Paradoxul Bitcoin-ului

Evoluția monedei virtuale Bitcoin este prinsă într-o capcană, din care nu știu dacă există vreo scăpare. În cuvinte simple, ea poate fi explicată așa:

Valoarea Bitcoin-ulii este dată de posibilitatea de utilizare a lui ca instrument de plată. Odată cu extinderea suportului pentru el ca mijloc de plată (și a volumului pieței potențiale) prețul Bitcoin-ului crește. Pe măsura creșterii prețului, el începe sâ fie văzut ca instrument investițional, și nu ca mijloc de plată (pentru ce să cumperi acum ceva cu un Bitcoin dacă el se scumpește și peste un an vei putea cumpăra de două ori mai mult). Astfel, în condițiile unei oferte inelastice, urmează o bulă speculativă, în cadrul căreia fiecare investitor speră să reușească să vândă monedele deținute la un preț cât mai apropiat de maxim (o piață clasică de tauri, foarte volatilă și panicată).
Evident că pe urmă are loc o corectare a pieței, cu diminuarea prețului. Dar aceea că prețul se stabilizează nu înseamnă că se va reveni la funcția de mijloc de plată a Bitcoin-ului. Fiindcă o parte mare din posesori l-au cumpărat la prețuri anterioare, mai mari (și vor pierde dacă vând acum), și majoritatea posesorilor așteaptă următoarea rundă de creștere speculativă a prețului.
Și nu cred că există vreo scăpare din această capcană în actualele condiții de emitere și circulație a Bitcoin-ului.

Acum, câteva concretizări la ce-am scris mai sus.

Legătura între acceptarea ca mijloc de plată și valoarea monedei cred că este evidentă. Noi, într-un grup restrâns de persoane, putem conveni să folosim bani din jocul Monopoly ca mijloc de plată între noi, și asta chiar poate lucra un timp. Dar valoarea banilor ceia va fi limitată doar la aceea ce noi avem și suntem dispuși să vindem în grupul nostru. Pentru ca ei să capete o valoare reală, trebuie să fie acceptați ca mijloc de plată în magazinul de după colț. Exact la fel cu Bitcoin-ul. Pentru ca el să nu fie doar o jucărică de grup și un bun de colecție (care nici nu are suport fizic), trebuie să existe căi de ieșire din ghetto-ul virtual, prin intermediul unor tranzacții economice reale. (apropo, aceiași Microsoft, care „acceptă” plăți în bitcoini, nu acceptă bitcioni propriu-ziși, ci îi convertesc în dolari pe platformele de tranzacționare, și iau în cont dolarii).

Chestia cu retragerea Bitcoin-ilor din circulație din cazua valorii lor este un exemplu special al funcționării legii lui Gresham - banii răi înlocuiesc banii buni. Când paralel circulă mai multe monede, una dintre care e subevaluată, lumea va păstra moneda subevaluată în așteptarea evaluării ei corecte, și în circulație rămân doar monedele mai ieftine. Când cineva are de ales cu ce să plătească, bitcoin sau, să zicem, dolari, va alege dolarii, fiindcă bitcoin-ul se tot scumpește în fiecare zi.

Despre oferta inelastică cred că nu trebuie de comentat mult. Există un anumit volum de bitcioni în circulație (care sunt foarte fracționari, dar oricum), și acest volum crește cu un ritm lent constant. Dacă cererea va crește (volumul de bunuri care pot fi tranzacționate pentru bitcoini și volumul investițiilor în bitcoini), unica modalitate de echilibrare a pieței este creșterea prețului.

Acum imaginați-vă că vreo țară ar alege bitcoin-ul ca valută națională, ce blocaj economic ar urma. Prețurile în fiecare care zi s-ar micșora vertiginos. Brutarii, de pildă, nu ar dori să producă pâine, și ar arștepta stabilizarea prețurilor. (Pentru ce să cumpere azi făina cu un bitcoin kilogramul, când mai bine așteaptă și mâine va cumpăra cu jumătate de bitcoin. Dar dacă va aștepta și mai mult, va cumpăra și mai ieftin. Plus, pâinea vândută mâine făcută din făina de azi deja poate să coste mai ieftin ca făina utilizată la facerea ei.) Brutarii, evident, sunt o metaforă pentru întreaba economie.
Acum, dacă ar exista un organ care ar regula emisiunea de bitcoini, evident că în perioadele de cerere sporită pentru monedă, ar extinde creditul în această monedă, pentru a menține stabilitatea prețurilor (și pentru a nu admite transformarea ei din mijloc de plată în obiect de investiții și speculații). Dar bitcoinul nu are așa un mecanism, și este complet expus volatilității pieței.

Și ultima remarcă.
Una din cauzele naturii investiționale a bitcoinului e și aceea că el nu se obține în urma unei activități economice. Un agent economic care desfășoară activități economice (produce și vinde ceva), dacă azi încasează bitcoini din vânzarea produselor, mâine va trebui să-i plătească (cel puțin parțial) pentru procurarea de materii prime și achitarea salariilor, ca să-și continuie activitatea. Astfel, chair ei vor crea presiunea pentru răspândirea bitcoinului ca mijloc de plată.
Din păcate, însă, bitcoin-ul nu se obține în urma unor activități comerciale, ci a mineritului pasiv (cu excepția, poate, a fermelor care au apărut în ultimul timp, dar și acolo e vizată latura investițională a bitcoinilor). Minerii nu sunt presați de imperative economice să pună în circulație bitcoinii care-i acumulează, aceasta din start împinge spre o atitudine investițională, și face să dispară necesitatea amplă de accceptare a lor ca mijloc de plată. Și nu văd cum aceasta se poate schimba.

Despre urbanizare

Haideți să vorbim puțin despre satele noastre.

Noi avem în Moldova 1682 localități, printre care 5 municipii și 62 orașe. Restul sunt sate. (tot asta conform clasificatorului unităților administrativ-teritoriale de la noi)

Conform recensământului din 2004, (acel recent așa și nu este făcut public, voi opera cu ultimele date existente), noi aveam trei sate cu câte un singur locuitor, 13 sate cu până la 10 locuitori și 98 de sate cu până la 100 de locuitori. În general, iată cum arată distribuția localităților noastre după numărul de locuitori (am grupat localitățile după numărul locuitorilor, de ex. mai puțin de 500, între 500 și 1000, etc., pentru fiecare grup am calculat numărul de sate în grupul respectiv și populația totală a satelor respective):

Cel mai mare număr de localități este grupat în categoria de sate cu mai puțin de 500 locuitori (peste 400), cei mai mulți locuitori sunt în sate care sunt cuprinse între 1000 și 1500 locuitori (308 mii). Sunt sigur că la recensământul de acum (acel secret), numărul de localități cu un număr mic și foarte mic de locuitori a crescut și mai mult.

Forma și structura satelor noastre a fost conservată din perioada interbelică. Până în 1918 noi am fost o gubernie rusă, cu feudalismul și relațiile lor sociale înapoiate. Apoi am fost parte a României, iarăși, nu cea mai avansată și industrializată. Și după ’45, când s-a început colectivizarea forțată și crearea colhozurilor/sovhozurilor, structura satelor a fost păstrată așa cum era la moment.

Deci, noi avem o structură a satelor care corespunde unei economii feudale, și nici de cum uneia capitaliste sau a epocii informaționale. Drept urmări, poftim câteva diagrame.

1. Împărțirea pe populație urbană și rurală în Europa:

Deci, Moldova e țara cu cea mai mare pondere a populației rurale din toate statele europene.

2. Dacă tot nu a fost evident ce am avut în vedere în prima diagramă, poftim încă una. Ponderea populației urbane pe țările Europei și produsul intern brut pe cap de locuitor.

În această diagramă putem vedea atât proporția populației urbane (care e invers proporțională cu acea rurală) cât și venitul pe cap de locuitor din țările respective. Evident că există o oarecare variație ce depinde de specificul țării, dar se poate vedea cu ochiul liber descreșterea generală a veniturilor odată cu descreșterea gradului de urbanizare. Coeficientul de corelare între acești doi indicatori este de 0,64 (corelare semnificativă între ele).

3. Care ar fi cauza la această legătură între venituri și gradul de urbanizare a țării? Evident, productivitatea muncii în diferite ramuri ale economiei. Iată cum arată productivitatea muncii la noi:

Ramura economiei	Angajați, mii	PIB, mii lei	Productivitatea muncii, lei/locuitor
Agricultură	381,9	14 881 263	38 966,39
Producție	148,3	17 194 137	115 941,58
Servicii	331,3	71 386 802	215 474,80
Total	861,5	103 462 202	120 095,42

În mediu, fiecare dintre noi produce anual câte 120 mii lei pentru Produsul Intern Brut al țării. Însă dacă în servicii un angajat generează cca. 215 mii lei, în domeniul producției cca. 115 mii lei, păi în agricultură un angajat produce anual doar câte 39 mii lei. Iar în agricultură sunt angajate mai multe persoane decât în servicii sau producție. Nu cred că este necesar să povestesc despre legătura între ponderea populației rurale și ponderea populației implicate în agricultură.

Concluzia spre care vreau să vă duc este următoarea: noi suntem cei mai săraci din Europa fiindcă aveam cea mai mare pondere a populației rurale din Europa. Iar agricultura are cea mai mică productivitate din toate ramurile economiei. Noi avem prea multă lume la sate. Și prea multe sate. Și aceasta ne trage în urmă în mai multe feluri.

Datorită faptului că satele noastre s-au conservat de prin secolul XIX, ele și au rămas adaptate pentru realitățile de atunci, la economia naturală de subzistență și la prășitul manual al parcelelor minuscule ce-i revin fiecăruia. Ca urmări, avem:

-        Suprafețele agricole fărâmițate, neadaptate pentru agricultura de scară, din cauza numărului foarte mare de persoane între care ele sunt împărțite. Aceasta diminuează foarte mult rentabilitatea investițiilor (nu are rost să cumperi tractoare pentru doar câteva hectare de pământ, dar nici nu ai cum aduna bani pentru tractoare având doar câteva hectare de pământ), diminuează capacitatea de finanțare (nu ai cu ce garanta împrumuturi și credite mari) și scade predictibilitatea activității economice (azi oamenii au vrut să-ți dea în arendă pământul lor, mâine îl vor da altuia).

-        Lumea de la sate nu prea are alte opțiuni de activitate decât activitățile agricole sau conexele acestora. Soluția – naveta zilnică în centrele industriale – nu e viabilă de obicei din cauza infrastructurii foarte proaste. Așa că cea mai mare parte a populației țării este prinsă de activitatea economică cu cea mai mică productivitate (iar productivitatea mică e cauzată de numărul mare de locuitori de la sate, vezi punctul precedent, e un cerc vicios).

-        Accesul la serviciile sociale și calitatea generală a vieții la sate este cu mult mai rea ca la oraș (Nu vreau să spun că în orașele noastre ele sunt ideale, dar încercați să chemați o salvare în sat. Sau testați într-o noapte de iarnă un veceu din curte. O, sau povestiți unei fete care din comoditățile de igienă are acces doar la ligheanul cu apă încălzită despre dușurile zilnice și epilatul picioarelor, nu că ar fi ceva vital, doar simțiți prăpastia ce desparte orășenii de lumea din sat).

-        Nivelul învățământului, și nivelul general de cultură, este cu totul diferit la sate față de orașe, chiar dacă se studiază pe aceeași grilă în toate școlile. Ține și de nivelul profesorilor, dar în special, ține de mediul de comunicare și de educația de acasă. În puține case la sat există cărți, și nu numai fiindcă lumea nu ar dori să citească, ci fiindcă lucrul la pământ nu prea lasă mult timp pentru aceasta.

Satele, așa cum sunt ele la noi astăzi, trebuie să dispară.

Sună cu totul diferit decât toată politica oficială care s-a promovat la noi de la independență încoace, dar satele așa cum sunt la noi trebuie să dispară. Trebuie prin toate metodele să încercăm să promovăm urbanizarea și industrailizarea și să încurajăm transferarea populației de la sate la orașe. Drept urmări, vom avea:

-        Trecerea populației din cea mai neproductivă ramură a economiei în alte ramuri, cu creșterea generală a productivității muncii și a competitivității economiei noastre (cu tot ce urmează din asta);

-        Crearea condițiilor pentru redistribuirea proprietății asupra terenurilor și apariția proprietăților funciare mari, care vor permite apariția agriculturii de scară, cu creșterea productivității muncii în agricultură;

-        Scăderea costurilor sociale legate de sate. Mai puține sate – mai puține drumuri de construit și întreținut, conducte de gaz, primării, școli și spitale;

-        Creșterea calității generale a vieții. Locuind în zonele cu o calitate a vieții mai mare, evident că persoanele care se vor disloca vor beneficia de ea. Aceasta înseamnă, în final, durată mai mare a vieții, dar și simplul fapt că oamenii vor trăi mai bine;

-        Creșterea nivelului general de alfabetizare, cultură și profesionalizare, atât datorită mediului, cât și a nivelului de școlarizare. Evident, aceasta nu va avea loc imediat, asimilarea având loc în a doua și a treia generație.

Evident, trecerea masivă a populației de la sate la oraș are și părți negative. Printre ele voi menționa:

-        Satele sunt principalul acumulator al culturii și tradițiilor noastre. Odată cu dislocarea de acolo, aceste tradiții în cea mai mare parte se pierd. Cred că va trebui de căutat soluții cum ele ar putea fi conservate.

-        Presiunea enormă asupra orașelor din cauza creșterii rapide. Când orașele cresc foarte repede, se primește cam cum s-a primit la noi – construcții urâte și făcute fără un plan general, creștere haotică a orașului, infrastructura lui nu face față încărcăturii sporite. În cazul dacă administrația orașului e profesionistă, rezolvă problema din mers, dacă nu – durează zeci de ani ca orașul să se ajusteze cu noile sale mărimi.

-        Evident, va urma a scădere a nivelului mediu de viață și cultură în oraș. Fiecare când se mută, își ia satul său cu sine (nu o spun cu rău, fiecare mod de viață își are tradițiile sale și necesitățile sale, în ograda de acasă e ok să arunci cojile de răsărită pe pământ sau chiar pe cărărușă, fiindcă pe urmă tot tu mături acolo; în oraș deja nu e ok să scuipi cojile pe jos, fiindcă nu mai e ograda ta și la sigur nu revii acolo să mături). Și doar în a doua – a treia generație adaptarea devine deplină. Așa că – încă vreo 20 de ani grămăjoarele de coji de semințe de floarea soarelui nu vor dispărea nicăieri din oraș. Dar cu cât mai devreme începem, cu atât mai repede asta se va termina.

Cum de obținut tot aceasta? Greu de spus. Cred că în primul rând ar trebui de folosit metode pozitive de motivare. Să se decidă care vor fi centrele de urbanizare sau dezvoltare (municipiile, orașele, satele mari care au potențial economic semnificativ, hub-urile de servicii și transport), și să se investească prioritar acolo în infrastructură, dezvoltare și servicii sociale. Aceasta natural va atrage și lumea. Cred că ar fi principalul mecanism, dar sunt și multe altele. Subsidii pentru procurarea locuinței în zonele de dezvoltare. Îndreptarea specialiștilor tineri în aceste zone. Crearea parcurilor industriale și a zonelor economice libere în ele. Simplificarea legislației privind preluarea proprietăților abandonate de către autoritățile locale. Și multe altele.

Oricum, ideea principală e clară. Satele noastre așa cum sunt ele acum trebuie să dispară.

Despre cursul leului și ce va urma

Ultimele zile foarte multă lume mă întreabă ce se întâmplă cu leul și ce va fi mai departe. Voi încerca să explic cât mai simplu (oricum, oleacă de efort va trebui să depuneți, îmi pare rău). Deci:

Leul cade nu doar sub influența unor cauze externe, cum încearcă să ne sugereze BNM. Cauzele externe acționau pe parcursul întregului an 2014, și, deși au dus la deprecierea leului, ea era lentă, controlată și putea fi dirijată de către BNM. Astfel, pe data de 22 octombrie 2014 (când totul încă era frumos și pașnic), creșterea dolarului față de începutul anului constituia 11% (o nimica toată, comparativ cu Ukraina și Rusia), iar creșterea cursului euro față de începutul anului era de doar 3%.

Însă după aceasta a avut loc marea „afacere” la Banca de Economii și Banca Socială, când din bănci au fost adunate vreo 17 miliarde de lei, cumpărată pe această sumă valută, care a fost scoasă peste hotare (cam un miliard de euro). Această operațiune a constituit un șoc enorm pentru economia noastră. Încerc să explic de ce.

Anterior la noi în economie era o anumită cantitate de lei. Și era, în medie, o anumită cantitate de valută. Valuta permanent intra și ieșea din țară - (intra din exporturi, remitențe, asistența primită de la donatorii străini, iar ieșea, în special, la achitarea importurilor). Fluxul de valută și cantitatea care era în țară mai varia, evident, dar variațiile erau nesemnificative și lente.

Și brusc, o parte semnificativă din valuta pe care o aveam a fost scoasă din țară. Deși importurile au rămas cam la același nivel, cantitatea de valută la care pot avea acces importatorii este mult mai mică. Evident, după legea cererii și ofertei, dacă un bun (în cazul nostru, valuta) este puțin, prețul lui (cursul față de leu) crește. Cu aceeași cantitate de lei se încerca să se cumpere un bun care a devenit mult mai rar - valuta, de aceasta prețul în lei a valutei crește. În noua situație, prețul de echilibru al dolarului față de leu nu mai este de 14,5 lei pentru un dolar, ci mult-mult mai mare. Astfel, dacă de nu întreprins nimic, cursul leului va cădea la noul nivel de echilibru (altfel spus, importurile vor deveni așa de scumpe, încât noi vom fi nevoiți să consumăm mult mai puțin din import, ca urmare va începe să se importe mai puțin și va scădea presiunea asupra cursului).

Din 22 octombrie și până azi, în mai puțin de patru luni, cursul dolarului a crescut cu 30,3%, cursul euro - cu 16,6%. Acesta încă nu e sfârșitul.

Nu voi începe iarăși să spun acum cine era responsabil ca astfel de situații să nu se petreacă niciodată (Banca Națională) și nu voi spune acum cine este principalul responsabil  de aceea că totuși am nimerit într-o astfel de situație (Banca Națională). Haideți să vedem ce se poate face reieșind din situația existentă, și ce se va petrece.

Pentru a restabili echilibrul, se poate de mărit cantitatea de valută în circulație pe piață sau de micșorat cantitatea de lei, pentru a diminua presiunea asupra cursului. BNM a făcut următoarele:

- A intervenit pe piață, vânzând valută din rezervele sale. Oricum, pentru a acoperi o gaură de un miliard de euro, ar fi nevoie de un alt miliard de euro (cum și spunea Drăguțanu la o conferință de presă). Astfel, în câteva săptămâni au fost cheltuite peste un sfert din rezervele valutare ale țării, după aceasta BNM și-a dat seama că asta nu ajută, și s-a oprit.

- A mărit rata de refinanțare. Aceasta va duce la creșterea ratelor dobânzilor la credite și depozite, ceea ce va duce la diminuarea volumului creditelor acordate și (teoretic) va face să se adune mai mulți bani la depozite. Astfel, în circulație vor rămâne mai puține lichidități în lei, și se va diminua presiunea de cumpărare a valutei.

- A mărit rezervele obligatorii ale băncilor (în două trepte, una în februarie, alta va intra în vigoare în martie). Astfel, băncile vor fi obligate să rețină mai mulți bani în conturile lor, ceea ce iarăși va diminua volumul leilor aflați în circulație și va scădea presiunea asupra cursului.

Asta e cam tot ce poate face BNM în situația în care am nimerit. Măsurile de diminuare a volumului lichidităților de pe piață nu au efect imediat și se vor resimți peste un timp (2-3 luni). Până atunci dezechilibrul se va menține (leul va continua să cadă). Despre aceea cu cât, este greu de apreciat, sunt mulți factori care vor influența aceasta, însă, optimist vorbind, ne așteaptă o criză mai rea ca în 2008, și poate că și mai rea ca în 1998. Despre varianta pesimistă nici nu voi povesti aici. Doar după ce cursul leului se va stabiliza, se va putea relaxa regimul monetar (diminua dobânzile și micșora rezervele băncilor), și doar după aceasta vor apărea condiții pentru ca economia să-și revină.

De ce criză și cum ea se va manifesta, pe puncte:

- Cea mai directă urmare, scumpirea importurilor. Asta înseamnă nu doar mașini de import și haine din buticurile de lux. Asta înseamnă energie electrică și gaz mai scumpe. Asta înseamnă medicamente mai scumpe. Electrocasnice, produse alimentare de import, tot mai scump. Asta înseamnă transmiterea în lanț a scumpirilor prin intermediul materiei prime de import și la producția autohtonă.

- Scumpirea tuturor plăților, legate de cursurile valutare. Aceasta se referă în primul rând la creditele exprimate în valută și la chirii.

- Ca urmare a măsurilor de sterilizare a masei monetare, în curând va începe să se resimtă insuficiența resurselor bănești, în primul rând pentru companii. Băncile vor da mai puține credite, și creditele vor fi cu mult mai scumpe. Majoritatea contractelor de împrumut presupun modificarea ratei dobânzii dacă se schimbă rata de refinanțare - creditele deja acordate vor deveni mai scumpe. Companiile cu grad mediu și mare de îndatorare vor nimeri într-o situație financiară foarte dificilă, multe vor ajunge în stare de insolvabilitate.

- Ca urmare a factorilor menționați mai sus, activitatea economică se va congestiona sau chiar va intra în recesiune. Blocajele financiare se vor transmite în lanț, până vor ajunge la salariați (disponibilizări, salarii mai mici sau diminuarea puterii de cumpărare a salariilor) și, ca urmare, la diminuarea consumului. Cetățenii vor deveni mult mai precauți în cheltuieli, din cauza așteptărilor sumbre. 

- Cele mai negre zile îi așteaptă pe importatorii de mărfuri sau servicii (mulți deja lucrează în pierderi, dar încă nu și-au dat seama să-și schimbe modelul de afaceri) și pe comercianți (magazine, rețele de magazine, magazine on-line). 

Dar să nu zic doar despre părțile rele. Sunt și unele avantaje:

- Exportatorii primesc deja mai mulți lei, dacă exportă peste hotare la același preț în valută. Ținând cont de aceea că creșterile de prețuri pe piața locală întârzie față de creșterea cursului, profitabilitatea lor mai mare va persista un timp.

- Persoanele care primesc remitențe de peste hotare vor avea la dispoziție sume mai mari în lei. Iarăși, peste un timp creșterea prețurilor va ajunge din urmă creșterea cursului și acest efect se va diminua.

Cam asta e situația. Strângeți-vă centurile, revizuiți-vă planurile referitoare la vacanța de vară, și ne vedem, sper că întregi, de partea cealaltă a tunelului.

Mulțumim, Banca Națională. Good job.

Despre BNM

Cu referire la actuala situație din sistemul bancar, toată lumea, evident, așteaptă ceva comentarii și explicații de la organul de supraveghere, și anume, Banca Națională a Moldovei. (nici nu vorbesc aici de piața monetară, doar de sistemul bancar)

În ultimii trei ani, sistemul nostru s-a confruntat cu două mari probleme: schimbarea nu foarte transparentă a proprietății la mai multe bănci (a.k.a. „atacuri raider”) și, recent, scoaterea din sistem a unor sume enorme de bani. Și, în ambele situații, guvernatorul băncii vine cu îndreptățiri.

În primul caz, guvernatorul ne spune că BNM nu are suficiente pârghii și mecanisme pentru a putea vedea cine sunt proprietarii reali ai băncilor noastre. În al doilea caz, guvernatorul ne spune că BNM nu poate verifica orice operațiune efectuată de bănci și când a intervenit, era deja prea târziu.

Deci, pe fiecare caz în parte.

Primele atacuri raider au avut loc acum trei ani. Trei ani, în care se puteau întreprinde orice acțiuni și se puteau face orice modificări la legislație, pentru a avea pârghii și mecanisme suficiente ca să poți afla cine-s proprietarii reali ai unei bănci. Mai mult ca atât, în ultimii trei ani, au fost efectuate 7 (șapte) modificări la legea cu privire la Banca Națională și 9 (nouă) modificări la legea instituțiilor financiare. În total 16 ocazii de a schimba situația. Și asta încă nu-i tot. Cel puțin două din modificările menționate au fost făcute anume pentru a rezolva problemele cu transparența structurii acționarilor și cu prezența persoanelor cu reputație dubioasă în organele de conducere ale băncilor.

Și tot asta pentru a afla că Banca încă nu are instrumente suficiente pentru a asigura transparența pe această piață. Mie-mi pare că chiar dacă în Constituție ar scrie că guvernatorul băncii naționale este Dumnezeu la noi în țară și are dreptul să afle orice de la oricine, el pur și simplu s-ar închide la el în birou, ar stinge telefoanele și nu ar mai ieși de acolo. Fiindcă dacă vrei să obții ceva, te uiți ce trebuie schimbat că să obții aceasta, schimbi, și apoi obții, iar dacă nu vrei să obții ceva, vorbești mult, schimbi ceva irelevant, și apoi iar vorbești mult.

Iar în cazul cu scoaterea banilor din câteva bănci din sistem, voi aduce exemplul educatoarei de la grădiniță. Dacă la grădiniță se întâmplă ceva cu un copilaș, vinovată este educatoarea. Indiferent de aceea că ei sunt mulți și ea nu reușește să stea cu ochii pe fiecare dintre ei, sau că vorbea la telefon sau că trebuia să iasă până afară. Fiindcă ea a acceptat să lucreze educatoare, și aceasta înseamnă că își asumă răspundere pentru fiecare din copiii ce-i sunt încredințați.

Păi iată. Banca Națională supraveghează sistemul nostru bancar. Desigur, nu e treaba lor să se implice în fiecare operațiune economică a băncilor. Dar situația ca două bănci importante din sistem să fie stoarse de lichidități și puse pe butuci, iar ca urmare la aceasta cursul monedei naționale să înceapă să cadă, evident nu poate fi admisă. Și Banca Națională a Moldovei, care e cea mai bună bancă națională a Moldovei, desigur că trebuia să fie gata pentru așa situație, și să dispună de mecanisme pentru a depista la primele faze astfel de scheme, și să reacționeze imediat pentru a le stopa. Fiindcă schema nu este nouă și această bicicletă nu a fost inventată în Moldova.

Banca Națională este educatoarea care răspundea de sistemul nostru bancar. Și nu a făcut față situației. Fie că nu a fost atentă, fie că nu a vrut, fie că nu se pricepe și nu e bună pentru această funcție.

Pentru majoritatea dintre noi, cetățenii simpli, BNM este organul de stat cu cel mai direct și imediat impact. Chiar și legile aprobate de Parlament rareori afectează deodată și imediat viața tuturor. Însă nivelul inflației, prețul la produsele alimentare, serviciile comunale, combustibil, cursul valutar - toate sunt chestii cu care ne ciocnim zilnic, cu care avem de trăit. Nu aș face așa dramă dacă ar fi vorba despre alte instituții de stat sau alte urmări, însă azi, în urma unor acțiuni și inacțiuni ale regulatorului nostru, majoritatea cetățenilor noștri au rămas mai săraci decât erau cu jumătate de an în urmă. Și acesta încă nu e sfârșitul.

Banca de economii 2

Când am scris articolul precedent despre Banca de Economii, el a stârnit destul de multe reacții. De exemplu, la o ședință la care erau prezenți și guvernatorul Băncii Naționale, și viceministrul finanțelor, s-a discutat și aceea ce am spus în articol.

Iată ședința, BEM se discută de la minutul 31, articolul meu - de la minutul 35.

http://www.privesc.eu/Arhiva/18084/Sedinta-de-constituire-a-Consiliului-National-de-Plati

Viceministrul finanțelor (acel-care-mașini-de-lux-sunt-doar-bolizii-de-formula-unu) a spus că toate deciziile au fost adoptate în strictă conformitate cu legislația în vigoare și că se va reveni mai târziu cu un comunicat la temă (care așa și nu a urmat). Guvernatorul a spus că prețul de piață este o chestie mult mai complicată decât am arătat eu în articol, de stabilirea căruia urmează să se ocupe specialiști, și că el nu se determină doar printr-o operațiune aritmetică simplă.

Și eu sunt absolut de acord cu domnul guvernator. Prețul de piață este o chestie complicată, care urmează a fi determinată de specialiști, după cum corect s-a menționat.

Buna ziua, mă numesc Natan Garștea, și activitatea mea de bază este evaluarea prețului acțiunilor. Agenția pe care o conduc are licență pentru efectuarea acestei activități, iar eu am certificat de calificare pentru desfășurarea acestei activități. Și fac aceasta deja de 12 ani.

Nu scriu aceasta pentru a mă lăuda sau a mă măsura cu cineva la lungimea certificatului de calificare. Tot ce vreau să spun e că am calificarea, experiența și actele necesare, și sunt exact persoana potrivită  (una din puținele din țară, există doar 6 astfel de licențe) pentru a mă expune la tema prețului corect al unor acțiuni.

Deci, ce-am spus eu în articol? Că dacă valoarea de plasare a acțiunilor noi este mai mică decât valoarea reală a acțiunilor, valoarea tuturor acțiunilor (și acelor noi, și acelor vechi) se diluează. Astfel, acționarii existenți pierd din aceea că plasează acțiunile noi prea ieftin.

Drept exemplu, am adus valoarea intrinsecă a acțiunilor băncii. Care este cea mai des utilizată de către autoritățile noastre (inclusiv în cadrul procesului de privatizare), și care cel mai bine ilustra aceea ce vroiam să spun.

Dar mai sunt și alte metode de evaluare a acțiunilor. De pildă, cea mai evidentă , să vezi la ce preț se tranzacționează acțiunile respective la bursa de valori. Vedeți în diagramă cum anume a evoluat prețuril acțunilor Băncii de economii în ultimii ani.

Prețul acțiunilor a oscilat între 40 lei și 13,87 lei, în ultimul timp înainte de plasarea acțiunilor tranzacționându-se la prețul mediu de 15,56 lei. Statul a efectuat plasarea acțiunilor la un preț de trei ori mai mic decât prețul lor bursier.

Există și alte metode de evaluare, dar puteți fi siguri că și prin ele valoarea unei acțiuni a băncii era cu mult peste exact 5 lei, valoarea pe care Statul a considerat-o echitabilă pentru noii investitori. 

Deși, poate acei ipotetici specialiști la care făcea referință domnul guvernator au obținut în calculele lor niște alte cifre decât acelea aduse de mine aici. Aș fi bucuros să le văd. Toată lumea care e interesată cât de cât de corectitudinea funcționării organelor de stat ar fi bucuroasă să le vadă.

Conform legislației, autoritățile Statului, în activitatea de administrare a proprietății publice trebuie să se conducă de principiile eficienței, legalității și transparenței. Asta e scris în Legea privind administrarea și deetatizarea proprietății publice. Tot acolo e scris că în procesul administrării trebuie să fie sporită atractivitatea societăților cu capital public și să se apere drepturile și interesele legitime ale statului.

Nici nu aduc vorba despre aceea, cum banca a ajuns în situația în care a ajuns (apropo, știți ce se mai aude cu anchetele inițiate pe activitatea conducerii anterioare?). Dar când s-a ajuns la această soluție - vânzarea de acțiuni dintr-o emisiune suplimentară unui terț - ea trebuia să fie realizată astfel încât să nu fie prejudiciate interesele Statului. Evident, prin vânzarea acțiunilor la un preț corect. Astfel încât acțiunile rămase Statului să-și păstreze valoarea. Conform legii, este de obligația administratorilor de stat să asigure aceasta.

Cum? Exact cum a spus domnul guvernator. Să apeleze la specialiști. Mai ales că în acest caz, legislația le dă tot instrumentariul necesar. Conform prevederilor legii privind societățile pe acțiuni, acționarii care dețin mai mult de 10% din acțiunile unei societăți, pot cere de la societate stabilirea costului plasării acțiunilor, în baza raportului unei organizații specializate. Înțeleg că pentru un acționar privat aceasta este opțional (nu este opțional, pur și simplu, treaba lui cum îți asigură interesele patrimoniale). Însă în cazul proprietății publice un astfel de exercițiu este obligator, fiindcă, cum scrie legea, administrarea proprietății publice trebuie să fie eficientă, transparentă și să ducă la sporirea atractivității societăților.

Deci, să recapitulăm. La plasarea acțiunilor noi, Statul urma să se asigure că prețul de plasare nu va fi mai mic decât prețul de piață. Dacă prețul ar fi fost mai mic, s-ar fi prejudiciat patrimoniul public. Legislația asigură mecanismele necesare pentru aceasta, acționarul (Statul) având dreptul să ceară de la societate să apeleze la specialiști. Sau, autoritățile să-și facă propriile calcule. Desigur, persoanele care au grijă de patrimoniul nostru comun, au făcut tot ce le-a stat în putință ca să se asigure că prețul de plasare e unul corect.

Concluzia logică: undeva există niște calcule sofisticate, conform cărora prețul unei acțiuni de la BEM este de cinci lei per acțiune sau mai puțin. Argumentate, corecte, conforme legislației naționale și standardelor de evaluare. Și, dacă l-am înțeles corect pe domnul guvernator, el anume aceasta și sugera.

Aș vrea să le vedem, calculele celea. Și, dacă aș fi în organele de Stat care asigură funcționarea corectă a altor organe de Stat, la fel ar trebui să fiu cointeresat să văd calculele celea.

De ce scriu toate astea? Se pare că până la moment, doar ex-viceministrul finanțelor (acel-care-mașini-de-lux-sunt-doar-bolizii-de-formula-unu) și guvernatorul Băncii Naționale consideră că tranzacția de atunci a fost una corectă și nu a prejudiciat patrimoniul public. Pentru restul, lucrurile sunt destul de evidente.

Și, acum e an electoral. Cred că această problemă se poate transforma într-o temă de discuții electorale. Acei de la putere să fie întrebați despre aceasta, și să fie puși să dea răspunsuri concrete. Au fost implicați specialiști în aceste decizii? Care a fost prețul stabilit de ei? A fost el mai mare decât 5 lei?

Și, mai important, în acest caz pot fi identificate persoanele concrete care au adoptat această decizie de plasare a acțiunilor.  Este o procedură clară și transparentă, la toate etapele rămânând acte oficiale cu semnături. Cine a înaintat propunerile pentru ordinea de zi a adunării acționarilor. Cum au votat reprezentanții statului. Cu cine ei au coordonat cum vor vota. Ce măsuri s-au întreprins pentru a se asigura interesele Statului și integritatea patrimoniului său. Evident, nu vom putea ajunge la persoanele de sus - de sus, care cu adevărat au decis să aprobe această tranzacție, însă toți executorii vor fi văzuți ca în palmă.

Veți spune că cer să pedepsim executori și nu adevărații vinovați, să facem țapi ispășitori? Astfel de chestii se vor întâmpla iar și iar atâta timp cât funcționarii vor îndeplini orbește indicațiile venite de sus, și vor rămâne nepedepsiți. Vă asigur, dacă după acest caz cineva va fi pus sub învinuire sau, cel puțin, va zbura din fotoliul pe care nu-l merită, pe viitor astfel de cazuri vor fi mai puține.

Cu puțin timp înainte de această plasare de acțiuni ministrul de atunci al finanțelor a decis să-și dea demisia. Fiindcă nu a vrut să participe la aceasta. Iar alți funcționari au decis să apere această tranzacție. Înțeleg, nu toți au aceleași calități morale. De asta în cazul unora cumsecădenia trebuie înlocuită cu teama de lege. Nu e același lucru, dar lucrează la fel de eficient.

De asta, haideți să cerem să vedem calculele. CAL-CU-LE-LE!!! CAL-CU-LE-LE!!!