James Bond si calitatea studiilor

Când predam studenților mei piețele de capital și ajungeam la tema despre vânzările scurte, le arătam la seminare un mic fragment din filmul „Casino Royale” din 2006. Acolo este un moment (începând cu minutul 9 al filmului) când eroul negativ primește niște bani la păstrare de la clienții săi și imediat, utilizându-i drept garanție, dă indicații brokerului său să vândă acțiunile unei companii. Eu întrebam studenții ce tip de operație a fost aceasta și care sunt așteptările eroului negativ.

Nu intru în detalii tehnice, voi spune doar că persoana care vinde scurt se așteaptă ca pe viitor prețul acțiunilor respective să cadă. Dacă aceasta se adeverește, vânzătorul câștigă. Dacă nu - pierde.

Și cam la fiecare astfel de seminar, cineva dintre studenți îmi reproșa că ei merg la film să se distreze, și nu să identifice tipurile de tranzacții. Și eu de obicei le țineam cam următorul discurs:

Adevăratul învățat nu este doar până la examen - ai dat examenul și ai uitat. Învățatul calitativ, așa cum ar trebui el să fie, se soldează cu niște cunoștințe și aptitudini care sunt însușite și folosite natural de persoană. Și utilizarea cunoștințelor respective nu trebuie să solicite nici un fel de eforturi și încercări de ați aminti ceva - trebuie să fie în „nucleul operațional” al personalității.

Nu mă refer la informațiile întâmplătoare sau acumulate din curiozitate. Vorbesc despre studenții care studiau la facultatea „Bănci și burse de valori” sau la „Investiții”, și care, respectiv, vroiau să-și facă din asta o meserie. Însă care considerau că toate cunoștințele referitoare la viitoarea lor activitate reprezintă nu ceva obligatoriu, ci așa... un bonus sau o informație lipsită de utilitate practică.

Și cred că asta e una din principalele probleme ale sistemului nostru de învățământ și a studenților noștri. Peste hotare scopul facultăților este de a face absolvenții să cunoască anumite lucruri, pentru ca ele automat să poată fi aplicate mai târziu. Acolo cineva care nu a însușit materialul anterior, nu va avea ce face în anii următori, zburând de la facultate. Scopul facultăților noastre e doar să predea ceea ce scrie în program, fără a-și face mari griji despre aceea, cât de durabil a fost însușit materialul. Iar studenții care nu învață termină cu bine facultatea, neatinși de suflul cunoștințelor.

Îmi pare absolut normal ca un student de la filozofie, când aude în vre-un film referință la ideile unui gânditor, să și le amintească. Îmi pare absolut normal ca un student de la matematică, când vede în vre-un film vreo ecuație simplă, să încerce automat să o rezolve în gând. Și da, îmi pare absolut normal ca niște studenți de la Bănci și burse de valori, când aud despre o tranzacție cu acțiuni, imediat să o categorizeze și să știe care vor fi urmările ei.

Să luăm exemplul filmului cu James Bond. Eroul negativ a vândut scurt acțiunile unei companii ce construia avioane, și avea să câștige dacă prețul acestora se micșora. Din această cauză, el a organizat un atac asupra unui nou prototip de avion lansat de compania respectivă. Evident, prețul acțiunilor acesteia ar fi căzut imediat după un astfel de incident. Iar James Bond a preîntâmpinat atacul, și prețul acțiunilor a continuat să crească. Eroul negativ a pierdut toți banii clienților și a devenit foarte disperat să-i recupereze, participână la turnamentul de pocker din Casino Royale.

Așa vede filmul un student de la Bănci și burse, care cunoaște tipurile de tranzacții. Iată cum văd acest film persoanele care nu cunosc detalii tehnice despre vânzările scurte (inclusiv și majoritatea studenților mei, din păcate):

Eroul negativ a căpătat niște bani. După asta el a vândut niște acțiuni. După asta el a organizat un atac asupra avionului (poate de aceea că era om rău, poate din alte cauze obscure). Atacul nu reușește, și după asta el nu se știe de ce rămâne fără bani și este vânat de creditorii săi.

Nu e mare lucru. Doar face deosebirea între un spectator simplu și un specialist.

Defendor si Kick-Ass

Așa s-a primit că într-un interval destul de scurt te timp am privit două filme: "Defendor" și "Kick-Ass". Ambele sunt la aceeași temă, și anume cum oameni obișnuiți (americani obișnuiți) sub influiența benzilor desenate, decid să devină supereroi. Și ce se primește până la urmă din aceasta.

În Defendor personajul principal, interpretat de Woody Harrelson, este o persoană puțin retardată, cu o imagine neadecvată a lumii înconjurătoare. Numele lui adevărat era Arthur Poppington (observați ironia), însă el preferă să fie numit Defendor. Nopțile el se vopsea ca un comandos, îmbrăca un costum negru cu litera D făcută din fâșii de scoci pe piept și devenea un luptător singuratic contra criminalității și un apărător al celor slabi. Armele sale principale - o ghioagă și o praștie. Iar dușmanul său principal este Căpitanul Industriei (bunelul i-a spus odată când era mic că mama lui a murit din cauza Căpitanilor Industriei), pe care l-a identificat în capul rețelei locale de trafic de droguri și femei.

În Kick-Ass eroul principal e un tânăr (Aaron Johnson) care se întreabă de ce nimeni nu încearcă să devină în realitate supererou, dacă oricum sunt atâția fani ai benzilor desenate. Și decide el să devină eroul Kick-Ass, cumpără pe internet un costum de supererou și începe să facă bine. Chiar de la prima sa tentativă este înjunghiat și apoi lovit de un automobil, după care întro stare foarte gravă nimerește în spital. De acolo iese cu o mulțime de tije metalice vârâte în oase și, mai important, cu majoritatea terminațiilor nervoase moarte, ceea ce-i scade cu mult pragul de durere. Aici și survine momentul său de glorie.

Într-o seară vede pe stragă cum trei indivizi îl urmăresc și încep să-l bată pe un tânăr. El intervine și încearcă să-l apere. Deși lupta este inegală, Kick-Ass de fiecare dată se ridică de jos și iar și iar se aruncă asupra lor. Până la urmă, agresorii sunt intimidați și fug. Iar un băiat pe care el l-a rugat să cheme poliția a chemat, desigur, toți amicii săi din apropiere să urmărească bătaia și reușește să o filmeze la telefonul mobil. După plasarea filmulețului pe Youtube, Kick-Ass devine renumit. Însă mai târziu el întâlnește (și vede în acțiune) o pereche care pe bună dreptate ar putea fi numiți supereroi: Big Daddy (Nicolas Cage) și fiica lui de vreo 12 ani Hit-Girl, care au scopul de a se răzbuna pe șeful criminalității din oraș.

Ambele filme sunt foarte diferite între ele. Primul este greu de înscris în vreo categorie de gen (anume din această cauză regizorul și autorul scenariului timp de patru ani bătea pragurilor caselor de filme, încercând să le convingă să-l producă), are un personaj tragic care trezește compătimire. La vizionarea filmului simțeam cam același lucru ca și la citirea Florilor pentru Algernon. Al doilea film este catalogat ca fiind comedie pentru tineri, deși am impresia că aceasta este doar o mască pentru mesajul adevărat transmis de film. Mie el pe alocuri îmi amintea concomitent de Leon și Matrix.

Producătorii ambelor filme s-au protejat într-un fel pentru a nu fi învinuiți dacă cumva se vor găsi persoane care sub influiența lor vor încerca să "repete" tentativa de a deveni supereroi: în Defendor eroul principal nu este chiar adecvat, iar în Kick-Ass de mai multe ori se spune aproape cu text deschis: periculos, nu încercați să repetați. Însă în pofida acestui lucru, în ambele filme se simte o profundă nostalgie pentru eroul singuratic, apărător al celor oropsiți și obijduiți. Cred că anume această nostalgie face benzile desenate atât de populare în SUA.

Din cauza lipsei a unei istorii și a unor tradiții ancestrale, multe lucruri la americani sunt altfel decât la noi. De exemplu, în locul baciului la ei e șeriful, și el cântă nu "Şi de-a fi să mor / În câmp de mohor, / Să spui lui vrâncean / Şi lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice, pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi;" ci "Mama, put my guns in the ground / I can't shoot them anymore. / That long black cloud is comin' down / I feel like I'm knockin' on heaven's door."

Din aceeași cauză, în locul legendarilor Toma Alimoș și Andrii Popa americanii îi au pe legendarii Superman și pe Batman.

P.S. Am uitat să spun impresia despre filme. Ambele mi-au plăcut (în mod diferit), le recomand.

Lady in the water

De mai mult timp, regizorul meu preferat de film este M. Night Shyamalan. Aceea ce îmi place în el cel mai mult (pe lângă modalitățile pe care le alege de a transmite mesajul) este independența cu care îți alege temele și lipsa de interes pentru succesul comercial. El are niște idei pe care vrea să le împărtășească, și lui puțin îi pasă, ce încasări va avea filmul. Și dacă uneori, din pură întâmplare, filmul devine un mare succes, aceasta e doar un bonus.

Marile lui succese sunt conoscute de toți: „The sixth sense”, „Signs”, „Village”, filme care au fost și niște succese financiare remarcabile. Unele filme nu au fost deloc succese (vreau să spun - financiare), ca de exemplu „Unbreakable”.

Azi vreau să vorbesc despre filmul „Lady in the water”, o producție a anului 2006, cu Paul Giamatti și Bryce Dallas Howard în rolurile principale. Din păcate, la noi în cinematografe el nu a rulat (sau cel puțin mie mi-a scăpat, deși e puțin probabil).

Formal, filmul este un thriller fantesy, însă eu l-aș categorisi mai degrabă ca detectiv de caractere. Filmul are următorul subiect:

Din lumea subacvatică la noi vine o nimfă de apă (Bryce Dallas Howard), o fată, care vrea să transmită un mesaj ce ar putea să schimbe lumea noastră. Mesajul urmează a fi adus unei persoane care va putea să-l transmită omenirii - așa numitul recipient. Persoana respectivă urmează doar să se întâlnească cu nimfa și imediat va simți ceva: amețeală, împunsături în tot corpul, dezorientare. După asta mesajul va apărea în mintea recipientului de la sine - ea numea aceasta "a-l trezi".

Recipientul (jucat de Shyamalan) este un scriitor, care vrea să scrie o carte despre structura societății și să-și expună opiniile despre aceea, încotro ea merge și încotro ar fi bine să meargă. Recipientul locuiește într-un bloc unde se dau apartamente cu chirie. Nimfa, adusă de un vulture uriaș, este lăsată în bazinul blocului respectiv, unde începe să locuiască, în așteptarea posibilității de a transmite mesajul.

Eroul principal al filmului este administratorul blocului respectiv (Paul Giamatti), persoana care are grijă de ordine și urmărește ca totul să funcționeze. El duce un mod de viață foarte retras și singuratic, ascunzându-se de restul lumii după micile sale atribuții cotidiene, care îi permit să uite de tragedia ce l-a lovit - pierderea soției și copiilor. De câteva zile el își dă seama că noaptea se petrece ceva în bazin, dar tot nu poate înțelege ce. Până la urmă, fata îl salvează de la înnec și îi povestește istoria sa. După oarecare căutări, ei își dau seama cine este recipientul și transmit mesajul.

Însă problema principală abia se prefigurează. Nimfa este vânată de niște ființe, niște creaturi asemănătoare lupilor, numite Scrunți. După regulile lumii lor, ea nu putea fi atacată în momentul când urma să fie dusă înnapoi de vulture, însă unul dintre scrunți încalcă legile, fiindcă fata urmează să devină foarte importantă în lumea subacvatică. Și aici situația se complică, fiind nevoie de implicarea mai multor locatari ai blocului.

Blocul respectiv formează o lume aparte, fiecare locuitor al lui având grijile, viața și ciudățeniile proprii. Nu are rost să-i menționez pe toți, dar unii sunt esențiali pentru evoluția evenimentelor: o chinezoaică în vârstă și fiica ei, scriitorul și sora sa, un tată amator de integrame cu fiul său cu fantezie bogată, o familie mexicană cu cinci fete, 

un tânăr ciudat ce-și antrena doar partea dreaptă a corpului, o bătrânică amatoare de animale, un bărbat care totdeauna tace, un bărbat cu o soție guralivă, un grup de tineri drogați și un critic de cinema, care s-a mutat temporar în bloc.

Pentru ca eroina să poate ocoli fiara ce o vânează și de câteva ori mai nu a reușit să o ucidă, trebuie să se adune împreună un interpretator de semne, o ghildă de mâini ce s-ar uni, un tămăduitor, un gardian, o persoană părerea căreia contează și cineva care nu are secrete. Iar scopul eroului principal este să înțeleagă, cine și ce rol are și să-i adune împreună în momentul necesar.

Din acest moment, filmul capătă o cu totul altă întorsătură - dintr-un thriller obișnuit el se transformă într-o căutare în caracterele oamenilor, fiecare dintre ei încearcă să-și găsească rolul. Sigur, această căutare nu este una simplă și fără greșeli. Și, desigur, căutarea nu trece fără o poantă în stilul obișnuit al filmelor lui Shyamalan.

Ideea filmului este următoarea: fiecare are un scop de îndeplinit în viață. Și foarte des, acest scop nu ne este cunoscut, până în momentul când vine momentul pentru realizarea lui. Și după aceasta, se poate spune că viața a reușit. Chiar dacă nu va mai fi nimic important în ea. Și în film vedem cum niște oameni absolut ordinari capătă valoare anume în momentele celea, când intră în rolul ce le este predestinat.

După lansare, filmul a primit o apreciere mai degrabă proastă decât bună (5,9 din 10 pe imdb.com). Cauzele principale sunt două:

- Shyamalan și-a atribuit sie un rol destul de mare, ceea ce nu este caracteristic lui - de regulă, el juca în filmele sale roluri episodice, care putea dura doar câteva secunde. Pe lângă aceasta, rolul său este destul de „mesianic” - el este scriitorul-recipient, care urmează să scrie cartea care va schimba lumea și care, după cum se află, va fi

 omorât din cauza acestei cărți. Sigur, aceasta nu putea să nu stârnească remarci destul 

de usturătoare din partea criticilor.

- A doua, și cred că cea mai importantă - cel mai neplăcut erou al filmului, după scrunt, desigur, este criticul de film. Înțeleg că introducerea lui a fost o mică vendettă a lui Shyamalan pentru tot sângele pe care i l-au supt: criticul e o persoană absolut fără sentimente, care examinează tot ce se petrece prin prisma clișeelor utilizate în industria cinematografică, și susține că ”... cui poate să-i treacă prin cap să se sărute sub ploaie, dacă poți să mergi la dos și să te săruți acolo. Introducerea unui astfel de fragment în film denotă prostul gust al regizorului, fiindcă aceasta nu este natural.” Până la urmă, criticul este unicul personaj care cade pradă scruntului. Dar comunitatea criticilor de film, desigur, nu puteau să-i ierte așa ceva.

Nici nu voi încerca să susțin că filmul este o capodoperă. Shyamalan poate și mai bine, cu mult mai bine. Mie personal nu mi-a plăcut că el nici nu a încercat să facă lumea filmului credibilă - din start 

ne dă de înțeles că este doar o poveste, și cu aceasta se limitează. Un alt lucru care m-a dezamăgit puțin a fost slaba dezvăluire a unor personaje, chiar și a acelor care au de jucat un rol important în acțiunea filmului. Deși, aceasta e doar o părere de rău, și nu un reproș, fiindcă în acele 110 minute cât durează filmul, Shyamalan a avut de vârât foarte multe, și majoritatea i-au reușit, dar a avut și de jertvit câte ceva. Pentru a face filmul interesant și captivant, trebuia menținut suspansul și ritmul acțiunii, și din păcate aceasta nu permitea careva degresiuni și devieri a atenției de la acțiunile eroului și eroinei principale.

În mod deosebit vreau să spun despre actori. Shyamalan poate să atragă actori extrem de talentați și să arate unii actori în niște ipostaze absolut neașteptate. Acesta a fost cazul lui Paul Giamatti, actorul ce a jucat rolul principal. Până la acest film, cel mai important rol în care l-am văzut pe Giamatti a fost în "Cinderella Man", unde el a fost eroul secundar. Acest actor apărea deseori pe al doilea plan, dar niciodată nu l-am remarcat în mod deosebit, până a-l vedea aici. Cred că el îi este recunoscător lui Shyamalan, care i-a dat șansa de a arăta tot talentul actoricesc, pe care Giamatti îl are din plin.

Actorița pe principalul rol feminin este Bryce Dallas Howard, cu care Shyamalan a conlucrat și în filmul anterior, "The Village". Anume rolul fetei oarbe din "The Village" a făcut-o renumită, atrăgând atenția publicului larg și a producătorilor asupra sa. În noul film ea joacă foarte bine rolul fetei venite din altă lume pentru a da sfaturi și a întredeschide puțin tainele viitorului, dar care totodată este atât de speriată și vulnerabilă în fața primejdiilor ce o pasc.

Deși atitudinea mea nu este univocă, mie filmul mi-a plăcut. Este, ca și alte filme ale lui Shyamalan (poate, cu excepția ultimului film, The Happening), un film cu "idee". Pe lângă acțiunea propriu-zisă (și renumitul suspans care poate fi făcut de Shyamalan "din nimic"), filmul mai poartă și un mesaj ascuns, lăsat, ca de obicei, să fie înțeles de spectatori de sine-stătător. Și pe mine personal mă flatează această atitudine a regizorului, care presupune că eu și singurel, fără ajutorul lui și fără a mi se repeta de cinci ori pe parcursul filmului, voi înțelege ce a avut în vedere.

Așa că acei care doresc să vizioneze o poveste frumoasă cu specificarea thriller fantasy, dar care în realitate e un detectiv de caractere, vă invit să priviți acest film. Impresia finală, vă asigur, va fi una pozitivă.

Homo erectus

În serialul "Friends":

La o conferinţă de-a paleoantologilor, Ross (David Schwimmer) ţinea un discurs, în care a folosit expresia "homo erectus". Joey (Matt LeBlanc) râde. Cei din jur întreabă de ce, el le explică: "Păi, a spus "erectus". Peste un timp Ross repetă expresia, şi începe să râdă Rachel (Jannifer Aniston). Joey o întreabă: "Ai auzit şi tu "erectus"? Ea: "Nu, el numai-ce a spus "Homo".

Signs

Denumirea: Signs

Regizor: M. Night Shyamalan

Actori: Mel Gibson, Joaquin Phoenix, Rory Culkin (fratele lui "Singur acasă") şi Abigail Breslin (care-i "Little miss sunshine")

Anul lansării: 2002

Pe mine, de exemplu, acest film m-a impresionat profund. Şi nu o dată m-am convins că majoritatea cunoscuţilor mei nu-mi împărtăşesc entuziasmul. Încerc să explic de ce.

Filmul în sine este extraordinar. Actorii fac un joc foarte bun, în special, ca de obicei la Shyamalan, se pune un accent deosebit pe jocul copiilor - şi fetiţa, şi băieţelul rup.

Atmosfera filmului este extraordinară, amatorii de thriller vor fi mulţămiţi. Suspansul de-a lungul filmului creşte, atingând maxima aproape de sfârşit. Deşi majoritatea scenelor nu sunt atât de "straşnice" în sine, impactul lor este amplificat de jocul uneori genial al actorilor (în topul întocmit de canalul Bravo scena amatoricească de la ziua de naştere cu apariţia extraterestrului a luat locul 77 în "Top 100 cele mai straşnice scene din filme", după mine, una dintre cele mai puternice scene din film e acea de pe acoperişul automobilului, deşi nu-i nimic straşnic în ea). Azi puţini regizori mai reuşesc să menţină atenţia spectatorilor fără a organiza pe ecran o baie de sânge, cu tăiere de organe şi insecte care intră sub piele (în film e tăiat doar un singur deget, şi acela extraterestru... ;) ).

Ca atare, cred că majoritatea nemulţămirilor vis-a-vis de acest film apar din cauza neînţelegerii ideii şi scopului filmului. Cunoscând creaţiile anterioare ale lui Shyamalan (The Sixth Sense, Unbreakable) cred că e evident că el nu va face un film cu extratereştri doar pentru a speria spectatorii. Toate filmele lui pun probleme ce ţin de religie, credinţă şi morală. Şi, ca de obicei, în filmele lui anturajul SF sau mistic are ca scop doar crearea unui spaţiu propice pentru experimentele lui cu limitele oamenilor şi cu trăirile lor în circumstanţe neobişnuite. Ca şi pentru majoritatea scriitorilor cu adevărat buni de SF, fantasticul este doar un mijloc, şi nu scopul în sine a creaţiei. De aceea lamentaţiile unora de după vizionare cum că "extratereştrii nu au fost chiar straşnici" trezesc o uşoară nedumerire şi dorinţa de a explica că pentru extratereştri straşnici trebuia de mers la alt film.

Mult mai greu e să le explic ce-i cu finalul filmului (mai departe urmează detalii privind subiectul şi sfârşitul filmului, nu recomand să citiţi dacă încă nu aţi privit filmul). Evoluţia propriu zisă a acţiunii filmului, dacă e să fie repovestită, pare extrem de simplă şi, cum să spun, naivă. Ştiţi, în filmele foarte proaste, când se pare că nu mai există soluţii, şi brusc din întâmplare toate se rezolvă, se găseşte soluţia miraculoasă şi maşina salvatoare este parcată întâmplător exact după colţul care trebuie. Ei, în "Signs" e la fel, numai că toate acestea nu sunt întâmplătoare. Ideea principală a filmului e că tot ce se întâmplă are un sens şi că, desigur, în jur avem o mulţime de semne, trebuie doar să le observăm.

În dramaturgie şi literatură, apelarea la "Deus ex machina" era considerată o dovadă a slăbiciunii autorului, dovada incapacităţii lui de a descurca cu "forţe proprii" subiectul operei. Unica scuză de a apela la divinitatea din cutie pentru un autor este de a demonstra existenţa acestei divinităţi. Şi anume acesta este scopul lui Shyamalan.

Dar, fiind ambiţios, el îşi complică şi mai mult sarcina. Acest mesaj, că "nimic nu-i întâmplător", el încearcă să-l transmită fără a-l pronunţa, să facă spectatorul să înţeleagă singur. Şi în aceeastă situaţie, dacă nu eşti atent la mulţimea de "semne" împrăştiate de-a lungul filmului, chiar poţi să nu observi deosebirea între acest film şi o producţie de mâna a doua, în care acţiunea se dezintegrează din lipsa de resurse interne ale lumii create în operă.

Personal, cred că filmul e una dintre cele mai reuşite creţii a lui Shyamalan - are o idee excepţională, un mod subtil de a o transmite, un joc extraordinar al actorilor şi o atmosferă pe măsură. Recomand tuturor amatorilor de producţii cinematografice de calitate...

Surpriza placuta

"Ironia soartei. Continuarea" s-a dovedit a fi o surpriză plăcută pentru mine. Poate din cauza că nu mă aşteptam la multe de la acest film... Oricum, a fost vesel, s-a păstrat o proporţie reuşită între aluzii şi citate din primul film şi adăugiri contemporane. A fost oarecum trist şi nostalgic să-i vezi pe actorii din primul film îmbătrâniţi, însă au jucat ei bine. Chiar şi Reazanov şi-a avut rolul tradiţional...

Păcat că rolul eroinei principale a fost foarte limitat - pe fonul duelului unor astfel de actori ca Habenskii şi Bezrukov, Boiarskaia în majoritatea cazurilor apărea pe rol de decor (ce-i drept, decor frumos...). Filmul mi-a plăcut.

După film am fost să vedem brăduţul de la Primărie.