Eu vroiam să scriu pe această temă de foarte mult timp, și de câteva ori am început chiar. Însă tema e destul de tehnică și greu de expus într-o română simplă - chiar și multe persoane din domeniu nu văd amploarea și gravitatea problemei.
Să încep de la Adam și Eva. Pe timpul sovietic toate întreprinderile (factorii de producție) aparțineau statului. Și primul lucru care urma să fie făcut când Moldova a decis să-și facă economie de piață, era să facă proprietatea asupra lor privată (de unde și provine "a privatiza") - asta și este deosebirea între socialism și capitalism, în sensul lor clasic.
Acest lucru putea fi făcut pe mai multe căi: deodată sau treptat, contra bani sau contra bonuri transmisibile sau netransmisibile... La noi, desigur, a fost aleasă cea mai echitabilă, cea mai elegantă și, în același timp, cea mai prostească și neinspirată cale - privatizarea concomitentă contra bonuri netransmisibile.
Ce a fost mai departe, știm cu toții - fiecare cetățean a primit bonuri patrimoniale proporțional cu vârsta și experiența de muncă, toate întreprinderile de stat care urmau a fi privatizate au fost transformate în societăți pe acțiuni și apoi fiecare cetățean a putut să-și investească bonurile în acțiunile acestor societăți. Direct sau prin intermediul fondurilor de investiții și a companiilor fiduciare.
În '96 acest proces deja se finalizase, și Moldova avea aproape de 3 milioane de acționari. Nu prea sunt state în lume cu așa o implicare a cetățenilor în activitatea corporativă, vă asigur.
Acum puțin despre acționari. Acționarul este un coproprietar al societății, un antreprenor. El a investit în companie, și așteaptă niște venituri din această investiție. El, ca și orice investitor, își asumă riscul de a pierde banii investiți și, pentru a evita aceasta, urmărește activitatea companiei, iar dacă ceva nu-i place, se implică în administrarea ei la adunările acționarilor și prin intermediul consiliului, care reprezintă interesele acționarilor între adunări. Adică, acționarul bun este un proprietar gospodăros, care are grijă de proprietatea lui și știe cum să o protejeze.
Prin ce se deosebeau acționarilor de la noi? Prin tot. Ei nu au investit bani, și de asta nu le păsa. Ei, în marea lor majoritate, nu cunoșteau societatea unde au devenit acționari și domeniul ei de activitate. Ei nu își cunoșteau drepturile și nu știau ce pot să facă și cum să facă asta.
Dar cea mai mare problemă a acționarilor era numărul lor. La societățile mici pentru a face adunările acționarilor trebuiau închiriate săli de mii de locuri. La companiile mari trebuiau închiriate stadioane - existau fonduri de investiții cu câteva zeci de mii de acționari.
Dar nici nu aceasta era problema. Problema consta în aceea că, în realitate, acționarii nu puteau decide și schimba nimic. Pentru a înainta propuneri la ordinea de zi a adunării acționarilor sau candidaturi pentru membrii consiliului, acționarul sau grupul de acționari trebuia să dețină cel puțin 5% din acțiunile cu drept de vot. Aceasta însemna, de regulă, acțiuni coordonate a sute sau mii de oameni. Da, au fost și așa cazuri... vreo două. Toată implicarea acționarilor ca proprietari se reducea la simplul votat pe o listă de întrebări care nu putea fi schimbată și alegerea unui consiliu care nu-i reprezenta.
Și desigur, dacă proprietarii erau amorfi și nu se manifestat nicicum ca proprietari, toate deciziile au început să fie luate de principalii dușmani ai acționarilor - managerii companiilor.
Știu că sună ciudat, dar așa și este, în linii mari. Fiecare bănuț consumat de manager este o cheltuială care diminuează profitul acționarilor. Fiecare bănuț plătit ca dividend diminuează suma aflată la dispoziția managerului. Acționarii sunt persoanele care limitează libertatea managerului, îl pun să dea dări de seamă și se vâră cu mâinile nespălate în aceea ce managerul construiește cu atâta greu zi de zi. Managerii sunt persoanele ce fac pe parcursul anului nuștiuce cu banii investiți de acționari, exagerează orice succes cât de mic ar fi el și încearcă să ascundă orice problemă și insucces.
Deci, relațiile manager - acționar sunt complicate. Despre aceasta se știe în toată lumea, și pentru aceasta au fost elaborate talmuduri de legi despre societățile pe acțiuni, regulamente de dezvăluire a informației, instrucțiuni de evitarea a conflictelor de interese și coduri de etică corporativă. La noi ele, în linii mari, tot existau, dar cine știa despre ele?
Anume în perioada '95-'98, când statul deja nu mai avea treabă cu companiile, iar acționarii încă nu se manifestat nici într-un fel, la majoritatea societăților mari au apărut enormele datorii "istorice", care apoi mulți ani le-au atârnat ca o piatră de gât (iar multe așa și nu le-au supraviețuit).
Oricum, foarte repede relațiile capitaliste au început să biruie, și toți acei interesați și-au dat seama că pentru a putea dispune de o întreprindere trebuie să obțină proprietatea asupra ei - acțiunile. A început aceea ce Marx a numit "etapa de acumulare primară a capitalului", iar pe-a nostru - "marea fugăreală după acțiuni".
La cursă au participat, în majoritatea cazurilor, trei categorii de "investitori": managerii, care și-au dat seama că nefiind acționari, nu vor putea rămâne veșnic directori; acționari existenți, care doreau să capete sau să-și securizeze controlul asupra întreprinderii, și persoane terțe, interesate în activitatea sau activele întreprinderii. A urmat o perioadă febrilă de redistribuire a proprietății, epoca de aur pentru registratorii independenți, Bursa și brokerii de la noi. Ah, câte istorii delicioase despre marele amăgeli de atunci aș putea povesti... Ah, ce răsturnări spectaculoase au avut loc... la ce adunări de-a acționarilor am fost, cu oameni înarmați cu automate din ambele părți, cu directorul aruncând cu scaunul în președintele consiliului, cu adunări anunțate la adrese obscure, care să nu poată fi găsite de majoritatea acționarilor. Ah, cum directorii fostelor colhozuri vindeau acțiunile ce aparțineau acestora (fostele colhozuri la privatizare au primit pachete mari de acțiuni de la întreprinderile prelucrătoare), fără a ști nimeni din sat... Ah, cum buldozerul angajat de noul director, numit de un grup de acționari, a trecut prin poarta baricadată și apărată de angajații societății, care-l susțineau pe directorul numit de alt grup de acționari... Dar nu despre Benderii și Koreicii noștri vreau să povestesc azi.
Tot despre ce am povestit până acum, e doar preambulul, ambulul abia urmează. Peste tot în lume la această etapă de formare a economiei aveau loc așa procese, și peste tot câștigau acei cu gura mai mare și dinții mai tari. Și peste tot în lume, noii proprietari, după ce acaparau activele, le puneau să lucreze, pentru ași recupera investițiile și a câștiga de pe urma lor. La noi însă acesta a fost doar începutul dramei.
În anii 2000 - 2001 s-a finalizat, în linii mari, procesul de cristalizare a proprietății în majoritatea societăților pe acțiuni din țară. Cu alte cuvinte, mai peste tot a apărut un grup sau câteva grupuri concurente de acționari care dețineau sau împărțeau controlul asupra companiei. Urma etapa finală, când acționarii majoritari urmau să-și consolideze pachetul de acțiuni până la 100% și să poate merge mai departe, cu investițiile în companie și cu dezvoltarea acesteia. Desigur, acest proces ducea la diminuarea volumului pieței bursiere - odată cu majorarea pachetelor de acțiuni, tranzacțiile se fac mai rar (scade numărul de acțiuni în circulație liberă), și tranzacțiile cu pachetele semnificative nu mai sunt obiectul negocierilor bursiere (tranzacțiile se negociază în afara bursei). Aceasta a fost resimțit deodată de către participanții profesioniști, în special de către Bursă, veniturile căreia s-au diminuat semnificativ. Mai ales că odată cu consolidarea pachetelor de acțiuni, investitorii tot mai mult au început să migreze spre piața extrabursieră.
Mai demult la noi puteai face tranzacții în două feluri: la bursă, prin intermediari, și direct, înregistrând tranzacția la registrator. Odată cu consolidarea controlului, bursa devenea tot mai puțin atractivă pentru investitori, fiindcă acolo era dificil a face tranzacții directe. Iar când în circulație rămân pachete numărate de acțiuni, fiecare dinte ele fiind obiectul unei vânători aprigi, pe primul plan vin negocierile directe între vânzător și multiplii cumpărători.
Pentru a vă da seama despre atmosfera de atunci, iată un exemplu. În anul 2000 la societatea pe acțiuni Incomlac avea loc o luptă înverșunată pentru control între două fonduri de investiții. Unul dintre ele avea cca. 45% din acțiunile societății, altul - 43%. Pe lângă aceste două pachete de acțiuni, următorul după semnificație pachet era de 8%, fiind în proprietatea unei bănci (obținut ca gaj). Oricare dintre acele două fonduri de investiții ar fi cumpărat acest pachet de acțiuni, ar fi obținut controlul asupra întreprinderii. După negocieri îndelungate, primul fond de investiții a convenit cu banca ca ea să-i vândă pachetul de acțiuni. Însă când s-a ajuns la efectuarea tranzacției, brokerul celui de-al doilea fond de investiții a oferit un preț mai mare (cu un bănuț) și sistemul de tranzacționare a adjudecat lui pachetul de acțiuni.
În condiții normale, vânzătorul ar trebui să fie bucuros că a reușit să obțină un preț mai mare. Dar nu și în cazul când tranzacția a fost deja negociată. Banca a refuzat să transmită pachetul vândut, ceea ce este o încălcare a tuturor normelor de tranzacționare la bursă. Al doilea fond, acel care a reușit să le cumpere, a încercat să obțină transmiterea acțiunilor în toate instanțele posibile, însă banca era una mare, și a scăpat doar cu o simplă amendă. Până la urmă, tranzacția între primul fond și bancă a fost repetată, și de această dată nu a reușit să mai intervină nimeni.
Acest caz a arătat cât sunt de imperfecte mecanismele de asigurare a tranzacțiilor bursiere de la noi. În scurt timp după aceasta, toate tranzacțiile bursiere au început să se deruleze prin intermediul Depozitarului bursei, ceea ce, teoretic, exclude repetarea la astfel de cazuri pe viitor.
După cum am mai spus, mecanismul bursier era absolut neadecvat pentru faza în care a intrat economia noastră - consolidarea capitalului. Majoritatea tranzacțiilor au început să fie făcute pe piața extrabursieră. Era o etapă absolut necesară pentru noi și cu cât mai repede am fi parcurs-o, cu atât mai bine. După asta ar fi început etapa de creștere a companiilor, de atragere a capitalului extern și reîmpărțire a piețelor. Desigur, această concentrare a capitalului ar fi avut niște urmări destul de dureroase pentru piața de capital - când numărul de acționari la societăți coboară sub 50 de persoane, ele imediat sunt transformate în SRL-uri, din cauza procedurilor foarte anevoioase de administrare a SA-urilor. Am fi asistat la o diminuare rapidă a numărul de societăți pe acțiuni, s-ar fi limitat câmpul de lucru al bursei, brokerilor și sursele de venituri ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (CNVM). La Bursă ar fi rămas doar companiile care sunt cu adevărat bursiere - mari, deschise, cu un număr mare de acționari, unde sunt importante tranzacțiile pe piața secundară. Și doar mai târziu, peste 4-5 ani, companiile plecate cândva ar fi început să revină la bursă - puternice, eficiente, în căutarea resurselor de pe piața de capital. Aceea ar fi fost adevărata naștere a bursei de la noi.
Însă la noi deja exista o infrastructură a pieței, unde erau niște oameni, care vedeau cum li se diminuează bucățica de plăcintă, și ei nu erau dispuși să-și piardă veniturile. De asemenea, odată cu trecerea tranzacțiilor de la bursă pe piața extrabursieră, dispărea posibilitatea de a controla aceste tranzacții. Când o tranzacție este efectuată direct, la registrator, Statul și persoanele terțe află despre ea numai post-factum, după înregistrare. Pe când la Bursă situația e alta - dacă tranzacția a avut loc (și a fost raportată) azi, transferul de proprietate va avea lor doar peste trei zile (cel puțin trei zile). Iar în aceste trei zile oricând se poate găsi loc pentru un sunet telefonic de sus și apoi motive de anulare a tranzacției…
Iar când în anul 2000 membră a CNVM a devenit fosta șefă-adjunct al Bursei și șefa depozitarului bursei, lucrurile au început să se miște foarte repede. Pe data de 7 septembrie 2000 a fost aprobată hotărârea CNVM nr. 32/9, care prevedea interzicerea tranzacțiilor extrabursiere pentru pachetele mari de acțiuni. Pe parcursul fiecărui an, puteai cumpăra direct nu mai mult de un procent de acțiuni. Toate restul acțiunilor urmau să fie tranzacționate pe la bursă.
Așa un marasm putea fi doar o invenție de-a noastră. Nicăieri nu veți găsi prevederi similare - bursa e un mecanism care te ajută, când nu găsești contra-partea la tranzacție, să vinzi sau să cumperi. Peste hotare, dacă dorești să faci direct o tranzacție, nimeni nu ți-o va interzice. Și asta se referă nu numai la tranzacțiile mici. Imaginați-vă, acționarul unei corporații de miliarde de dolari negociază un an vânzarea acesteia… negociază toate condițiile, toate etapele, toate plățile, până la ultimul cent… și când ajunge să facă tranzacția - buna ziua, suntem Comisia Națională, nu puteți face vânzarea companiei cum ați negociat-o, fiți bun să mergeți la bursă și deam acolo o veți vinde cum se va primi, cui se va primi și pe bucățile care se vor primi... Pe atunci prin Moldova nu se cunoșteau așa noțiuni ca M&A, LBO, MBO și primă de control.
După intrarea în vigoare a acestei hotărâri, a devenit foarte dificilă finalizarea procesului de consolidare a acțiunilor. Societățile pe acțiuni formate în urma privatizării (da acestea sunt majoritatea covârșitoare a fostelor întreprinderi de stat, floarea industriei moldovenești) au fost brusc suspendate în aer - investitorilor le-a devenit foarte dificil și costisitor să capete controlul asupra acestor companii. În anii 2001 - 2004 cea mai populară întrebare adresată brokerilor de către clienți era: da voi puteți garanta că acțiunile nu vor fi preluate de altcineva? Brokerii mai de treabă spuneau: nu putem garanta, acei mai puțin de treabă - garantau, și apoi încercau cele mai diverse scheme, ce ar asigura transmiterea acțiunilor anume acelui cui ele erau destinate.
Proprietarii societăților, în loc să procure repede toate acțiunile rămase în circulație și după aceasta să se poată concentra pe dezvoltarea afacerilor, au rămas împotmoliți, fără posobilități clare de finalizare a procesului. Nimeni nu voia să investească bani într-o companie care nu era clar cui va reveni până la urmă… Acest lucru se poate vedea extrem de bine pe diagrama emisiunilor de acțiuni, înregistrate de la un an la altul (unica modificare pe care am făcut-o în cifre a fost excluderea unor emisiuni foarte mari făcute de Union Fenosa și de bănci în 2004 - ele au fost făcute fie în baza memorandumului de privatizare, fie la cererea legii).
Vedeți ce avânt își luaseră investitorii în ‘98 și în ‘99… și la începutul lui 2000… Iar în septembrie 2000 hotărârea CNVM a tăiat aripile pieței noastre de capital. Dintr-un instrument comod de administrare a proprietății și atragere a finanțelor, acțiunile s-au transformat într-o piatră legată la gâtul investitorilor. Iar piața de capital, dintr-un segment promițător al economiei, a devenit unul dintre cele mai greoaie și evitate domenii. În loc să fie ajutorul investitorilor, a devenit capcană pentru ei - cel mai mare vis al multor și multor oameni de afaceri de la noi a devenit să reușească odată să adune toate acțiunile și apoi să transforme compania în SRL și să uite de coșmarul numit piața de capital și societăți pe acțiuni. Iar CNVM se mira - de ce scade volumul investițiilor, ce s-a întâmplat...
Pe lângă această încetinire a procesului investițional de la noi, interzicerea tranzacțiilor extrabursiere a mai avut o urmare - creșterea vertiginoasă a numărului de „suflete moarte” (analogie exactă cu romanul lui Gogol). Așa brokerii numesc persoanele din registrul acționarilor care nu mai sunt active - fie au decedat, iar moștenitorii legali nu au intrat în drepturi legale, fie nu mai sunt de găsit. Mai ales după 2001, când lumea a început să plece pe-un cap din țară, acest fenomen s-a extins foarte tare, la majoritatea societăților din 300-500 de acționari în țară mai sunt 40-50, iar la adunările acționarilor vin 3-4. Dacă la început era dificil de făcut operații cu acțiunile, acum să le tranzacționezi a devenit imposibil.
La începutul lui 2004, din partea unei organizații obștești de promovare a drepturilor acționarilor am atacat câteva hotărâri de-a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, care limitau sau încălcau drepturile proprietarilor de valori mobiliare. Am atacat și această hotărâre a CNVM pe motiv că limitează libertatea contractului, care poate fi limitată numai de lege (tranzacțiile extrabursiere au fost interzise printr-o hotărârea, ceea ce, normal, nu putea fi făcut). Am pierdut în prima instanță și ne pregăteam să mergem în a doua (despre aceea cum se judecă la noi așa probleme am mai scris, de regulă, totdeauna pierdeam în prima instanță, însă până la urmă câștigam în Curtea Supremă de Justiție), dar aici în componența Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare au avut loc schimbări, a fost numit un nou membru.
El a început să convingă restul membrilor Comisiei despre ilegalitatea deciziei, și despre efectul ei negativ asupra pieței de capital. Până la urmă, în fața evidențelor și sub amenințarea unor noi procese în judecată, a fost adoptată o hotărâre care permitea tranzacțiile extrabursiere (asta a fost în decembrie 2004). Păi bine, într-o lună, până la finele anului, volumul tranzacțiilor extrabursiere a fost mai mare decât volumul tuturor tranzacțiilor încheiate la bursă în anul cela - asta așa, ca să vă dați seama de presiunea ascunsă ce exista pe piață pentru a face astfel de tranzacții.
Toți s-au relaxat și au respirat ușurați (cu excepția Bursei, desigur), dar aici a venit artileria grea. La ședința Consiliului Suprem de Securitate (sic!) pe lângă Președinte s-a discutat situația îngrijorătoare pe piața de capital. Motivul oficial era că au început să se facă tranzacții active cu acțiunile câtorva bănci. Neoficial, se zicea că cauza a fost mult mai prozaică. Directorul Carmez de mult timp acumulase pe persoane de încredere un pachet de peste 50% din acțiunile făbricii, în condițiile unei lupte acerbe cu alt grup de acționari, însă nu putea duce la capăt ultima fază a acumulării acțiunilor - să le treacă pe numele său. Iar cineva din anturajul președintelui de atunci (se vehiculau mai multe nume) avea un ochi pus pe Carmez, și nu vroia să permită ca Cîșlaru (directorul de atunci) să devină proprietar majoritar cu actele în ordine. Dacă nu credeți această explicație, vedeți ce s-a întâmplat în aprilie 2009 - pe fonul gălăgiei de după 7 aprilie, când atenția publicului era atrasă de altceva, Cîșlaru a fost arestat și ținut vreo două luni în arest preventiv. Între timp repejor a fost făcută adunarea acționarilor, la care (în lipsa principalului acționar, iar restul fiind speriați de moarte) a fost ales noul director, după care Cîșlaru a fost eliberat frumos din arest. Fără ca dosarul lui să ajungă în judecată. Mai degrabă, fără lipsa vreo unui dosar.
Revenind la începutul lui 2005, Voronin l-a chemat pe președintele de atunci al Comisiei și i-a tras o săpuneală zdravănă. Iar acela, nefiind chiar tare de fire, era gata la orice, numai să iasă cu basma curată. Nici nu mergea vorba să-și apere opinia sau prevederile legii. Membrul comisiei care a promovat anularea interdicției la tranzacțiile extrabursiere și vicepreședintele comisiei (care, de altfel, nu avea nici o treabă cu asta) au fost forțați să-și dea demisia (asta membrii CNVM, care se numeau de Parlament pe termen de 7 ani și care puteau fi demiși numai în cazul unor încălcări serioase a legii). După aceasta întunericul a coborât complet.
La următoarele modificări semnificative a legislației obligativitatea efectuării tranzacțiilor numai prin bursă a fost inclusă deja în lege, pentru ca nici o sabakă (a se citi organizație obștească) să nu mai poată zice că prevederea respectivă nu este legală. Asta deja ține de coerența politicilor promovate pe piața de capital - Comisia mai întâi a promovat modificări la lege care să interzică tranzacțiile în afara bursei, iar astăzi promovează un proiect nou de lege, care liberalizează complet piața secundară. Deși, mai bine târziu decât deloc…
În prezent, avem următoarea situație: majoritatea societăților privatizate au un număr mare de acționari care nu se mai manifestă nici într-un fel ca acționari - sunt plecați peste hotare sau au decedat. Aceasta creează probleme serioase, în special companiilor mari. Toate aceste persoane trebuiesc înștiințate despre petrecerea adunărilor generale, despre ofertele efectuate, ceea ce poate implica costuri semnificative. Sudzucker-Moldova are cca. 7 mii de acționari, Moldova-Agroindbank cu peste 4000 de acționari - acestea sunt cazuri extreme. Dar avem o mulțime de societăți care abia o duc de pe o zi pe alta (farmacii, librării, magazinașe), ce au câte 300-400 de acționari, împrăștiați în toată țara. Este evident că astfel de întreprinderi sunt sortite, nimeni nu va accepta să investească în așa ceva, cel puțin până nu se clarifică situația cu mulțimea de acționari. Fiind consultanți, cea mai frecventă problemă cu care ne-am confruntat a fost anume aceasta: ce de făcut cu micii acționari, cum se poate micșora numărul lor.
Practica de până acum a depistat câteva metode de a lupta cu aceasta, eficiente sau mai puțin. Prima ar fi reorganizarea prin separare. Acționarul majoritar se separă de la societate cu cota lui de acțiuni și cu o cotă proporțională de active, creând o societate nouă (SRL, de regulă, că nu-i nebun să mai facă o SA). Neajunsul - procedura foarte anevoioasă (în medie, de la 9 luni la un an și ceva), și faptul că dacă întreprinderea veche are un nume și o rețea de clienți, acestea sunt abandonate. Și oricum, o parte de active trebuie lăsată și întreprinderii vechi.
Consolidarea acțiunilor, așa cum este descrisă în lege, nu este aplicabilă din cauza unor greșeli în legislație. Consolidarea acțiunilor presupune ca din mai multe acțiuni se face una cu nominal mai mare. Astfel, dacă nominalul acțiunilor se majorează de la un leu la o mie de lei, dintr-o mie de acțiuni de până la consolidare, se va primi e acțiune nouă. Acționarii care au mai puțin de o mie de acțiuni, vor trebui fie să plătească diferența până la o acțiune întreagă, fie vor primi valoarea de piața a acțiunilor vechi ce le aparțineau. Însă la noi legea scrie că acest proces urmează a fi efectuat fără careva plăți suplimentare din partea acționarilor sau societății - ceea ce este valabil doar în cazul dacă numărul de acțiuni deținute anterior este perfect suficient pentru convertire, dar nu explică ce se face în restul cazurilor.
În schimb noi am propus clienților noștri o altă soluție - convertirea acțiunilor în acțiuni cu o valoare mai mare. Aceasta înseamnă că urmează a fi anulate acțiunile vechi, cu valoare mică, și emisă o altă clasă, de acțiuni noi, cu valoare mare. În principiu, e un proces similar consolidării, dar are un alt statul juridic. Iarăși, acționarii care nu au suficiente acțiuni pentru o acțiune nouă, pot fie să achite diferența, fie vor primi valoarea de piață a acțiunilor ce le aparțineau. Noi am promovat această metodă în rândul mai multor companii mari pentru care problema este stringentă, și chiar am mers cu documentele unei dintre aceste companii în Comisie. Însă, din câte îmi pot da seama, Comisia atunci s-a temut să înregistreze o astfel de operațiune (fie de teama eventualelor plângeri de la acționari, fie fiindcă înțelegea că această procedură va permite mai multor companii să plece în final de pe piață, fie din alte motive obscure) - clientul nostru a primit un refuz cu motivul că legea interzice ca o companie să aibă concomitent în circulație două clase de acțiuni ordinare. Deși în această procedură nici nu puteau să apară două clase de acțiuni - una se anula, alta se emitea. Acest refuz e cu atât mai mult ciudat fiindcă cândva Comisia a înregistrat exact aceeași procedură pentru societatea CMC Knauf, când aceia au substituit acțiunile de 50 de lei cu acțiuni de 250 000 lei (cum și era de așteptat, peste câțiva ani Knauf s-au transformat în SRL). Clienții noștri au preferat să mai aștepte, poate apar și alte soluții, și la moment nu au atacat refuzul respectiv în judecată.
Asociația investitorilor străini de mai mult timp promovează soluția practicată pe larg în multe țări a lumii - preluarea forțată a acțiunilor de la acționarii minoritari (squeeze-out). Dacă o persoană deține mai mult de 90% din acțiunile unei companii (95%, în unele țări), este în drept să procure la preț de piață restul acțiunilor companiei, fără consimțământul altor acționari. Propunerea de a se introduce această procedură și la noi este vehiculată de câțiva ani, a fost introdusă odată într-un proiect de modificare a Legii cu privire la piața valorilor mobiliare, a fost tăiată la o ședință a grupului de lucru cu Ghilotina II de către reprezentanții Comisiei și acum, în sfârșit, se pare că a luat o cale fermă spre aprobare în textul noului proiect de lege cu privire la piața de capital.
Și, în sfârșit, soluția extremă este declararea acțiunilor deținute de „sufletele moarte” ca fiind patrimoniu fără proprietar - există așa o procedură în legislația noastră. După parcurgerea tuturor etapelor prevăzute de lege acțiunile respective urmează să treacă în proprietatea administrației publice locale (primăriei) în localitatea unde se află compania. Oricum, e mai bine un acționar unic, primăria (de la care acțiunile pot fi procurate și care dă credibilitate companiei) decât 100 de acționari dispersați în toată țara și care oricum nu pot fi găsiți.
În final, urmările la toată această istorie sunt foarte triste. Exact când economia noastră era într-un moment foarte important, a primit, vorba ceea… cu secerea la rădăcină… Încă un an-doi și majoritatea fostelor companii de stat ar fi avut proprietari, care le-ar fi pus pe picioare și le-ar fi făcut profitabile. Sau dacă nu ar fi putut să le relanseze, le-ar fi vândut, fiind unicul proprietar aceasta este simplu de făcut.
Această frânare a acumulării capitalului primar a avut un șir de urmări din cele mai urâte, dintre care menționez doar: tergiversarea numirii unui management eficient la foarte multe companii, tergiversarea investirii în multe companii, tergiversarea în timp a soluționării unor conflicte între grupuri de acționari, și, cel mai grav, tergiversarea relansării activității eficiente a mai multor companii. Desigur, acei mai insistenți dintre acționari până la urmă au reușit să acumuleze pachetele de acțiuni, în mare parte… Dar cât timp a fost pierdut. Și câți acționari care erau dispuși să vândă acțiunile lor au plecat între timp… sau au decedat… și acțiunile lor au rămas blocate. Și câtă valoare ar fi produs ele pentru țară în acești ani, și câte locuri de muncă ar fi creat. Însă mulți acționari au abandonat această idee, și companiile în care vroiau să investească așa și au rămas magazinașe-în-care-nu-e-clar-ce-se-vinde, hale părăsite la marginea orașului sau ferme în sate, din care a rămas doar fundamentul.
După aprecierea mea, dacă nu era acea hotărâre nefericită a CNVM, avântul investițional din 2007-2008 ar fi avut loc cu vreo 4-5 ani mai devreme. Și nu ar fi fost nici o criză care să stopeze această creștere… Și am fi avut o mulțime de întreprinderi vechi, rămase de pe timpul sovietic, lucrând. Și o mulțime de locuri de muncă, locurile oamenilor care au fost nevoiți să plece peste hotare.
Desigur, istoria nu acceptă cuvântul „dacă”. Intenția mea a fost alta - să arât cum o mică buturugă poate da peste cap carul economiei (contemporan, capacul de la canalizare de la care automobilul se răstoarnă). Am povestit nu despre o lege, nici despre o hotărâre de Guvern. Era doar o hotărâre, o simplă hotărâre a unui organ de stat, un text pe jumătate de pagină. Însă din cauza că la aprobarea ei nu s-au examinat urmările pentru țară și economie, ci doar pentru CNVM și pentru Bursă, efectul a fost atât de dezastruos.
Haideți să avem grijă ce hotărâri adoptăm. Unele pot fi mai importante decât noi credem.
