Despre postări virale

Foarte mulți blogeri începători se întreabă cum să scrie cu adevărat viral. Așa, că să faci o postare și ea să fie sharuită de toată lumea, și discutată, și să aducă multe vizualizări și la postările viitoare.

Voi explica secretele pe exemplul unei dintre primele postări cu adevărat virale.

Postarea se numește "Cele 95 de teze". Autorul lor este Martin Luther (nu, nu King). El le-a publicat direct pe wall-ul (le-a bătut pe ușa) Bisericii tuturor sfinților din Wittenberg pe 31 octombrie 1517.

Care sunt concluziile care trebuiesc trase din exemplul lui Luther?

1. Scrieți despre chestii și probleme pe care le cunosc și le resimt toți (la el - problemele bisericii catolice din timpul cela și vânzarea contra bani a eliberării de păcate).

2. Scrieți idei proprii, nu faceți copy/paste din alte surse.

3. Scrieți ceva ce înțelegeți și vă preocupă. Scrieți aceea în ce credeți cu adevărat (Luther era teolog și îl durea mult situația bisericii).

4. Propuneți soluții.

5. Nu contează atât de mult hostingul, domeniul său designul (mai ales dacă vă așteptați la multe preluări), toate acestea sunt secundare față de conținut. Luther în genere s-a folosit de o tablă de anunțuri de pe un hosting public.

6. Mențineți ideile simple, scrieți clar și scurt - din cele 95 de teze, doar teza 82 era din două propoziții, restul - câte una.

7. Încercați să vă asigurați că postarea va fi preluată de cel puțin una-două surse care o vor difuza mai departe - Luther a trimis textul tezelor episcopului de Mainz, versiune care a fost sharuită în câteva sute de copii.

8. Asigurați-vă că aveți resurse și acoperire suficiente ca să faceți față unui eventual atac DDOS sau a unei invazii a trollilor-oponenți. Luther s-a putut ascunde inițial de furia bisericii în castelul Wartburg, sub protecția principelui Frederic III, dacă nu era aceasta, ar fi fost ars pe rug.

9. Fiți gata să răspundeți la comentariile la prima publicație (pentru a clarifica poziția, a arăta temeinicia ei și a menține interesul cititorilor) și să publicați materiale conexe (pentru a extinde ariile de interes) - tezele au fost urmate de disputele teologice cu Titzel, curia papală și alți teologi, și de traducerea în limba vernaculară a Bibliei (asta doar în prima etapă).

10. Nu este posibil toată lumea să vă iubească. Mai mult decât atât, cu cât mai importantă și semnificativă va fi postarea, cu atât mai mulți oponenți și dușmani veți capătă. Fiți gata pentru critică (îndreptățită și mai puțin) și pentru atacuri la persoană. Luați aceea ce e constructiv din critică, restul ignorați sau răspundeți, după caz.

11. Dacă postarea voastră va deveni cu adevărat virală, și a fost tirajată suficient de mult, pregătiți-vă pentru aceea că ea va deveni un mem și o referință culturală (mem nu în sens de desen hazliu pe internet, ci în sensul introdus de Dawkins în 1976). Iar aceasta înseamnă că veți pierde în mare măsură controlul și influența asupra ei, ea va căpăta diverse interpretări și continuări, uneori neașteptate pentru voi. Nu ezitați să vă disimilați de acelea care nu vă reprezintă sau schimbă ideea inițială (cum a făcut-o Luther cu anabaptiștii, de exemplu).

Vedeți, rețeta unei postări virale e foarte simplă. Urmând-o, Luther a devenit cu adevărat viral. După ce el a postat articolul său pe wall (bine, pe ușă), în ultima zi a lui octombrie 1517, în câteva săptămâni tezele erau publicate în câteva sute de exemplare în toată Germania. Datorită unei invenții recente (tiparnița, 1440), multiplicarea și distribuirea erau destul de simple. Din punctul de vedere al Bisericii Catolice, răspândirea ideilor lui Luther chiar era virală… o infecție, un virus care se împrăștia prin tot nordul Europei, sărind de la un oraș la altul. Azi denominațiilor protestante, care au apărut datorită ideilor lui Luther, le aparțin cca. 900 milioane de oameni (37% din toți creștinii). Evident că o postare atât de importantă a stârnit multe dispute, și chiar un “Holy war” între adepții și oponenții săi. A, stați că aici Holy war trebuie scris fără ghilimele… chiar au fost războaie religioase.

Succese cu postările voastre. Scrieți-le așa ca să nu mai fie loc de interpretări și replici… cum s-ar spune, “nail it”…

Banca de economii 2

Când am scris articolul precedent despre Banca de Economii, el a stârnit destul de multe reacții. De exemplu, la o ședință la care erau prezenți și guvernatorul Băncii Naționale, și viceministrul finanțelor, s-a discutat și aceea ce am spus în articol.

Iată ședința, BEM se discută de la minutul 31, articolul meu - de la minutul 35.

http://www.privesc.eu/Arhiva/18084/Sedinta-de-constituire-a-Consiliului-National-de-Plati

Viceministrul finanțelor (acel-care-mașini-de-lux-sunt-doar-bolizii-de-formula-unu) a spus că toate deciziile au fost adoptate în strictă conformitate cu legislația în vigoare și că se va reveni mai târziu cu un comunicat la temă (care așa și nu a urmat). Guvernatorul a spus că prețul de piață este o chestie mult mai complicată decât am arătat eu în articol, de stabilirea căruia urmează să se ocupe specialiști, și că el nu se determină doar printr-o operațiune aritmetică simplă.

Și eu sunt absolut de acord cu domnul guvernator. Prețul de piață este o chestie complicată, care urmează a fi determinată de specialiști, după cum corect s-a menționat.

Buna ziua, mă numesc Natan Garștea, și activitatea mea de bază este evaluarea prețului acțiunilor. Agenția pe care o conduc are licență pentru efectuarea acestei activități, iar eu am certificat de calificare pentru desfășurarea acestei activități. Și fac aceasta deja de 12 ani.

Nu scriu aceasta pentru a mă lăuda sau a mă măsura cu cineva la lungimea certificatului de calificare. Tot ce vreau să spun e că am calificarea, experiența și actele necesare, și sunt exact persoana potrivită  (una din puținele din țară, există doar 6 astfel de licențe) pentru a mă expune la tema prețului corect al unor acțiuni.

Deci, ce-am spus eu în articol? Că dacă valoarea de plasare a acțiunilor noi este mai mică decât valoarea reală a acțiunilor, valoarea tuturor acțiunilor (și acelor noi, și acelor vechi) se diluează. Astfel, acționarii existenți pierd din aceea că plasează acțiunile noi prea ieftin.

Drept exemplu, am adus valoarea intrinsecă a acțiunilor băncii. Care este cea mai des utilizată de către autoritățile noastre (inclusiv în cadrul procesului de privatizare), și care cel mai bine ilustra aceea ce vroiam să spun.

Dar mai sunt și alte metode de evaluare a acțiunilor. De pildă, cea mai evidentă , să vezi la ce preț se tranzacționează acțiunile respective la bursa de valori. Vedeți în diagramă cum anume a evoluat prețuril acțunilor Băncii de economii în ultimii ani.

Prețul acțiunilor a oscilat între 40 lei și 13,87 lei, în ultimul timp înainte de plasarea acțiunilor tranzacționându-se la prețul mediu de 15,56 lei. Statul a efectuat plasarea acțiunilor la un preț de trei ori mai mic decât prețul lor bursier.

Există și alte metode de evaluare, dar puteți fi siguri că și prin ele valoarea unei acțiuni a băncii era cu mult peste exact 5 lei, valoarea pe care Statul a considerat-o echitabilă pentru noii investitori. 

Deși, poate acei ipotetici specialiști la care făcea referință domnul guvernator au obținut în calculele lor niște alte cifre decât acelea aduse de mine aici. Aș fi bucuros să le văd. Toată lumea care e interesată cât de cât de corectitudinea funcționării organelor de stat ar fi bucuroasă să le vadă.

Conform legislației, autoritățile Statului, în activitatea de administrare a proprietății publice trebuie să se conducă de principiile eficienței, legalității și transparenței. Asta e scris în Legea privind administrarea și deetatizarea proprietății publice. Tot acolo e scris că în procesul administrării trebuie să fie sporită atractivitatea societăților cu capital public și să se apere drepturile și interesele legitime ale statului.

Nici nu aduc vorba despre aceea, cum banca a ajuns în situația în care a ajuns (apropo, știți ce se mai aude cu anchetele inițiate pe activitatea conducerii anterioare?). Dar când s-a ajuns la această soluție - vânzarea de acțiuni dintr-o emisiune suplimentară unui terț - ea trebuia să fie realizată astfel încât să nu fie prejudiciate interesele Statului. Evident, prin vânzarea acțiunilor la un preț corect. Astfel încât acțiunile rămase Statului să-și păstreze valoarea. Conform legii, este de obligația administratorilor de stat să asigure aceasta.

Cum? Exact cum a spus domnul guvernator. Să apeleze la specialiști. Mai ales că în acest caz, legislația le dă tot instrumentariul necesar. Conform prevederilor legii privind societățile pe acțiuni, acționarii care dețin mai mult de 10% din acțiunile unei societăți, pot cere de la societate stabilirea costului plasării acțiunilor, în baza raportului unei organizații specializate. Înțeleg că pentru un acționar privat aceasta este opțional (nu este opțional, pur și simplu, treaba lui cum îți asigură interesele patrimoniale). Însă în cazul proprietății publice un astfel de exercițiu este obligator, fiindcă, cum scrie legea, administrarea proprietății publice trebuie să fie eficientă, transparentă și să ducă la sporirea atractivității societăților.

Deci, să recapitulăm. La plasarea acțiunilor noi, Statul urma să se asigure că prețul de plasare nu va fi mai mic decât prețul de piață. Dacă prețul ar fi fost mai mic, s-ar fi prejudiciat patrimoniul public. Legislația asigură mecanismele necesare pentru aceasta, acționarul (Statul) având dreptul să ceară de la societate să apeleze la specialiști. Sau, autoritățile să-și facă propriile calcule. Desigur, persoanele care au grijă de patrimoniul nostru comun, au făcut tot ce le-a stat în putință ca să se asigure că prețul de plasare e unul corect.

Concluzia logică: undeva există niște calcule sofisticate, conform cărora prețul unei acțiuni de la BEM este de cinci lei per acțiune sau mai puțin. Argumentate, corecte, conforme legislației naționale și standardelor de evaluare. Și, dacă l-am înțeles corect pe domnul guvernator, el anume aceasta și sugera.

Aș vrea să le vedem, calculele celea. Și, dacă aș fi în organele de Stat care asigură funcționarea corectă a altor organe de Stat, la fel ar trebui să fiu cointeresat să văd calculele celea.

De ce scriu toate astea? Se pare că până la moment, doar ex-viceministrul finanțelor (acel-care-mașini-de-lux-sunt-doar-bolizii-de-formula-unu) și guvernatorul Băncii Naționale consideră că tranzacția de atunci a fost una corectă și nu a prejudiciat patrimoniul public. Pentru restul, lucrurile sunt destul de evidente.

Și, acum e an electoral. Cred că această problemă se poate transforma într-o temă de discuții electorale. Acei de la putere să fie întrebați despre aceasta, și să fie puși să dea răspunsuri concrete. Au fost implicați specialiști în aceste decizii? Care a fost prețul stabilit de ei? A fost el mai mare decât 5 lei?

Și, mai important, în acest caz pot fi identificate persoanele concrete care au adoptat această decizie de plasare a acțiunilor.  Este o procedură clară și transparentă, la toate etapele rămânând acte oficiale cu semnături. Cine a înaintat propunerile pentru ordinea de zi a adunării acționarilor. Cum au votat reprezentanții statului. Cu cine ei au coordonat cum vor vota. Ce măsuri s-au întreprins pentru a se asigura interesele Statului și integritatea patrimoniului său. Evident, nu vom putea ajunge la persoanele de sus - de sus, care cu adevărat au decis să aprobe această tranzacție, însă toți executorii vor fi văzuți ca în palmă.

Veți spune că cer să pedepsim executori și nu adevărații vinovați, să facem țapi ispășitori? Astfel de chestii se vor întâmpla iar și iar atâta timp cât funcționarii vor îndeplini orbește indicațiile venite de sus, și vor rămâne nepedepsiți. Vă asigur, dacă după acest caz cineva va fi pus sub învinuire sau, cel puțin, va zbura din fotoliul pe care nu-l merită, pe viitor astfel de cazuri vor fi mai puține.

Cu puțin timp înainte de această plasare de acțiuni ministrul de atunci al finanțelor a decis să-și dea demisia. Fiindcă nu a vrut să participe la aceasta. Iar alți funcționari au decis să apere această tranzacție. Înțeleg, nu toți au aceleași calități morale. De asta în cazul unora cumsecădenia trebuie înlocuită cu teama de lege. Nu e același lucru, dar lucrează la fel de eficient.

De asta, haideți să cerem să vedem calculele. CAL-CU-LE-LE!!! CAL-CU-LE-LE!!!

Clasificare după Freud

Cred că ați auzit cu toții despre tipologia personalităților conform teoriei psihanalitice, da dacă nu ați auzit, vă povestesc eu ceva.

Cel mai cunoscut și ușor de observat tip de personalitate (conform acestei clasificări, desigur) este personalitatea anal-retentivă sau pur și simplu, anală. Iată descrierea ei: preocupare excesiva pentru ordine si curatenie, spirit metodic, rigiditatea, constiinciozitate, incapatanare, zgarcenie, tendinta de a acumula pentru a se securiza. Pentru detalii poftiți aici.

Pentru un copilaș e normal să stea câte o oră-două pe oliță, ținându-și părinții în expectativă lângă el și bucurându-se de puterea sa asupra lor. Dar nu și pentru un matur. Mai ales dacă el nu-și păstrează această atitudine pentru sine, ci o manifestă față de cei din jur.

Cred că toți cunoașteți astfel de persoane. Dacă știți pe cineva care în restaurant va fugări de zece ori chelnerul încolo-încoace din cauza unor fleacuri și oricum va rămâne nemulțumit - personalitate de tip anal. Dacă aveți un șef pedant și migălos, care va redacta de zece ori textul unei scrisori, și o să vă facă peri suri cu șicanele sale la fleacuri - personalitate anală. Cineva care începe să vă explice ceva, și vă explică, și vă explică, și vă explică pe loc… și se pare că asta nu se va mai termina niciodată și că timpul s-a oprit - personalitate anală.

Gata, cred că v-ați amintit despre câteva astfel de persoane / cazuri, știți despre ce vorbesc. Iar dacă nu vedeți nimic ieșit din comun în așa comportament, sau v-ați simțit cumva cu musca pe căciulă - ei, ce să-i faci, asta e. Trăsăturile personalității formate în copilărie nu depind de noi… însă pot fi controlate, dacă dorim.

De ce am început să scriu toate astea? Ah da…

Stimați autoîntitulați Grammar Nazzi, salutări tuturor.

(Evident, eu nu am vreo problemă cu scrisul corect. Și nici cu aceea când mi se indică vreo greșeală de-a mea. Însă. Trăsătura caracteristică a persoanelor la care mă refer aici este în aceea că remarca trebuie făcută cât mai public posibil, și dacă se mai poate turna puțin gaz acolo, în genere e perfect. Am mai mulți prieteni care, de cum public ceva, îmi scriu în mesaje private despre greșelile din text, și le sunt profund recunoscător pentru aceasta. Dar scopul unui strajnic al gramaticii nu este, evident, scrierea corectă. E așa, un fel de auto-afirmare din contul altora, stabilirea la aceea, cine este alfa-gramaticianul în discuția respectivă. Așa persoane nu au nimic de adus la discuția respectivă, nu vin cu vreo valoare adăugată. Doar așa, cu observații la formă.)

Peste hotare, studenții plătesc pentru ca să învețe.

La noi - plătesc ca să nu învețe.

Traditia orala, Scolasticus și Țiganul

Pe mine mă fascinează tot ce este vechi. Cu adevărat vechi. Locuri vechi, construcții vechi. Expresii și cuvinte vechi. Imaginați-vă, englezii au și folosesc cuvântul "danegeld", care este utilizat cu sens negativ referitor la taxe de penalizare. Ei, cuvântul înseamnă "plată către danezi", și inițial se referea la impozitul impus în Anglia pentru a aduna banii necesari ca să plătească tributurile către vikingii care prădau litoralul Angliei. Impozitul se percepea între secolele IX - XII. Îmi par extraordinare astfel de cuvinte, care leagă timpurile, rămânând vii după atâtea secole. Unde-s acum vikingii? Dar cuvântul își continuă existența...

Păi iată. Bunica mea avea un simț al umorului deosebit (pe care eu susțin că l-am moștenit pe deplin, deși nu toți sunt de acord cu aceasta). Glume ad-hoc, farse, vorbe de duh, dar mai ales - pătărănii la orice ocazie. Era o sursă inepuizabilă de pătărănii, istorioare cu haz, un echivalent al bancurilor contemporane… Personajul principal în majoritatea din ele, în locul lui Bulă sau a lui Vova, era Țiganul, însoțit, după caz, de Boier.

Poftim una din pătărăniile povestite de Bunica:

"Merge odată boierul pe drum și îl vede pe Țigan foarte trist. Îl întreabă:

- Ce ai, Țigane? De ce ești așa trist? 

- Da cum să nu fiu spăsit, Boiere, că uite ce-am pățit. Aveam un măgar și m-am gândit să-l dezvăț să mai mănânce. Vreo 40 de zile nu l-am hrănit, să-i tracă năravul, iar când numai-numai s-a învățat să nu mai mănânce, a zdohnit nuștiu de la ce…"

De ce scriu despre toate astea? Undeva în secolele III - IV e. n. doi greci, Hierokles și Philagrios au scris o carte, întitulată "Philogelos", în traducere - "Acel ce iubește să râdă". Cartea reprezenta o antologie din 265 bancuri adunate de autori, personaje ale cărora erau bețivul, zgârcitul, lăudărosul, femeia nimfomană și Scolasticus, echivalentul antic al profesorului distrat. Este prima, cea mai veche colecție de bancuri care s-a păstrat până în prezent.

Printre acele 265 de bancuri, l-am găsit și pe următorul:

"Dorind să-și învețe măgarul să nu mai mănânce, Scolasticus a încetat să-l mai hrănească. Când măgarul a murit de foame, Scolasticus a spus: "Ce pierdere enormă. Tocmai când a învățat să nu mai mănânce, a murit…"

Același banc, diferența de 1700 de ani. Transmis în tradiția orală, din gură în gură (fiindcă, sigur, bunica nu din Philogelos a citit bancul), pe o filieră care ar putea fi urmărită de la Durleștiul secolului XX la lumea Mediteranei antice.

După cum spuneam, mă fascinează lucrurile cu adevărat vechi, în care simți suflul veacurilor. Doar că pentru a le găsi, nu este numaidecât să mergem în Roma sau la Stonehenge. Uneori e suficient să ne ascultăm bătrânii. Cât încă mai sunt. Cât încă mai au ce povesti.

Zadroti si prioritati

Istorie povestită de niște prieteni programatori.

La lucrul este angajat un student, coleg de grupă cu cineva deja angajat. Restul programatorilor îl înterabă pe acel deja angajat:

- Ia spune, cum este el la facultate?

- Așa și așa... zadrot. Foarte axat pe învățătură, vorbește foarte mult despre programare, învață foarte bine...

La așa răspuns, restul au rămas perplexi. După o scurtă pauză, cineva s-a încumetat să întrebe:

- Dar ce-i rău în aceea că el învață mult și se interesează de programare? Asta doar invers, este bine.

Deja a urmat o pauză din partea colegului noului angajat, care a presupus, probabil, revizuirea tuturor valorilor și a principiilor de viață, după care el nehotărât a spus:

- Da eu nu aveam în vedere nimic rău...

Și aceasta chiar este o stare de spirit generală între studenți. Cine învață și se interesează de viitoarea profesie e zadrot și nu se prea cotează printre colegi. Pot înțelege asta prin prisma integrării sociale - dar ar fi îndreptățit doar în cazul profesiilor care implică o componentă de socializare importantă... ceea ce nu este cazul programatorilor, de exemplu.

În majoritatea grupelor din universitățile la care am predat era anume așa o atmosferă. Un exemplu bun - fugitul de la ore. Când o parte a grupei vor să fugă de la ore, ei încearcă să-i convingă pe toți să  fugă, pentru ca penalizarea să nu fie individualizată, ci să se împartă la toți. Păi iată, când o parte de grupă încearcă să convingă altă parte a grupei să fugă, acei care nu vor să fugă se simt vinovați, hărțuiți și intimidați... și nu invers. Îmi pare normal ca acei care fug să nu se simtă în oala lor și să fie marginalizați și condamnați.

Când procurăm ceva și ni se dă mai puțin decât ceea pentru ce am plătit, suntem deranjați și ne apărăm drepturile, cerând să ni se livreze marfa până la ultimul gram. Însă când este vorba de studii, lumea parcă uită de acest principiu. Deși studenții ar trebui să ceară de la profesori să le predea tot pentru ce au plătit... să stoarcă din ei cunoștințele până la ultimul ban achitat conform contractului de studii.

Din păcate, la noi nu e așa. Poate de aceea că nu studenții, ci părinții acestora muncesc din greu ca să plătească studiile. Poate de aceea că lumea plătește pentru diplomă, și nu pentru studii. Și atâta timp cât va fi așa, acei care învață bine și nu fug de la ore vor fi numiți zadroți și vor fi marginalizați în colectivele lor. 

Doar mai târziu viața urmează să aranjeze lucrurile pe la locurile lor...

James Bond si calitatea studiilor

Când predam studenților mei piețele de capital și ajungeam la tema despre vânzările scurte, le arătam la seminare un mic fragment din filmul „Casino Royale” din 2006. Acolo este un moment (începând cu minutul 9 al filmului) când eroul negativ primește niște bani la păstrare de la clienții săi și imediat, utilizându-i drept garanție, dă indicații brokerului său să vândă acțiunile unei companii. Eu întrebam studenții ce tip de operație a fost aceasta și care sunt așteptările eroului negativ.

Nu intru în detalii tehnice, voi spune doar că persoana care vinde scurt se așteaptă ca pe viitor prețul acțiunilor respective să cadă. Dacă aceasta se adeverește, vânzătorul câștigă. Dacă nu - pierde.

Și cam la fiecare astfel de seminar, cineva dintre studenți îmi reproșa că ei merg la film să se distreze, și nu să identifice tipurile de tranzacții. Și eu de obicei le țineam cam următorul discurs:

Adevăratul învățat nu este doar până la examen - ai dat examenul și ai uitat. Învățatul calitativ, așa cum ar trebui el să fie, se soldează cu niște cunoștințe și aptitudini care sunt însușite și folosite natural de persoană. Și utilizarea cunoștințelor respective nu trebuie să solicite nici un fel de eforturi și încercări de ați aminti ceva - trebuie să fie în „nucleul operațional” al personalității.

Nu mă refer la informațiile întâmplătoare sau acumulate din curiozitate. Vorbesc despre studenții care studiau la facultatea „Bănci și burse de valori” sau la „Investiții”, și care, respectiv, vroiau să-și facă din asta o meserie. Însă care considerau că toate cunoștințele referitoare la viitoarea lor activitate reprezintă nu ceva obligatoriu, ci așa... un bonus sau o informație lipsită de utilitate practică.

Și cred că asta e una din principalele probleme ale sistemului nostru de învățământ și a studenților noștri. Peste hotare scopul facultăților este de a face absolvenții să cunoască anumite lucruri, pentru ca ele automat să poată fi aplicate mai târziu. Acolo cineva care nu a însușit materialul anterior, nu va avea ce face în anii următori, zburând de la facultate. Scopul facultăților noastre e doar să predea ceea ce scrie în program, fără a-și face mari griji despre aceea, cât de durabil a fost însușit materialul. Iar studenții care nu învață termină cu bine facultatea, neatinși de suflul cunoștințelor.

Îmi pare absolut normal ca un student de la filozofie, când aude în vre-un film referință la ideile unui gânditor, să și le amintească. Îmi pare absolut normal ca un student de la matematică, când vede în vre-un film vreo ecuație simplă, să încerce automat să o rezolve în gând. Și da, îmi pare absolut normal ca niște studenți de la Bănci și burse de valori, când aud despre o tranzacție cu acțiuni, imediat să o categorizeze și să știe care vor fi urmările ei.

Să luăm exemplul filmului cu James Bond. Eroul negativ a vândut scurt acțiunile unei companii ce construia avioane, și avea să câștige dacă prețul acestora se micșora. Din această cauză, el a organizat un atac asupra unui nou prototip de avion lansat de compania respectivă. Evident, prețul acțiunilor acesteia ar fi căzut imediat după un astfel de incident. Iar James Bond a preîntâmpinat atacul, și prețul acțiunilor a continuat să crească. Eroul negativ a pierdut toți banii clienților și a devenit foarte disperat să-i recupereze, participână la turnamentul de pocker din Casino Royale.

Așa vede filmul un student de la Bănci și burse, care cunoaște tipurile de tranzacții. Iată cum văd acest film persoanele care nu cunosc detalii tehnice despre vânzările scurte (inclusiv și majoritatea studenților mei, din păcate):

Eroul negativ a căpătat niște bani. După asta el a vândut niște acțiuni. După asta el a organizat un atac asupra avionului (poate de aceea că era om rău, poate din alte cauze obscure). Atacul nu reușește, și după asta el nu se știe de ce rămâne fără bani și este vânat de creditorii săi.

Nu e mare lucru. Doar face deosebirea între un spectator simplu și un specialist.

99 de cumatri

Vreo câțiva ani în urmă, am avut treabă la comisariatul general de poliție din Chișinău. Reorganizam o companie și una dintre proceduri implica și poliția.

Eu stăteam în biroul polițistului care se ocupa de noi, așteptând ca el să se elibereze. Între timp cineva l-a sunat (din discuție am înțeles că era din satul său natal) și i-a spus că în sat a fost văzută o persoană care de mai mult timp era dată în urmărire de poliție.

În următoarele 45 de minute am asistat la derularea unei operațiuni de reținere a persoanei respective. Polițistul meu a inițiat o activitate febrilă, vorbind paralel la trei telefoane și coordonând acțiunile mai multor persoane. N-am stat până la sfârșit (așa și nu-și găsise timp pentru mine), dar presupun că infractorul nu avea nici o șansă de scăpare.

Până aici totul este superb. Dar.

Discuțiile sale telefonice începeau cam așa:

Cu superiorul său: „Cumătru, lumea de la mine din sat spune că au văzut acolo un bandițel pe care noi îl căutăm. Vorbește cu șeful nostru să vorbească cu șeful de la poliția din raion ...”

Cu poliția din sat: „Cumătru, uite m-a sunat cutare și mi-a spus că în sat l-au văzut pe bandițelul cela pe care noi îl căutăm. Ia-l pe cumătrul Vasile și așteptați să mai vină cineva de la raion...”

Cu poliția din raion: „Cumătru, uite am vorbit și cu cumătrul din sat, ei o să prindă un bandițel și mai au neovie de oameni...”

Și tot așa în continuare. Sincer să fiu, m-a cam trecut rece prin spate auzind toate aceste discuții. De parcă niște „bandiței”, mai organizați, ce-i drept, luptă contra la restul „bandițeilor”. De atunci, văd poliția ca pe un grup închis de persoane, legate cu totul cu alt fel de relații decât acele de serviciu. Un ghem de legături foarte încâlcit, în care dacă încerci să tragi dintr-o parte, iese cu totul din alta. Legături care implică și corupție, și o mână care spală pe alta, și promovare cu totul după alte principii decât meritele.

Evident că așa un sistem nu poate fi eficient. Și evident că așa un sistem va lucra nu în interesul ipoteticului cetățean, ci mai mult în interes propriu. Și îmi pare foarte dificil azi de descâlcit acest ghem de legături, de tăiat ce e în plus acolo și de făcut ca totul să lucreze nu „din cumătru în cumătru”, ci așa cum trebuie.

Last frontier

Acesta e Tărcuș. Eroul zilei de azi.

Una din companiile la care sunt asociat trebuie să devină plătitoare de TVA. Căpătarea titlului de plătitor presupune un control al activității companiei de către fisc. Inclusiv, după cum s-a dovedit, și verificarea prezenței companiei la adresa indicată ca sediu.

În același timp, legislația noastră permite fondatorilor de companii să-și înregistreze compania la adresa lor de domiciliu, lucru de care eu și am beneficiat. 

Și, respectiv, azi am mers la fisc pentru a ne descurca până la urmă cu dosarul nostru și pentru a confirma existența sediului (cum ne-a explicat inspectorul fiscal, „măcar să mă conving că așa casă există”).

Luat un taxi, am urcat în el inspectorul și mergem la Durlești. Ajuns, intrat în orgadă, mers până în pragul casei... mai pe scurt, convins despre existența imobilului.

Și anume asta a fost ora de glorie a lui Tărcuș. Pe tot parcursul vizitei fiscale la mine acasă el s-a opus vehement birocrației furibunde de la noi, și-a expus foarte tranșant punctul de vedere despre administrarea fiscală din Moldova și tot încerca, ba din dreapta, ba din stânga, ba de pe la spate, să vadă din ce sunt făcuți luptătorii noștri cu evaziunea și spălarea.

Slavă lui Tărcuș. Fiindcă puțini mai sunt curajoșii care-și pot ridica vocea contra inspectorilor fiscali și a tuturor solicitărilor acestora. Eu, de pildă, n-am zis nimic.

Cine va prasi?

Zilele astea am întâlnit un activist cunoscut. Care de când îl cunosc face activități. Și începe să-mi spună:

- Hai în politică... De ce nu ești în politică... Masa critică... O nouă elită...Și tot așa.
La care eu îi spun:
- Nu vreau în politică. Dacă toți vom merge în politică, cine o să prășească?
Probabil nu a înțeles metafora. M-a întrebat nesigur:
- Ce, ai început o afacere în agricultură?

Standardele duble

Îmi dau seama că mulți acum simt un oarecare disconfort când se gândesc la cazul lui Onoje. În 2001-2002 am avut un orășel de corturi în centrul Chișinăului, și considerăm că asta e ok. Fiindcă majoritatea dintre cei care suntem acum activi am participat la protestele de atunci, sau cel puțin am fost printre simpatizanții lor. În pofida inconveniențelor create Chișinăului, în pofida situației sanitare și în pofida imaginii țării.

Acum în piață protestează cineva pentru o cauză pe care nu o simpatizăm. Și deodată ne dăm seama cât de mizerabil arată așa ceva. Și cerem să se întreprindă ceva cu protestul respectiv.

Nu-mi place cauza pentru care se protestează acum. Și de asemenea consider că e mizerabil ce se întâmplă acum în centru. Dar! Cred că miroase a standarde duble dacă noi acum solicităm să fie scoși protestatarii din piață și ne bucuram cândva că nu erau scoși protestatarii în 2001. Și asta se referă nu la autorități, ci la atitudinea fiecărui dintre noi.

Deși îmi imaginez și situația autorităților. Comuniștii mai multe luni au tolerat oraș de corturi în fața președinției, iar actuala putere totdeauna a insistat că pe timpul comuniștilor nu era libertate. 

Până la urmă trebuie să fie așa cum scrie legea. Dacă în lege sunt motive să-i scoată de acolo, să-i scoată. Problema noastră e că uităm de lege atunci când ea nu este în interesul nostru.

Pentru mulți dintre noi democrația se termină acolo unde se termină simpatiile lor. Iarăși îmi amintesc de istoricul: „Eu propun să votăm, dar vă anunț deodată că dacă votați altfel, nu mă voi supune deciziei votate...”

Predarea limbii romane

Acum câteva luni, când s-a declanșat marele scandal legat de examenul de română la bac în Găgăuzia, mi-am amintit despre experiența mai multor țări europene în cadrul proceselor de formare a statelor naționale în secolul XIX.

Primul exemplu, Italia. De la destrămarea Imperiului Roman, Italia totdeauna a fost împărțită în mai multe regiuni, regate, orașe-state și, desigur, state papale. De-a lungul timpului în fiecare din aceste entități s-a dezvoltat un dialect propriu al latinei vulgare. Oricum, deosebirile între dialecte erau foarte mari, cineva din Piedmont fiind aproape imposibil să se înțeleagă cu cineva din Sicilia sau Calabria.

Odată cu unificarea politică a Italiei, a devenit evidentă problema formulată atât de bine de către Metternich: Italia era doar o noțiune geografică, fără a avea vre-un alt sens. Dacă e tot să vorbim despre limba vernaculară, doar 2,5% din populație puteau vorbi limba italiană standardă la unificarea țării, în 1861. Și una din primele griji a lui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, a fost crearea unei rețele de școli de stat, scopul principal al cărora era predarea limbii italiene în toată țara. Acesta a fost începutul adevărat al creării unui stat unic și al apariției unei națiuni.

Un alt exemplu, România. După unirea principatelor române din 1859 sub conducerea lui Cuza, una dintre principalele probleme de asemenea a fost crearea unei unități lingvistice. Printre primele măsuri a fost reforma ortografiei din 1862, cu adoptarea  alfabetului latin, ceea ce a permis crearea unui sistem unic de educație în toată țara. În anii 1880 Spiru Haret, care era ministru al educației, a creat un sistem foarte ambițios de reformare a învățământului, scopul căruia era construirea națiunii. Până atunci școli erau numai prin orașe și, uneori, pe lângă biserici și mănăstiri. Haret a împânzit țara cu nenumărate școli la sate, care deseori erau într-o singură încăpere, aveau un singur învățător, o tablă și un steag. Dar aceste școli existau.

Importanța acestor școli a devenit și mai mare după 1918, când România s-a pomenit cu câteva regiuni unde limba română era vorbită mai puțin - Transilvania, Bucovina, și Basarabia. Anume școlile au avut rolul de promovare a limbii române și de creare a unui spațiu cultural unic. Eficiența funcționării lor în perioada interbelică o pot aprecia personal - bunica mea care a făcut renumitele patru clase românești, chiar și pe timpul sovietic citea mult mai bine textele scrise cu alfabet latin decât chirilic.

Nu mă voi opri asupra exemplului Germaniei, este mult de vorbit și de povestit acolo. Deși în 1871 a fost proclamată crearea Imperiului German, aceasta încă nu însemna apariția unui popor. A urmat o perioadă de promovare centralizată a unei limbi unice și a unui model unic de educație (în Germania mai era foarte acută la moment și problema religiei). A început o perioadă de germanizare intensă a altor națiuni, existente pe teritoriul Imperiului.

Ideea generală cred că este clară. Dacă încerci să construiești o țară pe principiu național (nu federal), trebuie să pui la bază limba, până la urmă acesta este elementul care unește și definește o națiune. Și îmi pare evident că, dacă vrei să creezi o țară cu adevărat unitară, cu populație omogenă și care, mai important, să se simtă unită, să știe că constituie un singur popor, trebuie să începi de la limbă.

Noi suntem toleranți în probleme de limbă. Foarte toleranți. Până la urmă, e doar mijloc de comunicare, și deseori e mai importantă comunicarea propriu-zisă decât aceea cum ea se face. Și în ce limbă.

Însă dacă e să facem abstracție de cotidian, și să privim per ansamblu, societatea noastră este compusă din foarte multe grupuri diferite (indiferent de criteriu, etnic, politic, confesional), care permanent o trag în direcții diferite. O limbă unică cunoscută de toți ar putea fi cimentul cela care ar întări și ar uni țara. Cred că aceasta nu va fi contestat de nimeni.

Nu știu dacă a existat imediat după 1991 vre-un program național de promovare a limbii române, cred că da - atunci problema era în vogă. Oricum, dacă acespt program și a existat, pe timpul comuniștilor el a fost fost abandonat, iar rezultatele sale anterioare au fost compromise complet. Iar după ei îmi pare că nu s-a mai întreprins nimic în acest sens.

Și iată, peste 20 de ani de la independență, se dovedește că în școlile și liceele din Găgăuzia nu sunt suficienți profesori de limbă română. Și, presupun eu, acolo unde ei sunt, predarea limbii se face așa cum știm toți: formal, fără suflet, și, mai grav, fără a se cere multe de la elevi. Scrie în program limba română, este limba română, dați-ne pace.

Ar trebui actualizate programele și manualele de studii ale limbii române, din câte înțeleg acelea actuale nu sunt deloc inspirate. Și poate Guvernul ar trebui să găsească profesori buni de limbă română cu care să completeze școlile de acolo. Desigur, va trebui să-i asigure cu locuință, și asta costă. Dar nu cred că acest cost este exagerat pentru a asigura integrarea normală a tinerilor de acolo în viața noastră. Ca ei, absolvind un liceu găgăuz, să poată veni să învețe la Chișinău, și nu să trebuiască să rămână pe loc sau să plece în Odesa sau Moscova. Și să nu se mai simtă marginalizați din cauza că nu se pot angaja, că nu pot comunica și că nu sunt lăsați să uite că ei sunt altfel.

Îmi dau seama, problema este destul de sensibilă, și atinge unele teme mai delicate, legate de identități naționale. Și da, iar e perioadă pre-electorală. Dar unica posibilitate să asigurăm existența țării pe termen lung este crearea unei idei naționale, iar crearea ei nu este posibilă fără existența unui popor care chiar să se simtă un popor, și nu mai multe națiuni ajunse din întâmplare împreună între aceleași frontiere.

(imagine preluată de pe

http://portal.unesco.org/education/en//files/20263/10573277163mother-tongue-dilemma.jpg/mother-tongue-dilemma.jpg )

Urmatorul referendum

Știu tema următorului referendum, care va fi inițiat de AIE: Modificarea Constituției în vederea prelungirii termenului în care componența aleasă a parlamentului își păstrează mandatele de la 4 ani până la, să zicem, 10 ani. Cam aceasta e ordinea de idei pe care se merge.

Taiatul lemnelor, caratul apei

Un maestru zen, când a fost întrebat ce făcea până a deveni iluminat, a spus că tăia lemne și căra apă de la fântână.

Când maestrul a fost întrebat ce face după ce a devenit iluminat, el a spus că taie lemne și cară apă de la fântână.

Sa iubesti cu nasul

Nu știu cum alții, dar eu iubesc cu nasul (oricum, fetelor, nu trebuie subestimată importanța stomacului plin la bărbat pentru a avea o relație armonioasă).

Nu spun că e pe primul loc, sau că e cel mai important... dar e crucial. Pentru ca să-mi placă un lucru, un loc, o mâncare, o floare, un vin... o persoană... trebuie să-mi placă mirosul lor. Și dacă nu-mi place, nu pot face nimic cu asta.

Nu aș putea defini ce anume îmi place sau ce nu-mi place. Trebuie să fie fin. Trebuie să fie distinct. Trebuie să fie plăcut. Poate să fie ciudat sau neobișnuit.

Și da, parfumurile bune și fine îmi plac... dar ele oricum nu pot ascunde sau înlocui mirosul natural al unei persoane. Poate numai la început.

Ați observat că uneori un miros te poate face să retrăiești foarte viu unele lucruri, unele amintiri? Cred că dacă e să vorbim de memoria asociativă, simțul mirosului le întrece pe toate celelalte patru luate împreună.

Doriți o sticluță cu amintiri?

Păunescu

Când eram încă mic, prin clasele primare, în fiecare joi seara taică-meo se ducea la bucătărie să asculte radioul. Pe unde scurte, Radio România. Se transmitea în direct Cenaclul Flacăra.

Atunci pentru mine această combinație de cuvinte semnificau doar muzică și poezie, care se auzeau rău din cauza vuietului mulțimii exaltate. Doar peste câțiva ani mi-am dat seama ce însemna acest cenaclu și muzica cântată acolo. Și apoi, când învățam în România, colegii mei de acolo nu înțelegeau respectul meu pentru Adrian Păunescu - tocmai era o perioadă când el intrase în politică, și nimeni nu uită vreo ocazie să menționeze că el fusese „poet de curte” și prieten cu Ceaușescu.

Cum puteam eu să le explic lor ce însemna pentru noi, acei din Moldova, muzica folc românească... și Decembrie în interpretarea lui Alifantis (unica posibilitate de a auzi versurile lui Bacovia)... și ruga pentru părinți, de la care plângea o țară, și acel „Te salut, generație în blugi” (când blugii erau un vis accesibil doar pentru foarte puțin în URSS). Când restul timpului posturile de radio românești erau pline de entuziasm socialist și de „Trăiască Ceaușescu”, de-ți trecea imediat pofta să le mai asculți, anume ședințele Cenaclului Flacăra au fost o gură de aer proaspăt. Sau un duș rece, de trezire.

Noi încă nu știam atunci că el s-a născut în Bălți, și încă nu-i citisem versurile. Toate astea au venit pe urmă. Însă pentru majoritatea oamenilor din generația care au făcut anii '89 și '91, Păunescu rămâne prima adiere de aer proaspăt, primul gând despre identitatea noastră. Rămâne vocea din radiou, care spunea versul din câtec înainte el să fie cântat, pentru a-l putea cânta și noi împreună cu interpretul.

Primarul din Durlești mi-a fost cândva diriginte. Un coleg de clasă, cu care am mers odată cu mașina, la fiecare groapă din drum (care sunt foarte multe) bombănea sub nas: „Nu, bine eu atunci am făcut că i-am murdărit scaunul cu cretă...”

iPad-ul, Pocketbook-ul si cartile

Eu citesc mult. Foarte mult.

Până acum două săptămâni, citeam la un Pocketbook 301. Acest dispozitiv a dat un suflu nou lecturilor mele - ultimul timp devenisem foarte reticent la procurat cărți noi, fiindcă nu mai aveam unde să le țin. Iar avându-l pe el, am putut să-l încarc deodată cu sute de cărți, pentru citit și pentru recitit. Avantajele sale - este foarte ușor, are dimensiuni relativ mici, acceptă practic orice format imaginar de documente și de cărți electronice. Oricum, principalul său avantaj - ecranul din așa numita hârtie electronică, care după calitățile sale optice este foarte apropiat de hârtia adevărată și de la care, datorită lipsei luminozității, nu obosesc ochii. Dezavantaje - ecranul oricum este relativ mic (greu de citit documentele care nu sunt text, unele pdf-uri, de exemplu), nu poți citi pe întuneric și limitarea posibilităților lui doar la citit.

Acum sunt posesorul unui iPad. Pe lângă faptul că în mare măsură mi-a înlocuit calculatorul (poșta, internetul, rss-urile), am descoperit o nouă plăcere a lecturii. Este foarte comod de citit, de navigat prin carte, de făcut notițe și de marcat locuri interesante în text. Și arată superb - uitați-vă, de exemplu, la programul standard pentru citit de la Apple, iBooks, sau la această aplicație pentru iPad. Datorită ecranului mare, deja pot citi liniștit pdf-uri, ceea ce mă ajută mult cu lecturile de specialitate, unde acesta este tipul de bază a documentelor. Deși teoretic din cauza că ecranul este luminos, ochii ar trebui să obosească, încă nu am simțit acest lucru - poate datorită calității lui ecranului, poate datorită faptului că luminozitatea și culorile pot fi ajustate.

În fine, pentru mine iPad-ul are un singur mare neajuns - e mai dificil de citit de la el în transport. Dacă până acum în 6 luni de citit de la Pocketbook am fost întrebat doar de vreo opt ori ce e asta și de unde se poate lua, acum sunt întrebat practic zilnic. Deja mi-i incomod să-l mai scot.

Acum două zile o bunicuță de vreo 65-70 de ani s-a jucat cu el câteva minute și i l-a arătat și soțului ei. E extraordinar când oamenii la așa o vârstă păstrează capacitatea de a se minuna și a se interesa de ceva nou.

Lumea copiilor si dividendele

Zilele astea am văzut una dintre cele mai elegante scheme de „amăgeală” pe piața de capital, de când mă țin eu minte (am mai văzut și mai elegante, dar nu pot povesti despre ele, că eram pe atunci funcționar public). Iar cel mai interesant din această amăgeală e aceea că chiar acționarii, care au fost apoi păgubiți, au votat pentru ea. Nu din masochism, ci din necunoaștere a unor chestii elementare din finanțele corporative.

De când sunt în Moldova, permanent tot mă țin de explicat la toți că în realitate valoarea nominală a acțiunilor nu înseamnă mare lucru, sau mai degrabă, nu înseamnă nimic. La crearea societății, acesta este prețul de plasare al acțiunilor. Și în momentul înființării (și numai în acest moment) valoarea acțiunilor este reprezentată de valoarea lor nominală. După un timp, însă, în urma activității societății și a modificării conjuncturii pieței deja valoarea acțiunilor începe să difere de valoarea lor nominală: societatea începe să înregistreze profituri sau pierderi, formează niște active materiale și nemateriale, și valoarea sa tot mai mult începe să depindă de activitate, și nu de capitalul inițial.

Peste hotare aceasta este înțeles de toți, inclusiv și copii din clasa a doua de la facultatea de economie. Nimeni nu se interesează de valoarea nominală a acțiunii, toți se uită la acea de piață. Dacă o societate emite acțiuni, le va plasa la prețul lor de piață, sau la valoarea activelor nete (capitalului propriu) pe o acțiune (ceea ce, în funcție de standardele de contabilitate, poate fi sau poate să nu fie același lucru), și nu la valoarea lor nominală. E și normal: să presupunem că prețul de piață al unei acțiuni este de 5. Dacă o societate dorește să emită acțiuni, va reieși anume din acest preț: dacă le va plasa mult mai ieftin, aceasta va duce la diminuarea prețului la bursă, toți cumpărând de la societate, iar dacă le va plasa mai scump, nimeni nu va dori să le ia, fiindcă pe piață sunt prețuri mai bune.

Într-o economie cu o piață de capital dezvoltată aceea ce spun pare într-atât de evident și de elementar, încât nici nu prea se discută și explică. Și asta o știu toți, până și angajații simpli (care primesc prime și bonusuri în opțiuni și waranturi, care pot fi exercitate nu la prețul de piață, ca pentru restul acțiunilor, ci la un preț cu câteva procente mai mic). La noi însă, așa cum a obținut lumea acțiunile contra bonurilor patrimoniale la nominal, așa și știe numai de nominal.

Marele interes al acționarilor când se fac emisiuni suplimentare e să urmărească să nu se plaseze acțiuni la un preț mai mic decât valoarea activelor nete la o acțiune. De ce? Încerc să arăt pe un exemplu:

O companie are active nete de 100 mii de lei și 20 mii de acțiuni. Astfel, la o acțiune revin 5 lei de active nete, pe când nominalul lor este de un leu. Investitorii noi dacă vin, ar trebui să cumpere acțiunile emise de societate cu 5 lei, însă la noi în majoritatea covârșitoare a cazurilor le vor cumpăra cu câte un leu. Dacă vine un investitor tot cu 100 mii lei, el va putea procura în condiții normale (cu 5 lei) 20000 acțiuni. Însă dacă acțiunile i se vor vinde la nominal, la va putea procura 100000 acțiuni. Deși va aduce tot atâția bani cât au și acționarii existenți, noul acționar va primi de 5 ori mai multe acțiuni ca ei, obținând controlul asupra societății. Și mai grav, prețul acțiunilor după această operațiune va scădea: în varianta normală activele nete de 200000 de lei, împărțite la 40000 de acțiuni, vor da tot 5 lei pentru o acțiune, pe când în varianta plasării la valoarea nominală, vom avea 200000 lei împărțiți deja la 120000 de acțiuni, ceea ce e egal cu 1.67 lei pentru o acțiune.

Așa cum legislația cu timpul este adaptată la realitate, și legile la noi s-au schimbat în acestă direcție. Astfel, dacă inițial la emisiunile suplimentare prețul acțiunilor putea fi atât mai mare, cât și mai mic decât valoarea lor nominală, modificările mai recente din Legea privind societățile pe acțiuni fac imposibilă plasarea acțiunilor la prețuri mai mici de nominal (articolul 44, alin. (3)). Astfel, pentru o societatea cu probleme devine imposibil să se finanțeze din emisiuni suplimentare de acțiuni - așa cum prețul de piață al acțiunilor acestei societăți este, de regulă, mult mai mic ca nominalul ei, nimeni nu va dori să procure acțiuni la valoarea nominală dacă pe piață sunt acțiuni mai ieftine, valoarea cărore reflectă real situația din întreprindere. În general, în toată istoria mea când am lucrat la Comisia Națională, au fost numai două cazuri când la emisie companiile s-au condus de valoarea activelor nete la o acțiune, și nu de valoarea nominală.

Toate aceste discuții par destul de teoretice, dacă nu ar avea implicații foarte practice și foarte, să zic, materiale. Să vă povestesc despre societatea Gemeni, pe care toți o cunoaștem ca Lumea copiilor din centru. Ea în ultimii ani au trecut printr-un șir de lupte și conflicte corporative între două grupuri de acționari, chiar a fost declarată în procedură de lichidare, lichidată și apoi peste noapte făcută iar funcțională, și acum, în sfârșit, se pare că lucrurile s-au mai calmat acolo. Oricum, societatea este extrem de profitabilă, în 2008 având un profit de 37,7 mil. lei, iar în 2009 - profit de 46,9 mil. lei. În total, la începutul anului compania avea un profit nerepartizat de 66,1 mil. lei. Și asta la 578 mii de acțiuni cu un nominal de 2 lei - profitul la o acțiune constituia 114 lei.

În februarie 2010 a fost efectuată o emisiune suplimentară de acțiuni, în valoare totală de 22,3 milioane lei (capitalul statutar de până atunci era de 1,2 milioane, o majorare de aproape 20 de ori). Cum s-ar fi făcut aceasta peste hotare? Corect, la valoarea activelor nete pe o acțiune, adica: 22,3 milioane lei / 223,7 lei pentru o acțiune înseamnă 99,5 mii acțiuni. Așa cum investitorul aduce un adaos de 17% la capitalul propriu al societății - poftim lui un număr de acțiuni egal cu 17% din numărul de acțiuni în circulație. Cum s-a făcut aceasta la noi? Corect, la valoarea nominală, fiind emise peste 11 milioane de acțiuni. Investitorul a căpătat 95% din toate acțiunile societății (asta pe lângă aceea ce avea până atunci). Respectiv, valoarea activelor nete la o acțiune scade de la 223,7 lei la 11 lei pentur o acțiune, iar profitul - de la 114 lei la 5,64 lei.

Dar asta încă nu e tot. Recent, la adunarea generală a acționarilor, s-a luat decizia de achitare a profitului nerepartizat sub formă de dividende (încă nu știu toate detaliile, dar se achită cea mai mare parte). Acționarii care până la emisiune aveau dreptul la peste o sută de lei dividente, acum vor primi numai câte cinci lei. Mai mult de atât, 95% din tot profitul sunt achitate noului investitori (fiindcă profitul se distribuie proporțional cu numărul de acțiuni deținute). Asta înseamnă cca. 60 milioane lei.

Remarcați rentabilitatea: în februarie investiție de 22 milioane, în mai dividente de 60 de miloane.

Cel mai interesant în tot acest lucru este că tot ce s-a făcut a fost perfect legat - acționarii singuri au votat majorarea capitalului, și dacă cineva nu era de acord, putea solicita atunci răscumpărarea acțiunilor sale, la prețul de atunci. Însă sunt sigur că acționarii minoritari (circa 5% până la toată această operațiune) nu au înțeles ce implică emisiuna suplimentară la valoarea nominală. În schimb au înțeles acum, după ce și-au calculat dividendele ce le revin.

Flirt pe net

În rețelele sociale, evoluția unei relații clasice din zilele de azi:

„Știi, cred că e timpul ca relația noastră să treacă la un nivel calitativ nou... Dă-mi id-ul tău de pe mess...”