 1979), când a fost odată întrebat la o ședință de partid despre importanța zilei de 28 iunie pentru el, a spus: „E o zi foarte importantă pentru mine - e ziua mea de naștere”.

Mormintele virtuale

2010-06-30T16:42:00.006+03:00

Ce rămâne după noi când murim? Copiii, casa și copacul? Copacul se va usca, iar casa o vor împărți copii și de la asta se vor certa între ei. Ceea ce contează sunt, desigur, copiii. Dar ce rămâne după noi în amintiri? Strănepoții vor ști doar cum ne chema, iar stră-strănepoții nu vor mai ști nici asta.

Mai demult era o serie de posibilități de a rămâne în memorie - să scrii un Hamlet, să pictezi o Capelă Sixtină, să începi un al doilea război mondial. Însă aceste modalități nu erau nici pe departe accesibile oricui.

Recent a mai apărut o soluție - să-ți faci un blog sau o pagină în rețelele sociale. Ele vor dăinui atâta timp cât vor supraviețui hostingurile lor și prestatorii serviciilor respective (idee nu am cât, dar cred că mult).

Acum încă nu este foarte vizibil... dar peste 30 de ani numărul de bloguri ale oamenilor morți vor depăși numărul celor întreținute de vii. Și în rețelele sociale majoritatea invitațiilor gen: „help them to find more friends on ...” vor fi cu referință la acei care nu mai sunt printre noi. Intrând pe așa o pagină sau blog ne vom cufunda în trecut, într-o viață care a fost cândva, vom vedea un om care-și căuta de viața lui și își făcea planuri pentru a doua zi (sau invers, care aștepta să plece și își lua rămas bun de la lume). Îmi pare și fascinant, și înfricoșător.

Cred că platformele de bloguri ar trebui să adauge un tag special la astfel de bloguri, să le treacă într-un cimitir aparte al oamenilor virtuali. Pentru ca atunci când vom vrea să-i pomenim, să știm unde să-i căutăm.

Defendor si Kick-Ass

2010-06-16T07:59:00.006+03:00

Așa s-a primit că într-un interval destul de scurt te timp am privit două filme: "Defendor" și "Kick-Ass". Ambele sunt la aceeași temă, și anume cum oameni obișnuiți (americani obișnuiți) sub influiența benzilor desenate, decid să devină supereroi. Și ce se primește până la urmă din aceasta.

În Defendor personajul principal, interpretat de Woody Harrelson, este o persoană puțin retardată, cu o imagine neadecvată a lumii înconjurătoare. Numele lui adevărat era Arthur Poppington (observați ironia), însă el preferă să fie numit Defendor. Nopțile el se vopsea ca un comandos, îmbrăca un costum negru cu litera D făcută din fâșii de scoci pe piept și devenea un luptător singuratic contra criminalității și un apărător al celor slabi. Armele sale principale - o ghioagă și o praștie. Iar dușmanul său principal este Căpitanul Industriei (bunelul i-a spus odată când era mic că mama lui a murit din cauza Căpitanilor Industriei), pe care l-a identificat în capul rețelei locale de trafic de droguri și femei.

În Kick-Ass eroul principal e un tânăr (Aaron Johnson) care se întreabă de ce nimeni nu încearcă să devină în realitate supererou, dacă oricum sunt atâția fani ai benzilor desenate. Și decide el să devină eroul Kick-Ass, cumpără pe internet un costum de supererou și începe să facă bine. Chiar de la prima sa tentativă este înjunghiat și apoi lovit de un automobil, după care întro stare foarte gravă nimerește în spital. De acolo iese cu o mulțime de tije metalice vârâte în oase și, mai important, cu majoritatea terminațiilor nervoase moarte, ceea ce-i scade cu mult pragul de durere. Aici și survine momentul său de glorie.

Într-o seară vede pe stragă cum trei indivizi îl urmăresc și încep să-l bată pe un tânăr. El intervine și încearcă să-l apere. Deși lupta este inegală, Kick-Ass de fiecare dată se ridică de jos și iar și iar se aruncă asupra lor. Până la urmă, agresorii sunt intimidați și fug. Iar un băiat pe care el l-a rugat să cheme poliția a chemat, desigur, toți amicii săi din apropiere să urmărească bătaia și reușește să o filmeze la telefonul mobil. După plasarea filmulețului pe Youtube, Kick-Ass devine renumit. Însă mai târziu el întâlnește (și vede în acțiune) o pereche care pe bună dreptate ar putea fi numiți supereroi: Big Daddy (Nicolas Cage) și fiica lui de vreo 12 ani Hit-Girl, care au scopul de a se răzbuna pe șeful criminalității din oraș.

Ambele filme sunt foarte diferite între ele. Primul este greu de înscris în vreo categorie de gen (anume din această cauză regizorul și autorul scenariului timp de patru ani bătea pragurilor caselor de filme, încercând să le convingă să-l producă), are un personaj tragic care trezește compătimire. La vizionarea filmului simțeam cam același lucru ca și la citirea Florilor pentru Algernon. Al doilea film este catalogat ca fiind comedie pentru tineri, deși am impresia că aceasta este doar o mască pentru mesajul adevărat transmis de film. Mie el pe alocuri îmi amintea concomitent de Leon și Matrix.

Producătorii ambelor filme s-au protejat într-un fel pentru a nu fi învinuiți dacă cumva se vor găsi persoane care sub influiența lor vor încerca să "repete" tentativa de a deveni supereroi: în Defendor eroul principal nu este chiar adecvat, iar în Kick-Ass de mai multe ori se spune aproape cu text deschis: periculos, nu încercați să repetați. Însă în pofida acestui lucru, în ambele filme se simte o profundă nostalgie pentru eroul singuratic, apărător al celor oropsiți și obijduiți. Cred că anume această nostalgie face benzile desenate atât de populare în SUA.

Din cauza lipsei a unei istorii și a unor tradiții ancestrale, multe lucruri la americani sunt altfel decât la noi. De exemplu, în locul baciului la ei e șeriful, și el cântă nu "Şi de-a fi să mor / În câmp de mohor, / Să spui lui vrâncean / Şi lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice, pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi;" ci "Mama, put my guns in the ground / I can't shoot them anymore. / That long black cloud is comin' down / I feel like I'm knockin' on heaven's door."

Din aceeași cauză, în locul legendarilor Toma Alimoș și Andrii Popa americanii îi au pe legendarii Superman și pe Batman.

P.S. Am uitat să spun impresia despre filme. Ambele mi-au plăcut (în mod diferit), le recomand.

2010-05-17T07:26:00.002+03:00

Aceea ce mai demult se numea simplu și cinstit „tipărirea banilor de către autorități în funcție de necesități”, acum se numește elegant și isteț „monetarism”.

Tinerii, Moldova si viitorul

2010-05-14T17:19:00.006+03:00

În ultimul timp am avut câteva proiecte, legate direct sau tangențial de situația tinerilor de la noi. Și am conștientizat o problemă pe cât de simplă, pe atât de gravă. Și anume: unica șansă pentru Moldova de a supraviețui pe termen mediu și lung este să inverseze situația cu plecarea tineretului peste hotare.

De ce? Văd o mulțime de implicații a plecării tinerilor. Iată câteva:

1. Depopularea țării. Peste 30 de ani vom avea o țară cu sate pustii și toată lumea rămasă adunătă în orașe. Asta înseamnă aproape la sigur dispariția țării și a culturii noastre. Nu numaidecât din cauza anexării la vreo unul dintre acei doi vecini mari (România sau Ukraina, deși pe termen lung și Transnistria poate deveni jucător în această zonă), ci în mare măsură din cauza presiunii de imigrare și, respectiv, de schimbare a componenței etnice. Lume din Turcia deja vine să lucreze la construcții în Chișinău, și e doar o primă rândunică.

2. Îmbătrânirea populației. Asta înseamnă reducerea numărului de persoane apte pentru muncă și falimentul sistemului de pensionare, cum e făcut el acum (și oricum, pentru a face un sistem nou, privat, de pensionare, taman vreo 30 de ani trebuiesc).

3. Exodul de inteligență. Majoritatea persoanelor care pot obține ceva în viață, preferă să facă asta peste hotarele Moldovei. Și aici mă refer nu numai la inteligența pură, ci și la spiritul antreprenorial sau elementara voință de a face ceva. Dacă va continua tot așa, peste 30 de ani populația rămasă în Moldova va fi compusă numai din oameni fără spirit de inițiativă și motivare.

4. Exodul de cunoștințe. Majoritatea persoanelor care au studii și cunoștințe valoroase, preferă să le vândă acolo unde ele sunt apreciate și plătite pe măsură. Pentru Moldova aceasta înseamnă lipsa activităților economice intense în inteligență - agrucultura și industria care utilizează tehnologii noi și serviciile cu valoare adăugată mare, și, respectiv, o rămânere în urmă tot mai mare a economiei noastre.

Toate acestea luate împreună crează un tablou foarte trist și lugubru al viitorului nostru - o țară a bătrânilor, fără potențial intelectual, fără tehnologii noi, și în fine, fără populație. Schimburi economice asimetrice (din cauza lipsei tehnologiilor contemporane), principalul articol de export: forța de muncă, și niște companii locale absolut necompetitive pe plan internațional. Și o senzație de absolută lipsă de perspectivă și viitor la toți locuitorii. O țară transformată în crescătorie de forță de muncă ieftină și necalificată.

Este foarte dureroasă și situația maturilor plecați peste hotare, cărora le era și mai greu să se rupă de viața de la noi și să plece în străini (tinerilor de acum le este mai ușor, ei cresc cu gândul că iaca, termin facultatea și plec peste hotare). Însă maturii sunt prezentul nostru (sau mai degrabă trecutul), și tragediile lor sunt tragedii persoanle. Tragedia tinerilor fără țară e tragedia țării. Apropo despre maturi, cel mai bine efectele lipsei lor le-am văzut pe 7 aprilie, când în piață nu a avut cine ieși în afară de copii. Iar dacă continuăm tot așa, peste 10 ani în genere nu vor fi nici ei să iasă...

Am mai scris despre problemele populației anterior, prin prisma factorului de producție muncă. Oricum, deși fenomenul deja de mult timp a luat aceste proporții dezastruoase, doar recent am început să conștientizez până la capăt urmările lui.

Cred că mai avem doi-trei ani pentru încerca să inversăm situația, până când procesul va deveni ireversibil. Văd câteva tipuri de măsuri, toate ținând mai mult de perceperea noastră de căte noi.

- Dezvoltarea și promovarea ideii noastre naționale și a identității noastre naționale. Dacă nu știm singuri cine suntem, dacă nici macar în mințile noastre nu existăm ca entitate, e și normal că nu avem pentru ce lupta. Suntem un copac fără rădăcini... sau o plantă parazit, care nu-și dezvoltă rădăcinile proprii, ci alege, de care copac să se atașeze: de acel din dreapta, de acel din stânga...

- Crearea și educarea patriotismului, în special la tineri și copii. Noi trebuie să iubim Moldova. Noi trebuie să ne mândrim cu aceea că suntem din Moldova. Și când discutăm cu străini, să-i convingem cu spumă la gură că Moldova e cea mai bună țară din lume. Nu ca azi, când stăm cu capul plecat și spunem: da, Moldova e o țară frumoasă, cu oameni buni, dar... Acum un an mă întrebase cineva ce ar putea povesti frumos despre Moldova la străini, am deschis gura să spun ceva și așa și am rămas cu ea deschisă, fiindcă nu prea găseam ce să spun.

- Schimbarea concepției oamenilor despre plecarea peste hotare. Astăzi se consideră că ai noroc dacă reușești să pleci peste hotare. Trebuie de făcut așa ca lumea să înțeleagă: sunt norocoși acei care reușesc să-și construiască o viață frumoasă la ei acasă, iar ratații pleacă să-și caute norocul în străini.

Toate aceste măsuri sunt de natură socială, și nu economică. Acum o săptămână auzisem la televizor cum spunea o familie plecată peste hotare (destul de tânără, de altfel): nu venim acasă că statul nu ne crează locuri de muncă... Și eu care credeam că timpul oamenilor care spun „statul trebu” a trecut odată cu puterea sovietică. Vino acasă și angajează-te la o uzină, sunt multe acum cărora nu le ajung lucrători. Fă firma ta, dacă nu găsești de muncă. Ia și învață o meserie utilă. Fă ceva... da nu sta ca ciobanul moldovean, care-și cântă de jale că vor să-l omoare... Putem trăi bine numai dacă avem o economie sănătoasă, da o economie sănătoasă nu se face la comandă de sus, o face fiecare om care lucrează și fiecare firmă care produce și plătește salarii. Economia sănătoasă o putem face doar noi toți împreună.

Însă măsurile care le-am propus țin anume de aspectele ideologice, de opinia publică. Și asta o pot face foarte bine Statul și ONG-urile.

Avem un Minister, care încă nu s-a apreciat ce misiune are. Poftim, misiune: să dea un viitor acestei țări. Țineți tinerii acasă. Întroduceți în școli materia de dragoste de țară. Că de nu, ministerul va rămâne fără obiect de aplicare a eforturilor, nu vor mai fi tineri.

Avem o mulțime de ONG-uri, inclusiv pe probleme de tineret, care caută ce programe noi să mai inițieze. Portim, programele: „Rămâi acasă” și „Moldova te așteaptă înapoi”. CNTM, unde ești?

„Nu totdeauna noi putem face viitorul pentru tinerii noștri, în schimb noi putem face tinerii noștri pentru viitor.”

Franklin Delano Roosevelt

Razboiul lumilor

2010-05-10T07:12:00.000+03:00

Cartea lui Georgne Wells „Războiul lumilor” a supraviețuit timpului nu fiindcă el primul a descris eventualitatea unei primejdii de la o civilizație extraterestră. Și a supraviețuit nu fiindcă el a inventat aceea că microorganismele pământești ar fi periculoase pentru străini. Deși îmi imaginez cât de proaspătă și interesantă trebuia să pară această idee la timpul apariției sale, și putem vedea cât de puternic a intrat ea în concepțiile noastre despre contactele cu alte forme de viață. Nici o descriere e explorării altor planete din cărțile de fantastică de pe timpurile lui Wells încoace nu mai poate ignora protecția față de posibilele boli și infecții care pot fi căpătate acolo. Aceasta a jucat un deserviciu filmului recent al lui Spilberg, făcut după carte, care plasa acțiunea în zilele noastre. Majoritatea spectatorilor au fost dezamăgiți de finalul lui (bine, majoritatea idee nu aveau de carte), în special datorită senzației: și cum dar marțienii ceia, dacă sunt așa de deștepți și dezvoltați, nu s-au gândit să îmbrace scafandre? Răspunsul e: da poate la ei nu a fost un Wells, care să scrie o carte bună despre microorganismele care ucid veneticii, de aceea ei nici nu s-au gândit să se protejeze de ei?

Revenind la carte, vreau să spun că încă o mai ținem minte nu datorită la artificiile sale fantastice, ci anume calității sale literare. Fiindcă realitatea trăirilor emoționale a personajelor cărții este foarte veridică, ceea ce te facă să te simți „acolo”. Din păcate, majoritatea cărților de SF sunt de o calitate a scriiturii destul de joasă, fiind mai mult axate pe idee (am mai scris despre aceasta aici). La Wells, însă, scopul era nu să descrie cum au venit marțienii și ce-au făcut aici. Scopul lui era să încerce să arate cum se vor comporta oamenii în astfel de situație, ce va fi cu relațiile sociale, cu principiile morale și cu autoperceperea noastră dacă ne vom ciocni cu o putere rațională incomparabil mai mare ca a noastră.

Văd că mă întind prea mult. Concluzia: cartea a meritat să fie recitită. Este foarte profundă și realistă (în ceea ce ține de oameni, desigur), și cred că lui Orson Welles (să nu vă inducă în eroare asemănarea familiilor, acesta e un renumit regizor și actor din secolul XX) i-a fost destul de simplu să facă atât de realistă renumita sa adaptare radiofonică a cărții, când sute de mii de ascultători din SUA au intrat în panică, crezând că sunt relatate evenimente reale. Cred că nu voi greși spunând că este primul roman-catastrofă, și conține foarte multe idei care de atunci au fost rugumate și roase pe toate părțile. Respect, Wells.

Lumea copiilor si dividendele

2010-05-04T16:33:00.006+03:00

Zilele astea am văzut una dintre cele mai elegante scheme de „amăgeală” pe piața de capital, de când mă țin eu minte (am mai văzut și mai elegante, dar nu pot povesti despre ele, că eram pe atunci funcționar public). Iar cel mai interesant din această amăgeală e aceea că chiar acționarii, care au fost apoi păgubiți, au votat pentru ea. Nu din masochism, ci din necunoaștere a unor chestii elementare din finanțele corporative.

De când sunt în Moldova, permanent tot mă țin de explicat la toți că în realitate valoarea nominală a acțiunilor nu înseamnă mare lucru, sau mai degrabă, nu înseamnă nimic. La crearea societății, acesta este prețul de plasare al acțiunilor. Și în momentul înființării (și numai în acest moment) valoarea acțiunilor este reprezentată de valoarea lor nominală. După un timp, însă, în urma activității societății și a modificării conjuncturii pieței deja valoarea acțiunilor începe să difere de valoarea lor nominală: societatea începe să înregistreze profituri sau pierderi, formează niște active materiale și nemateriale, și valoarea sa tot mai mult începe să depindă de activitate, și nu de capitalul inițial.

Peste hotare aceasta este înțeles de toți, inclusiv și copii din clasa a doua de la facultatea de economie. Nimeni nu se interesează de valoarea nominală a acțiunii, toți se uită la acea de piață. Dacă o societate emite acțiuni, le va plasa la prețul lor de piață, sau la valoarea activelor nete (capitalului propriu) pe o acțiune (ceea ce, în funcție de standardele de contabilitate, poate fi sau poate să nu fie același lucru), și nu la valoarea lor nominală. E și normal: să presupunem că prețul de piață al unei acțiuni este de 5. Dacă o societate dorește să emită acțiuni, va reieși anume din acest preț: dacă le va plasa mult mai ieftin, aceasta va duce la diminuarea prețului la bursă, toți cumpărând de la societate, iar dacă le va plasa mai scump, nimeni nu va dori să le ia, fiindcă pe piață sunt prețuri mai bune.

Într-o economie cu o piață de capital dezvoltată aceea ce spun pare într-atât de evident și de elementar, încât nici nu prea se discută și explică. Și asta o știu toți, până și angajații simpli (care primesc prime și bonusuri în opțiuni și waranturi, care pot fi exercitate nu la prețul de piață, ca pentru restul acțiunilor, ci la un preț cu câteva procente mai mic). La noi însă, așa cum a obținut lumea acțiunile contra bonurilor patrimoniale la nominal, așa și știe numai de nominal.

Marele interes al acționarilor când se fac emisiuni suplimentare e să urmărească să nu se plaseze acțiuni la un preț mai mic decât valoarea activelor nete la o acțiune. De ce? Încerc să arăt pe un exemplu:

O companie are active nete de 100 mii de lei și 20 mii de acțiuni. Astfel, la o acțiune revin 5 lei de active nete, pe când nominalul lor este de un leu. Investitorii noi dacă vin, ar trebui să cumpere acțiunile emise de societate cu 5 lei, însă la noi în majoritatea covârșitoare a cazurilor le vor cumpăra cu câte un leu. Dacă vine un investitor tot cu 100 mii lei, el va putea procura în condiții normale (cu 5 lei) 20000 acțiuni. Însă dacă acțiunile i se vor vinde la nominal, la va putea procura 100000 acțiuni. Deși va aduce tot atâția bani cât au și acționarii existenți, noul acționar va primi de 5 ori mai multe acțiuni ca ei, obținând controlul asupra societății. Și mai grav, prețul acțiunilor după această operațiune va scădea: în varianta normală activele nete de 200000 de lei, împărțite la 40000 de acțiuni, vor da tot 5 lei pentru o acțiune, pe când în varianta plasării la valoarea nominală, vom avea 200000 lei împărțiți deja la 120000 de acțiuni, ceea ce e egal cu 1.67 lei pentru o acțiune.

Așa cum legislația cu timpul este adaptată la realitate, și legile la noi s-au schimbat în acestă direcție. Astfel, dacă inițial la emisiunile suplimentare prețul acțiunilor putea fi atât mai mare, cât și mai mic decât valoarea lor nominală, modificările mai recente din Legea privind societățile pe acțiuni fac imposibilă plasarea acțiunilor la prețuri mai mici de nominal (articolul 44, alin. (3)). Astfel, pentru o societatea cu probleme devine imposibil să se finanțeze din emisiuni suplimentare de acțiuni - așa cum prețul de piață al acțiunilor acestei societăți este, de regulă, mult mai mic ca nominalul ei, nimeni nu va dori să procure acțiuni la valoarea nominală dacă pe piață sunt acțiuni mai ieftine, valoarea cărore reflectă real situația din întreprindere. În general, în toată istoria mea când am lucrat la Comisia Națională, au fost numai două cazuri când la emisie companiile s-au condus de valoarea activelor nete la o acțiune, și nu de valoarea nominală.

Toate aceste discuții par destul de teoretice, dacă nu ar avea implicații foarte practice și foarte, să zic, materiale. Să vă povestesc despre societatea Gemeni, pe care toți o cunoaștem ca Lumea copiilor din centru. Ea în ultimii ani au trecut printr-un șir de lupte și conflicte corporative între două grupuri de acționari, chiar a fost declarată în procedură de lichidare, lichidată și apoi peste noapte făcută iar funcțională, și acum, în sfârșit, se pare că lucrurile s-au mai calmat acolo. Oricum, societatea este extrem de profitabilă, în 2008 având un profit de 37,7 mil. lei, iar în 2009 - profit de 46,9 mil. lei. În total, la începutul anului compania avea un profit nerepartizat de 66,1 mil. lei. Și asta la 578 mii de acțiuni cu un nominal de 2 lei - profitul la o acțiune constituia 114 lei.

În februarie 2010 a fost efectuată o emisiune suplimentară de acțiuni, în valoare totală de 22,3 milioane lei (capitalul statutar de până atunci era de 1,2 milioane, o majorare de aproape 20 de ori). Cum s-ar fi făcut aceasta peste hotare? Corect, la valoarea activelor nete pe o acțiune, adica: 22,3 milioane lei / 223,7 lei pentru o acțiune înseamnă 99,5 mii acțiuni. Așa cum investitorul aduce un adaos de 17% la capitalul propriu al societății - poftim lui un număr de acțiuni egal cu 17% din numărul de acțiuni în circulație. Cum s-a făcut aceasta la noi? Corect, la valoarea nominală, fiind emise peste 11 milioane de acțiuni. Investitorul a căpătat 95% din toate acțiunile societății (asta pe lângă aceea ce avea până atunci). Respectiv, valoarea activelor nete la o acțiune scade de la 223,7 lei la 11 lei pentur o acțiune, iar profitul - de la 114 lei la 5,64 lei.

Dar asta încă nu e tot. Recent, la adunarea generală a acționarilor, s-a luat decizia de achitare a profitului nerepartizat sub formă de dividende (încă nu știu toate detaliile, dar se achită cea mai mare parte). Acționarii care până la emisiune aveau dreptul la peste o sută de lei dividente, acum vor primi numai câte cinci lei. Mai mult de atât, 95% din tot profitul sunt achitate noului investitori (fiindcă profitul se distribuie proporțional cu numărul de acțiuni deținute). Asta înseamnă cca. 60 milioane lei.

Remarcați rentabilitatea: în februarie investiție de 22 milioane, în mai dividente de 60 de miloane.

Cel mai interesant în tot acest lucru este că tot ce s-a făcut a fost perfect legat - acționarii singuri au votat majorarea capitalului, și dacă cineva nu era de acord, putea solicita atunci răscumpărarea acțiunilor sale, la prețul de atunci. Însă sunt sigur că acționarii minoritari (circa 5% până la toată această operațiune) nu au înțeles ce implică emisiuna suplimentară la valoarea nominală. În schimb au înțeles acum, după ce și-au calculat dividendele ce le revin.

Flirt pe net

2010-04-30T13:27:00.003+03:00

În rețelele sociale, evoluția unei relații clasice din zilele de azi:

„Știi, cred că e timpul ca relația noastră să treacă la un nivel calitativ nou... Dă-mi id-ul tău de pe mess...”

Rada din Kiev

2010-04-27T20:15:00.004+03:00

De mai mult timp îmi amintesc tot mai des despre un fragment de text, pe care l-am pus pe blog acum vreo doi ani. Conținea stenograma aprobării constituției Ukrainei de către Radă, inventată, desigur, de către Boris Ștern.

Îmi aminteam fiindcă ceea ce se face la noi în parlament îmi amintește tot mai mult de acel text, mai ales de când la noi cu schimbarea constituției. Nu-mi place să mă citez singur pe mine, dar evenimentele de azi din Kiev au pus capac la toate.

Deci, pentru cine nu se teme de oleacă de ukraineană, poftim: http://natangarstea.blogspot.com/2008/03/aprobarea-constitutiei-ukrainei.html

Istorie cu vampiri

2010-04-27T00:02:00.003+03:00

Am citit mai demult acest fragment în cartea „Dezertorul” a fantastului Andrei Valentinov, și mi-am scris-o de atunci la notițe. Acțiunea cărții are loc în timpul Revoluției franceze, eroul principal discută cu marele Danton. Delectați-vă:

„– Слова сказать не дадут! – рыкнул исполин. – Да понял я, понял! Вы чего, вампиров искать собрались? Полгода назад является ко мне один говнюк, англичанишка гребаный. Кинг, кажись, его звали… Нет, не Кинг. Стокер, что ли? И давай молоть, что, мол, гражданин Дантон, давайте изведем вампиров, которые из трудового народа кровь пьют. Я, мол, все вампирские места знаю, и в катакомбах самое их гребаное кубло!

– А-а! П-помню! – Демулен усмехнулся. – Он н-не Стокер и не англичанин. Мак-Каммон, шотландец из Глазго…

– Один хрен! Думал его с лестницы спустить, а потом пожалел и говорю – приведи ко мне одного вампира, тогда поглядим…

...

– Приходит он через неделю, язык на плече, словно за ним с борзыми гнались. Выследил, кричит. Живет один, совсем рядом, днем спит, ночью по крышам лазит, а на вид – чудище чудищем. Плюнул я, говорю – веди! Привел…

Тут уже засмеялся Вильбоа. Похоже, эту историю знали все.

– И кто же это оказался? – поинтересовался я.

– Байи, наш бывший мэр. Худой, как смерть, глаза красные, одевается в черное, днем спит, а ночью на звезды смотрит – астроном, мать его! И рожа жуткая, испугаться можно с непривычки. Ну, я захожу – и в лоб: ты, гражданин Байи, вампир и кровь людскую пьешь! А он: гражданин Дантон, наши политические разногласия я в таком тоне обсуждать не собираюсь!”

La multi ani

2010-04-23T13:11:00.005+03:00

După ce anul trecut am primit de ziua mea surpriza sub forma felicitării de la Lorena în direct la „În profunzime” (eu și mama-soacră a lui Filat), mă gândeam cum aș putea să o felicit pe măsură. Nu fiindcă m-aș simți obligat, ci fiindcă ar fi o plăcere pentru mine.

Așa cum ea m-a felicitat în emisiunea ei, inițial mă gândeam și eu să o felicit în buletinul informativ editat de Agenție (e un fel de ironie subtilă aici, deși răspunsul e absolut echivalent: buletinul nostru e foarte tehnic, specializat pe piața bursieră, conține numai cifre și tabele, și este citit doar de o mână de oameni). Oricum, ținând cont de faptul că emisiunea mea e aici, pe blog, o voi felicita aici pe Lorena. „Hic Rhodus, hiс salta.”

Lorena, la mulți ani. Să fii și în continuare așa cum te știe toată țara.

Memoria despre cei dusi

2010-04-16T09:08:00.005+03:00

Zilele acestea am terminat de citit cartea lui Sveatoslav Loghinov „Свет в окошке”. Loghinov e un scriitor rus din pleiada fantaștilor sfâșritului anilor 80 ai secolului trecut, ieșiți din atelierul literar al lui Boris Strugațkii. De altfel, în cazul lui Loghinov termenul „fantast” chiar e numai o etichetă, care din păcate nu explică multe lucruri (în aceeași ordine de idei, „Maestrul și Margarita” tot e fantastică). Din cărțile sale, în mod deosebit mi-au plăcut „Fântâna” și această „Lumină în ferestruică”.

În „Lumina...” (urmează elemente din subiectul cărții, dacă intenționați să o citiți, reveniți după), Loghinov descrie moartea personajului său principal, un bătrân singuratic, care demult și-a pierdut familia și apropiații, și descrie viața lui de după moarte. După ce mor, oamenii, toți oamenii, nimeresc într-o altă lume, unde-și pot continua viața. Acolo poți obține practic orice îți dorești, numai că pentru aceasta trebuie să plătești. Iar banii îi primești din aceea că oamenii din lumea celor vii își amintesc despre tine. O monedă de valoare mare dacă își amintește cineva care te cunoștea personal, și o monedă de valoare mică - dacă cineva care nu te cunoștea personal. Normal că la început toți au bani, și o duc bine... însă peste treizeci de ani... sau peste cincizeci de ani... deja fiecare bănuț este apreciat și numărat.

Normal că există persoane, numele cărora dăinuie în istorie, și care sunt foarte bogate și acolo. Însă acești bogătași preistorici (sau ale timpurilor noi) s-au izolat de restul locuitorilor lumii de dincolo într-o citadelă, unde să nu mai fie asaltați și deranjași de hoardele de admiratori sau dușmani. Iar restul... trăiesc, iar peste un timp subzistă... iar când banii încetează a mai veni, pur și simplu dispar și din lumea de acolo.

Această carte pune serios pe gânduri, și te face să-ți amintești altfel despre acei ce nu mai sunt cu noi. Mai ales că așa s-a primit că am terminat-o de citit cu două zile înainte de blajini - cu alți ochi am privit această sărbătoare.

Recomand tuturor amatorilor de scritură de calitate.

2010-04-04T21:42:00.003+03:00

Am citit în sfârșit „Roșu și Negru”.

Fetelor, voi sunteți așa de complicate...

Soldatii Babilonului

2010-03-04T20:11:00.003+02:00

În romanul fantastului rus Andrei Lazarciuk „Soldații Babilonului”, el povestește o parabolă, despre Babilonul de după amestecarea limbilor. Când dușmanii Babilonului au aflat ce s-a întâmplat în oraș, ei au înțeles că conducătorii de oști și soldații din acest oraș nu se vor putea înțelege între ei. Și că orașul în zilele celea era cufundat în haos și, respectiv, foarte vulnerabil. De aceea, în una din nopțile ce au urmat după amestecarea limbilor ei s-au apropiat de oraș, intenționând să-i ia prin surprindere pe apărătorii lui.

Însă chiar dacă conducătorii și ostașii nu se puteau înțelege între ei, orașul a fost apărat în noaptea ceea. Fiindcă fiecare soldat știa unde el trebuie să stea și ce el trebuie să facă. Și chiar dacă nu putea fi sigur că și restul soldaților își îndeplinesc datoria, și că vecinul său care stă pe zid în dreapta sau în stânga sa o să rămână la post, și îi va apăra flangul, dacă va fi nevoie, fiecare dintre ei a presupus anume aceasta. Datorită acestui lucru, ei au reușit să respingă atacul, și inamicii, demoralizați, s-au întors acasă. Această victorie nu a fost o victorie a armatei, ci a fiecărui soldat în parte.

Desigur, aceasta e doar o legendă-apocrif, inventată de Lazarciuk. Însă în ultimul timp, îmi amintesc tot mai des de acest apolog.

Îmi amintesc de el când aud lamentările din jur despre aceea, cât e de greu la noi să trăiești și să faci afaceri. Da, este greu. Dar schimbarea poate începe numai de la fiecare dintre noi. Ești agent economic și toți în jurul tău dau mită? Tu nu da. E greu, dar e posibil. Ești funcționar public și toți colegii îndeplinesc indicațiile directe ale șefilor, chiar dacă știu că sunt ilegale? Cere să-ți dea indicația în scris. Dacă lucrezi bine, nu va avea pentru ce să te concedieze. Toți în jur se tem să scrie adevărul pentru a nu fi persecutați? Libertatea cuvântului poate începe de la o singură voce.

Îmi amintesc de parabola lui Lazarciuk și când aud afirmațiile gen: „noi trebuie să schimbăm mentalitatea concetățenilor noștri”, „când oare moldovenii se vor schimba odată”. Nu putem schimba pe altcineva, asta e în afara puterilor noastre. Unica noastră armă pentru a schimba lumea suntem chiar noi - aceea ce facem și cum facem.

Știu că aceea ce scriu aici pare foarte idealist. Cine va alege conștient calea grea, când toți în jurul lor fac într-un fel, iar ei simt că asta nu-i corect?

Mahatma Gandhi cu nesupunerea sa civilă non-violentă a pus în mișcare forțele ce au adus independența Indiei. Galileo Galilei a spus la urmă „Și totuși, Pământul se rotește”. Rosa Parks a refuzat să cedeze locul unui alb în autobuz. Predicile preotului timișorean László Tőkés au fost scânteia din care a început revoluția din România în 1989.

Toate aceste exemple vă par prea eroice? Cine-s acești oameni renumiți, și cine suntem noi pe lângă ei? Priviți în jur, și veți vedea atâtea exemple extraordinare... ne trebuiesc doar ochi să le observăm. Medici care tratează cu drag, fiindcă le place să ajute oamenilor și nu fiindcă i-a plătit cineva pentru asta. Învățători și profesori care predau nu pentru banii ceia mizerabili, ci fiindcă vocația lor este să învețe. Funcționarii publici care încearcă să soluționeze probleme cetățenilor și agenților economici care ajung la ei fiindcă acesta le este lucrul și ei sunt în serviciul societății, și nu fiindcă au primit un plic pe sub masă. Deputații din opoziție care nu au votat pentru alegerea președintelui (aici chiar e cazul când victoria a fost obținută nu atât datorită armatei, cât prin meritele fiecărui soldat în parte, fiindcă era de ajuns să se găsească doar unul, numai unul...). Polițiști și angajați ai Guvernului, care după 7 aprilie și-au dat demisia. Agenții economici, care în pofida condițiilor de la noi, își continuă activitatea în condițiile legii. Absolvenții, care decid să rămână aici în țară, cât de greu n-ar fi asta.

„I have gained this from philosophy: that I do without being commanded what others do only from fear of the law.”

Aristotel

18 ani

2010-03-03T10:13:00.002+02:00

Nina Ciobanu, locuitoare a satului Cocieri, despre fiul său, căzut în război:

Eu zic: „Sașa, nu te duce, Sașa.”

Da el: „Mă duc, Mamă, că dacă nu mă voi duce eu, da cine să se ducă?”

Preluat dintr-o știre realizată de Publikatv, plasată pe Unimedia.