Doua istorioare

Vreau să vă povestesc două istorioare.

Prima a avut loc câțiva ani în urmă. Ieșisem la o bere cu un prieten de la facultate, care era în vizită în Chișinău. El (acum europarlamentar, atunci angajat al Comisiei Europene) povestea despre situația din România și a ajuns discuția și la dosarele penale intentate pe numele lui Adrian Năstase (încă prim-ministru atunci). Și colegul meu a spus următoarele:

„Când au susținut integrarea europeană în campania lor electorală, și au început toate aceste procese, Ei nu înțelegeau încă că ele, procesele, după un anumit punct vor deveni ireversibile. Și că atunci deja indiferent de voința Lor, legea devine lege, justiția devine justiție, și lupta cu corupția devine adevărată luptă cu corupția, nu doar una declarativă. Și această luptă îi va viza absolut pe toți, indiferent de poziția lor. E ironic aceea că Năstase a inițiat procesele în urma cărora acum va trebui să părăsească arena politică.”

Aceea ce și s-a întâmplat în scurt timp.

A doua istorioară e una recentă. La o discuție cu doi funcționari de stat cu funcții înalte de la noi, a avut loc și următorul dialog între ei:

„- Da tu înțelegi că, dacă după alegeri continuăm mișcarea spre Europa, apu o să fie sfârșitul?

- Da, îmi dau seama.

- Și se vor termina toate schemele și variantele de până acum?

- Aha, și toată lumea care a făcut „chestii”, se va vedea ca în palmă…

- Păi da, la fiecare pas rămân urme, documente, și numai dorință să fie, o să se vadă tot. Iar dacă continuăm să mergem spre Europa, numaidecât o să scoată totul la suprafață.

- Și atunci sigur lumea va trebui să-și ia tălpășița din țară… să caute state care nu au acord de extrădare cu Moldova sau cu Europa.

- Mda…

- Mda…”

(Eu am redat aici versiunea prescurtată și descifrată a dialogului, în realitate el era plin de interjecții de suspans, priviri cu subînțelesuri și pauze lungi pline de gânduri grele.)

Păi iată. Eu tare vreau ca unele procese care sunt parte iminentă a mișcării spre Europa, să devină ireversibile. În special acele legate de lupta cu corupția. Eu vreau ca peste câțiva ani să vedem cum unul după altul vor merge la pușcărie. Sau vor fi marginalizați și-și vor pierde influența și averile.

Haideți în Europa. 

Istoria arhiepiscopului Thomas Becket

Deseori am urmărit pe interneturile noastre discuții referitoare la aceea, cum ar trebui să fie miniștrii noștri - tehnocrați dedicați lucrului pe care-l fac, sau membri și reprezentanți ai partidului care i-a promovat. Și îmi aminteam de arhiepiscopul Thomas Becket.

Când la ședința unui partid de la noi se discuta candidatura mea la o funcție de demnitar de stat (apropo, fără a fi purtat anterior cu mine vreo discuție despre aceasta), șeful partidului a spus fraza istorică: „Poate el și este specialist bun, dar nouă ne trebuiesc acolo nu specialiști buni, ci oameni ai partidului.”, eu iarăși mi-am amintit despre cazul arhiepiscopului Thomas Becket.

Și acum recent, pe fonul discuțiilor despre eventuale demitere a lui Dorin Dușciac, din cauza intoleranței lui la cazurile de corupție, iar mi-am amintit despre istoria arhiepiscopului Thomas Becket.

Deci, despre istoria arhiepiscopului Thomas Becket.

El a trăit în secolul XII în Anglia. Era din familia unui negociant, și a reușit să-și facă studii în Londra, Paris și Bologna. A devenit persoana de încredere a arhiepiscopului de Canterbury, care l-a recomandat regelui Henry al doilea pe funcția de Lord Cancelar.

Până la el, funcția de Cancelar nu era prea importantă - cancelaria consta doar din doi clerci. Însă în perioada ceea puterea centrală căpăta o influență mai mare prin regiuni, creștea rolul judecătoriilor locale și libertățile orașelor, ceea ce a dus la extinderea foarte mare a corespondenței oficiale. Thomas a împărțit uriașa sală a cancelariei în cămăruțe mai mici, în care stăteau scribi, numărul cărora în câteva săptămâni a ajuns la 52, un număr enorm pentru perioada ceea. În scurt timp în Cancelaria lui erau concentrate toate informațiile și deciziile privind comitatele țării. Faima tânărului cancelar (35 de ani) s-a răspândit prin toată Anglia.

Mai mult ca atât, el a devenit un foarte bun și apropiat prieten al regelui, un sfetnic și ajutor în condusul țării. Iar nobilimea, știind că e în relații bune cu regele, încerca în fel și chip să se apropie de el. În curând, traiul lui Becket a devenit foarte luxos, și mai mult ca sigur că aceasta se trăgea și din „utilizarea atribuțiilor de serviciu” - am mai spus, el nu era dintr-o familie de nobili.

Când a murit arhiepiscopul de Canterbury, regele Henry II s-a gândit că ar fi bine să preia controlul asupra celui mai mare proprietar de pământuri din Anglia - asupra bisericii. Și a propus ca noul arhiepiscop de Canterbury (care tradițional e considerată cea mai înaltă funcție în biserica engleză) să fie ocupată de Thomas. Thomas era contra, spunând că nu vrea să aleagă între împărat și Dumnezeu. Henry a insistat, și până la urmă, în anul 1162, colegiul episcopilor englezi l-au ales pe Becket arhiepiscop de Canterbury.

Aceea ce a urmat i-a uimit pe contemporanii lui și până și acum îi uimește pe istorici.

Thomas Becket s-a refuzat de toate bucuriile lumești, devenind un ascet în cel mai strict sens al acestui cuvânt. Și-a dat demisia de pe postul de Cancelar. Și, mai important, el și-a luat foarte în serios noul său rol, de reprezentant al Bisericii și al Papei în Anglia.

El a început să întărească puterea bisericii, ceea ce era în detrimentul puterii laice, a regelui. El a restabilit judecățile bisericești și a început să recupereze toate pământurile care au fost pierdute de biserică încă de mult timp în urmă. Iar cei ce se opuneau, erau excomunicați, pedeapsă strașnică pe timpul cela.

Henry și-a înțeles greșeala, dar era prea târziu deja. Între rege și biserică a început o luptă aprigă pentru putere și influență, ei doi devenind dușmani fără posibilitate de reconciliere. Nobilimea îl susținea pe rege, în schimb Becket a devenit un idol pentru orășeni și pentru țărani.

Nu voi povesti toată istoria luptei lor. Voi spune doar că în apogeul ei, Henry într-un moment de furie se zice că ar fi exclamat: „Oare chiar nu se va găsi nimeni care să mă scape de acest călugăr creator de probleme?”. Mesajul a fost înțeles foarte clar de către câțiva cavaleri din anturajul său, deși regele tot restul vieții sale se jura că cuvintele au fost spuse doar la furie, că el nu avea în vedere nimic „de acest gen” și în genere, atunci el era în Normandia. Pe 29 decembrie 1170 Thomas Becket a fost asasinat de către patru cavaleri în casa sa din curtea catedralei din Canterbury, ucis de o lovitură de spadă.

Nu voi povesti despre urmările acestor evenimente pentru Henry II (nefaste), și nici despre aceea, cât de tare a început să fie venerat Becket în toată Europa și în toate timpurile (în doar doi ani el a fost martirizat, devenind Sfântul Thomas de Canterbury, care este reprezentat pe imagini având o spadă înfiptă în cap).

Voi spune doar că mi-ar plăcea să avem mai mulți funcționari ca Thomas Becket. Care, odată ajunși într-o funcție, s-ar dedica funcției respective, indiferent de aceea, cine și pentru ce i-a numit acolo. Dar, din păcate, puțini dintre funcționarii noștri sunt gata să devină martiri de dragul intereselor unui popor abstract (noi), jertfind interese de partid, carieră și câștig personal.

Poate pentru a deveni așa, trebuie de învățat la Paris?

Banca de economii 2

Când am scris articolul precedent despre Banca de Economii, el a stârnit destul de multe reacții. De exemplu, la o ședință la care erau prezenți și guvernatorul Băncii Naționale, și viceministrul finanțelor, s-a discutat și aceea ce am spus în articol.

Iată ședința, BEM se discută de la minutul 31, articolul meu - de la minutul 35.

http://www.privesc.eu/Arhiva/18084/Sedinta-de-constituire-a-Consiliului-National-de-Plati

Viceministrul finanțelor (acel-care-mașini-de-lux-sunt-doar-bolizii-de-formula-unu) a spus că toate deciziile au fost adoptate în strictă conformitate cu legislația în vigoare și că se va reveni mai târziu cu un comunicat la temă (care așa și nu a urmat). Guvernatorul a spus că prețul de piață este o chestie mult mai complicată decât am arătat eu în articol, de stabilirea căruia urmează să se ocupe specialiști, și că el nu se determină doar printr-o operațiune aritmetică simplă.

Și eu sunt absolut de acord cu domnul guvernator. Prețul de piață este o chestie complicată, care urmează a fi determinată de specialiști, după cum corect s-a menționat.

Buna ziua, mă numesc Natan Garștea, și activitatea mea de bază este evaluarea prețului acțiunilor. Agenția pe care o conduc are licență pentru efectuarea acestei activități, iar eu am certificat de calificare pentru desfășurarea acestei activități. Și fac aceasta deja de 12 ani.

Nu scriu aceasta pentru a mă lăuda sau a mă măsura cu cineva la lungimea certificatului de calificare. Tot ce vreau să spun e că am calificarea, experiența și actele necesare, și sunt exact persoana potrivită  (una din puținele din țară, există doar 6 astfel de licențe) pentru a mă expune la tema prețului corect al unor acțiuni.

Deci, ce-am spus eu în articol? Că dacă valoarea de plasare a acțiunilor noi este mai mică decât valoarea reală a acțiunilor, valoarea tuturor acțiunilor (și acelor noi, și acelor vechi) se diluează. Astfel, acționarii existenți pierd din aceea că plasează acțiunile noi prea ieftin.

Drept exemplu, am adus valoarea intrinsecă a acțiunilor băncii. Care este cea mai des utilizată de către autoritățile noastre (inclusiv în cadrul procesului de privatizare), și care cel mai bine ilustra aceea ce vroiam să spun.

Dar mai sunt și alte metode de evaluare a acțiunilor. De pildă, cea mai evidentă , să vezi la ce preț se tranzacționează acțiunile respective la bursa de valori. Vedeți în diagramă cum anume a evoluat prețuril acțunilor Băncii de economii în ultimii ani.

Prețul acțiunilor a oscilat între 40 lei și 13,87 lei, în ultimul timp înainte de plasarea acțiunilor tranzacționându-se la prețul mediu de 15,56 lei. Statul a efectuat plasarea acțiunilor la un preț de trei ori mai mic decât prețul lor bursier.

Există și alte metode de evaluare, dar puteți fi siguri că și prin ele valoarea unei acțiuni a băncii era cu mult peste exact 5 lei, valoarea pe care Statul a considerat-o echitabilă pentru noii investitori. 

Deși, poate acei ipotetici specialiști la care făcea referință domnul guvernator au obținut în calculele lor niște alte cifre decât acelea aduse de mine aici. Aș fi bucuros să le văd. Toată lumea care e interesată cât de cât de corectitudinea funcționării organelor de stat ar fi bucuroasă să le vadă.

Conform legislației, autoritățile Statului, în activitatea de administrare a proprietății publice trebuie să se conducă de principiile eficienței, legalității și transparenței. Asta e scris în Legea privind administrarea și deetatizarea proprietății publice. Tot acolo e scris că în procesul administrării trebuie să fie sporită atractivitatea societăților cu capital public și să se apere drepturile și interesele legitime ale statului.

Nici nu aduc vorba despre aceea, cum banca a ajuns în situația în care a ajuns (apropo, știți ce se mai aude cu anchetele inițiate pe activitatea conducerii anterioare?). Dar când s-a ajuns la această soluție - vânzarea de acțiuni dintr-o emisiune suplimentară unui terț - ea trebuia să fie realizată astfel încât să nu fie prejudiciate interesele Statului. Evident, prin vânzarea acțiunilor la un preț corect. Astfel încât acțiunile rămase Statului să-și păstreze valoarea. Conform legii, este de obligația administratorilor de stat să asigure aceasta.

Cum? Exact cum a spus domnul guvernator. Să apeleze la specialiști. Mai ales că în acest caz, legislația le dă tot instrumentariul necesar. Conform prevederilor legii privind societățile pe acțiuni, acționarii care dețin mai mult de 10% din acțiunile unei societăți, pot cere de la societate stabilirea costului plasării acțiunilor, în baza raportului unei organizații specializate. Înțeleg că pentru un acționar privat aceasta este opțional (nu este opțional, pur și simplu, treaba lui cum îți asigură interesele patrimoniale). Însă în cazul proprietății publice un astfel de exercițiu este obligator, fiindcă, cum scrie legea, administrarea proprietății publice trebuie să fie eficientă, transparentă și să ducă la sporirea atractivității societăților.

Deci, să recapitulăm. La plasarea acțiunilor noi, Statul urma să se asigure că prețul de plasare nu va fi mai mic decât prețul de piață. Dacă prețul ar fi fost mai mic, s-ar fi prejudiciat patrimoniul public. Legislația asigură mecanismele necesare pentru aceasta, acționarul (Statul) având dreptul să ceară de la societate să apeleze la specialiști. Sau, autoritățile să-și facă propriile calcule. Desigur, persoanele care au grijă de patrimoniul nostru comun, au făcut tot ce le-a stat în putință ca să se asigure că prețul de plasare e unul corect.

Concluzia logică: undeva există niște calcule sofisticate, conform cărora prețul unei acțiuni de la BEM este de cinci lei per acțiune sau mai puțin. Argumentate, corecte, conforme legislației naționale și standardelor de evaluare. Și, dacă l-am înțeles corect pe domnul guvernator, el anume aceasta și sugera.

Aș vrea să le vedem, calculele celea. Și, dacă aș fi în organele de Stat care asigură funcționarea corectă a altor organe de Stat, la fel ar trebui să fiu cointeresat să văd calculele celea.

De ce scriu toate astea? Se pare că până la moment, doar ex-viceministrul finanțelor (acel-care-mașini-de-lux-sunt-doar-bolizii-de-formula-unu) și guvernatorul Băncii Naționale consideră că tranzacția de atunci a fost una corectă și nu a prejudiciat patrimoniul public. Pentru restul, lucrurile sunt destul de evidente.

Și, acum e an electoral. Cred că această problemă se poate transforma într-o temă de discuții electorale. Acei de la putere să fie întrebați despre aceasta, și să fie puși să dea răspunsuri concrete. Au fost implicați specialiști în aceste decizii? Care a fost prețul stabilit de ei? A fost el mai mare decât 5 lei?

Și, mai important, în acest caz pot fi identificate persoanele concrete care au adoptat această decizie de plasare a acțiunilor.  Este o procedură clară și transparentă, la toate etapele rămânând acte oficiale cu semnături. Cine a înaintat propunerile pentru ordinea de zi a adunării acționarilor. Cum au votat reprezentanții statului. Cu cine ei au coordonat cum vor vota. Ce măsuri s-au întreprins pentru a se asigura interesele Statului și integritatea patrimoniului său. Evident, nu vom putea ajunge la persoanele de sus - de sus, care cu adevărat au decis să aprobe această tranzacție, însă toți executorii vor fi văzuți ca în palmă.

Veți spune că cer să pedepsim executori și nu adevărații vinovați, să facem țapi ispășitori? Astfel de chestii se vor întâmpla iar și iar atâta timp cât funcționarii vor îndeplini orbește indicațiile venite de sus, și vor rămâne nepedepsiți. Vă asigur, dacă după acest caz cineva va fi pus sub învinuire sau, cel puțin, va zbura din fotoliul pe care nu-l merită, pe viitor astfel de cazuri vor fi mai puține.

Cu puțin timp înainte de această plasare de acțiuni ministrul de atunci al finanțelor a decis să-și dea demisia. Fiindcă nu a vrut să participe la aceasta. Iar alți funcționari au decis să apere această tranzacție. Înțeleg, nu toți au aceleași calități morale. De asta în cazul unora cumsecădenia trebuie înlocuită cu teama de lege. Nu e același lucru, dar lucrează la fel de eficient.

De asta, haideți să cerem să vedem calculele. CAL-CU-LE-LE!!! CAL-CU-LE-LE!!!

Moldova suntem noi

De ceva timp tot umblu pe site-uri și rețele, și tot întreb lumea, ce vor face ei, dacă scenariul care acum se desfășoară în Ukraina va fi dus până la finalul său logic, și Odessa va deveni Rusia (sau Novorossia, ce-i cam același lucru) și, desigur, Transnistria îi va urma, și când în Comrat și în Bălți pe clădirile administrative vor apărea drapele rusești.

Variante nu sunt chiar atât de multe. Se poate de tăcut și de trăit mai departe (varianta obișnuită pentru noi), se poate de făcut proteste pașnice contra la cea ce se petrece, se poate lua arma și participa la acțiunile de forță contra insurgenților. Sau se poate pleca din țară.

Și de mai multe ori, de la persoane diferite, primeam același răspuns. "Cu ce ocazie eu o să lupt pentru AIE? Lasă singuri să se descurce."

Și aceasta e foarte trist. Adica, înțeleg foarte bine de ce lumea are așa opinie, și eu sunt foarte și foarte deranjat de situații gen Pădurea Domnească sau Banca de Economii și Aeroportul Chișinău, când se petrec lucruri care sunt de neimaginat într-un stat normal, și, mai rău, după aceste nu se întreprinde nimic și nu se schimbă nimic. De parcă chiar țara ar fi a lor.

Dar.

Moldova nu e AIE. Moldova suntem noi. Fiecare dintre noi. Și cred că această separare de la noi din capuri între noi și țară și este cauza la nepăsarea noastră față de multe chestii. Fiindcă, dacă Moldova nu sunt eu, ci AIE, atunci e normal să fac mizerie prin locurile publice, să fur de la Stat și să-mi pese doar de ograda mea.

Și e mare păcat că timp de 20 de ani nimeni din conducerea noastră nu s-a gândit la aceea că ar trebui să ne arate că noi suntem Moldova. De pildă, prin propriul exemplu...

Poate, patriotismul asta și este, când știi că tu ești țara ta?

Clasificare după Freud

Cred că ați auzit cu toții despre tipologia personalităților conform teoriei psihanalitice, da dacă nu ați auzit, vă povestesc eu ceva.

Cel mai cunoscut și ușor de observat tip de personalitate (conform acestei clasificări, desigur) este personalitatea anal-retentivă sau pur și simplu, anală. Iată descrierea ei: preocupare excesiva pentru ordine si curatenie, spirit metodic, rigiditatea, constiinciozitate, incapatanare, zgarcenie, tendinta de a acumula pentru a se securiza. Pentru detalii poftiți aici.

Pentru un copilaș e normal să stea câte o oră-două pe oliță, ținându-și părinții în expectativă lângă el și bucurându-se de puterea sa asupra lor. Dar nu și pentru un matur. Mai ales dacă el nu-și păstrează această atitudine pentru sine, ci o manifestă față de cei din jur.

Cred că toți cunoașteți astfel de persoane. Dacă știți pe cineva care în restaurant va fugări de zece ori chelnerul încolo-încoace din cauza unor fleacuri și oricum va rămâne nemulțumit - personalitate de tip anal. Dacă aveți un șef pedant și migălos, care va redacta de zece ori textul unei scrisori, și o să vă facă peri suri cu șicanele sale la fleacuri - personalitate anală. Cineva care începe să vă explice ceva, și vă explică, și vă explică, și vă explică pe loc… și se pare că asta nu se va mai termina niciodată și că timpul s-a oprit - personalitate anală.

Gata, cred că v-ați amintit despre câteva astfel de persoane / cazuri, știți despre ce vorbesc. Iar dacă nu vedeți nimic ieșit din comun în așa comportament, sau v-ați simțit cumva cu musca pe căciulă - ei, ce să-i faci, asta e. Trăsăturile personalității formate în copilărie nu depind de noi… însă pot fi controlate, dacă dorim.

De ce am început să scriu toate astea? Ah da…

Stimați autoîntitulați Grammar Nazzi, salutări tuturor.

(Evident, eu nu am vreo problemă cu scrisul corect. Și nici cu aceea când mi se indică vreo greșeală de-a mea. Însă. Trăsătura caracteristică a persoanelor la care mă refer aici este în aceea că remarca trebuie făcută cât mai public posibil, și dacă se mai poate turna puțin gaz acolo, în genere e perfect. Am mai mulți prieteni care, de cum public ceva, îmi scriu în mesaje private despre greșelile din text, și le sunt profund recunoscător pentru aceasta. Dar scopul unui strajnic al gramaticii nu este, evident, scrierea corectă. E așa, un fel de auto-afirmare din contul altora, stabilirea la aceea, cine este alfa-gramaticianul în discuția respectivă. Așa persoane nu au nimic de adus la discuția respectivă, nu vin cu vreo valoare adăugată. Doar așa, cu observații la formă.)

Despre piloni morali

Eu am o relație foarte specială cu muzica. Totdeauna am văzut-o ca ceva mai mult decât melodia și, desigur, ceva mult mai mult decât versurile cântecului. Și totdeauna am avut un respect deosebit pentru acei muzicieni care (ca și alte categorii de oameni de creație) simt deosebit de acut nedreptatea sau putreziciunea sau minciuna.

Dacă acum jumătate de an cineva m-ar fi întrebat (aboslut ipotetic și fără nici o legătură cu realitatea posibilă): „cum crezi, cine din cultura muzicală rusă nu s-ar teme să se expună contra acțiunilor oficialilor, dacă (să facem o presupunere absurdă) Rusia ar introduce forțele armate în Ukraina?”, eu aș fi răspuns fără a gândi mult: Grebenșcikov, Makarevici și Șevciuk.

Nu că eu cred că printre formațiile tinere nu vor fi voci care își vor exprima dezacordul față de aceasta, dar... de aceste trei nume eu eram sigur.

Și zilele astea toți trei s-au expus foarte și foarte univoc la temă.

Formațiile lor au început să cânte pe timpul URSS, când a cânta rock era cel puțin mauvaise ton, deși deseori era echivalat cu activitatea de diversiune contra societății socialiste. Makarevici din cauza rock-ului a fost dat afară de la facultate, Șevciuk a fost rugat să părăsească cu tot cu formația DDT orașul său natal. Iar Grebenșcikov (programator de profesie) nu-și putea găsi nimic normal de lucru, și a fost nevoit mulți ani să fie fochist într-o cazangerie (funcție pe care pe urmă i-a transmis-o prin moștenire lui Victor Țoi).

Păi iată, toți acești oameni deja au experiența expunerii unei alte opinii decât opinia majorității. Chiar dacă merg contra sistemului și pot fi penalizați. Chiar dacă vor fi marginalizați după aceasta. Grebenșikov a fost pe timpul sovietic cred că principalul simbol muzical al desidenței. Cazul când Șevciuk la o întâlnire cu Putin s-a expus despre opoziția din Rusia și despre cenzură cred că l-ați văzut pe internet (da dacă nu, priviți... chiar trebuie să ai un mare curaj pentru aceasta, după acest caz  au început să le interzică concertele). Iar Makarevici, deși este mai apropiat de putere și privit cu ochi mai buni (și, respectiv, are cel mai mult de pierdut), oricum și-a păstrat verticalitatea și cumsecădenia dintotdeauna.

Cântăreții (și scriitorii, de altfel) mai tineri nu știu cum e să creezi "în sertar", doar pentru tine. Când nu că ți s-ar interzice, dar pur și simplu aceea ce faci tu nu are nici o șansă să ajungă la canalele centrale de televiziune sau în play-list-urile staților de radio. Nu cred că mulți dintre starurile rock-ului contemporan vor fi de acord să piardă din veniturile lor și să meargă să lucreze... fochiști, de pildă. Oricum, următoarele două-trei luni vor arăta foarte bine poziția fiecăruia: cine este contra, cine este pentru... și cine se preface că ceea ce se întâmplă nu-i vizează.

Eu mult și des vorbesc despre responsabilitatea individuală în fața societății, și despre momentele când trebuie să alegem între comod și corect, și despre oamenii care sunt referințe morale într-o societate. Păi iată exemple de astfel de oameni.

De pildă, Andrei Makarevici, care cântă despre aceea că nu trebuie să ne pliem sub această lume schibmătoare.

Sau, de pildă, Iurii Șevciuk, care se ruga ca patria lui să nu ajungă iar pe mâna oamenilor care vin nopțile prin case să facă aresturi.

Sau, de pildă, Boris Grebenșcikov, care cânta metaforic (altfel atunci nici nu se putea) despre generalul Skobelev, mâinile căruia erau murdare sau de sânge, sau de suc de fragi.