Bucățele din viață

Spectacolele de teatru, spre deosebire de filme, sunt vii. Chiar de la un spectacol la altul se schimbă mișcările actorilor, dispoziția lor și improvizările în scenă... De la o stagiune la alta - viziunea regizorului. De la o componență la alta - jocul actoricesc. Și e fascinant să poți vedea și urmări aceste schimbări...

Am mai scris despre „Chirița în provincie” în interpretarea teatrului Eugene Ionesco. Acest spectacol merge din 1993, și l-am văzut de multe ori. Și am putut urmări cum în el apar și se „depun” mici fragmente, găselnițe ale momentului, care rămân valoroase și în timp. Și piesa așa cum este ea azi, este în mare parte o colecție de astfel de găselnițe, acumulate de-a lungul anilor.

E bine oare că spectacolul se schimbă? Depinde, cred, de spectacol. „Chirița în provincie” a fost scrisă ca un pamflet. O operă menită să ia în derâdere probleme și neajunsurile societății timpului său. Și piesa în forma sa clasică, cum a fost scrisă de Alecsandri, prezintă azi mai mult un interes istoric (cum trăia atunci lumea și ce probleme avea societatea în 1855). Și cred că Alecsandri primul ar opta pentru modernizarea spectacolului și pentru adaptarea lui la probleme momentului. Așa și trebuie să fie, până la urmă, un spectacol care trăiește.

Ca să explic ce am în vedere când vorbesc despre acele modificări-găselnițe, acumulate de-a lungul timpului, voi lua câteva exemple.

Piesa a fost pusă prima dată de „Eugene Ionesco” în 1993, la scurt timp după războiul din Transnistria. În care voluntarii care participaseră de partea cealaltă se supranumeau „kazaci”. Și, desigur, în spectacol, ofițerul în care se deghizează Leonaș, pentru a strânge material compromițător pe jupâneasa Chirița, a devenit un kazak care nu înțelegea românește și îi cânta ei „smugleanka moldavanka”. Nu vă imaginați ce ovații a strâns apariția cazacului ridiculizat de la sala din '93. Cu atât mai mult, simbolica scenei de dragoste între Chirița și kazak (pe atunci în fragmentul respectiv Chirița avea un rol și mai activ, să zic așa, Leonaș abia scăpând viu din mâinile ei) a fost tălmăcită foarte corect, cred, de către mătușa mea, care a exclamat entuziasmată (citez): „Ați văzut cum moldoveanca l-a frecat pe kazak?!”

Un al doilea fragment. Sfârșitul lui 2005. Peste țară părea că coborâse întunericul - în alegerile din martie comuniștii câștigaseră 56 de mandate, și mai primiseră 11 de la PPCD... Era clar că asta e pe mult timp... iar tunelul de 4 ani era prea lung ca să se vadă la capătul său lumina. Și mai rămânea doar un loc mai important care nu era a lor - primăria Chișinăului. În anul cela au fost două încercări de a alege primarul orașului, și ambele au eșuat din cauza absenteismului alegătorilor - lumea nu mai știa pe cine să voteze, obosise și disperase... Comuniștii mai întâi au încercat să o promoveze pe Grecieanâi, iar  apoi (27 noiembrie, 11 decembrie) - l-au susținut pe „candidatul independent” Vasile Ursu, viceprimar la moment. Campania în susținerea lui a fost foarte intensă și disperată, de câtre comuniști fiind folosite toate pârghiile posibile.

Și iată pe acest fon electoral sumbru, când părea că câștigul candidaților comuniștilor era inevitabil, Chirița, certându-l pe slujitorul Ion că îi ține parte soțului ei, a folosit printre alte reproșuri și expresia: „TU CE, ȚII CU URSUL, DA?” Sala în momentul cela a explodat. Sala a explodat, iar expresia a rămas în spectacol.

Și al treilea. Mie totdeauna mi-a părut evidentă metafora sfârșitului spectacolului - boierii invitați care chefuiesc și mănâncă cât încape în ei - ca fiind o referință la conducerea țării noastre, care profită de poziția sa și încearcă în scurtul său mandat să stoarcă cât mai mult din țară. Metaforă tristă și adevărată, care face ca sfârșitul spectacolului să sune cu totul altfel.

Păi iată. Probabil, nu toți prindeau metafora. Unii credeau, presupun, că boierii care se ghiftuiau la nuntă simbolizau niște simpli boieri care se ghiftuiau la nuntă. Sau, poate, simbolizau niște politicieni avari din timpul lui Alecsandri, care rupeau din țara lor. Mesajul nu era prea clar.

Și aici în ajutor regizorului i-au venit tot comuniștii. Ei au obligat toți deputații și funcționarii de vârf din guvern să poarte niște insigne cu tricolor - simbol al funcției lor înalte. Și această simbolică a fost utilizată în spectacol. Nu am sesizat momentul exact când insignele au apărut pe scenă, dar deja de prin 2007 toți mesenii le poartă. Pentru ca să fie clar fără echivoc - cine anume se înfruptă, și din ce ei mănâncă cu atâta poftă...

Pentru mine, acest spectacol a încorporat bucățele din istoria noastră - bucățele triste și dureroase, bucățele care anume de aceea că sunt triste și dureroase, și sunt atât de valoroase. Istoria poate fi studiată din cărți sau din arhive. Dar poate fi găsită și în spectacolele de teatru. Desigur, dacă ele sunt vii și se schimbă sub impactul vieții, pe care trebuie să o oglindească.

Chiriţa în provincie

.

Spectacolul: "Chiriţa în provincie"
Teatrul: Eugene Ionesco
Regia: Petru Vutcărău

Am privit acest spectacol în interpretarea teatrului "Eugene Ionesco" de vre-o 7 ori. Nu pot spune că e cel mai preferat spectacol din repertoriul lor (preferat a fost, totuşi, "Aşteptându-l pe Godot"), dar am îndrăgit foarte mult această interpretare a Chiriţei.
Ce e aşa deosebit în acest spectacol? Ce pot să spun - jocul genial al unor actori regizat de genialul Vutcărău pe un text genial al lui Alecsandri, toate aceste cred că sunt ingrediente suficiente pentru un spectacol pe cinste. Şi cred că nu exagerez, folosind atâtea superlative. Chiriţa în interpretarea lui Sambriş a reuşit să transmită chintesenţa de chiriţă, tipajul cela de femeie specifică care ne este atât de bine cunoscut tuturor din viaţă. Iar amestecul făcut din piesa clasică din secolul XIX cu realităţile basarabene din secolul XXI este chiar exploziv.
Deşi nu o dată m-am convins că reacţia la acest spectacol este neunivocă. Multora spectacolul le-a displăcut destul de tare, şi motivele principale au fost două:

• spectacolul este modernizat, fiind prea departe, după părerea unora, de originalul său clasic, şi

• spectacolul este prea strident, deranjând pe mulţi dintre cei care vin să se dilecteze cu o piesă clasică.

Să le iau pe rând. Alecsandri, când şi-a scris Chiriţele, dorea să facă din teatru "un organ spre biciuirea moravurilor rele şi ridicolelor societăţii noastre", ceea ce i-a reuşit de minune. Acest ciclu de piese este în primul rând pamfletist, şi în vizorul lui erau problemele zilei, acelea care erau în 1852. Dar pe cine azi interesează problemele zilei din 1852? Adica, desigur, interesează, mie mi-i interesant cum trăiau atunci, dar cred că pentru a-ţi satisface acest interes, este suficientă o singură lecturare a piesei. Dar un spectacol de teatru este o chestie vie, care trebuie să trăiască. Înţeleg când o piesă rămâne neschimbată de secole când vorbeşte despre lucruri eterne (de ex., a fi sau a nu fi ori dragoste spusă sub balcon). Însă un pamflet la sigur nu poate trăi neschimbat 156 de ani.
În timpul spectacolului am auzit de la mai mulţi spectatori din jur că acest spectacol l-ar deranja mult pe autor, dacă l-ar vedea ("Pe parcursul spectacolului se auzea un scârţâit permanent. Asta Alecsandri se întorcea în mormântul lui"). Sincer, eu cred că Alecsandri ar fi încântat de această interpretare a piesei sale. Ea a fost scrisă pe problemele zilei şi trebuie păstrată pe problemele zilei. Regizorul a menţinut un amestec foarte reuşit de acţiune alecsandriană cu fon contemporan, genialul "nous lavons les bariles" a fost păstrat şi completat cu "smugleanka moldavanka" (deşi monsiu Şarl şi cunoaşterea limbii franceze este deja o problemă depăşită, în prezent aceeaşi problemă fiind cu limba rusă, pe care mulţi dintre noi insistă să o utilizeze ze de zi, fără a o cunoaşte, şi în loc de "tomberon de livre" ar putea la fel de bine să sune vre-un anekdotic "zeleonâe koni na stenah" sau "ia vam v rot daiu, a vî ne hotite"). Şi din câte ţin eu minte, spectacolul totdeauna s-a schimbat, apărând mereu replici noi, corespunzătoare momentului (acum, după anul nou, au spus şi despre "brăduţ").
Cât despre aceea că spectacolul este "strident", mie nu mi-a părut exagerat. Pe de o parte, aceasta este dictat de însăşi tipajul personajelor, şi Chiriţa le dă tonul. Ea se poatră destul de natural pentru o moldoveancă istericată. În general, toată atmosfera spectacolului mi-a părut foarte adecvată, inclusiv decorul cu "Capriciile" lui Goya (inclusiv şi "Somnul raţiunii naşte monştri" în actul II).
Şi cum altfel poţi să te faci auzit azi în Moldova, dacă nu ţipând din răsputeri? Safta tot spectacolul mănâncă seminţe de floarea soarelui. Exatgerat? Dacă credeţi aşa, ieşiţi în vre-o sară frumoasă de vară la plimbare pe aleea de pe bulevardul Mircea cel Bătrân. O să vedeţi pe toate băncile perechi de tineri, sau grupuri de tineri, sau pâlcuri de domniţe, toate frumoase ca nişte flori de primăvară. Însă absolut toţi şi toate mănâncă semniţe şi absolut toţi şi toate scuipă jos cojile. Nu ştiu de ce, toate fetele celea care ies seara la promenadă să anine băieţi (adica, să fie aninate de băieţi), consideră că scuipatul cojilor pe jos este extrem de sexual şi le face foarte atractive pentru băieţi. După ce lumea se împrăştie, rămâne aleea cu grămejoare sau grămezi de coji, deşi absolut lângă toate băncile sunt instalate tomberoane. La fel putem vorbi şi despre restul viciilor care au fost atât de bine arătate pe exemplul diferitor personaje din spectacol.
Aceea ce poate fi aplicat fără mari modificări faţă de piesa originară şi în zilele noastre este schema dolosivă a cinovnicului Grigore Bârzoi cu utilizarea curcănaşului Sultancic. Lucrurile se mai schimbă, doar corupţia rămâne aceeaşi. „Grişa, eu nu mai pot trăi în ţara asta...”

În favoarea mea (adica, a calităţii excepţionale a acestui spectacol) vorbeşte viaţa lui extrem de lungă pe scenă. Prima dată spectacolul a fost prezentat publicului larg în 1993, şi până în prezent sălile sunt pline. 15 ani! Acum mi-am dat seama că mi-am trăit jumătate de viaţă cu acest spectacol.

La mulţi ani, Chiriţoaie!