Lista mea de recomandări SF

Mai multă lume știe că îmi place SF-ul, și apelează deseori pentru recomandări de lecturi la temă. Iată o listă de povestiri și de nuvele (nuvele nu în sensul american, ci al nostru) care sunt destul de scurte pentru a le citi într-o seară, și în același timp, suficient de bune ca să vă facă poftă de mai mult. Când sunt disponibile, dau link-uri la amazon, de unde puteți cumpăra cartea, și la flibusta, unde o puteți citi în rusă (citi sau descărca într-un format comod). 

Isaac Asimov

The last question

În general,  Asimov este cunoscut pentru cărțile sale mari, gen Fundația sau Cavernele de oțel. Dar el este foarte bun și în genul scurt (de exemplu, aceeași serie de povestiri “I, robot”). Vă propun să citiți “Ultima întrebare”, care e una din cele mai reușite și frumoase nuvele ale sale. Și răspunsul la această ultimă întrebare e pe măsură.

Amazon

Flibusta

Arthur Clarke

The star

Iarăși, un autor care este mai cunoscut pentru romanele sale. Însă povestirea Steaua este un exemplu extraordinar de nuvelă SF, care ne facă să vedem altfel o istorie binecunoscută. Cea mai cunoscută istorie.

Amazon

Flibusta

Theodore Sturgeon

Hurricane trio

Sturgeon este eu maestru anume al genului scurt. Și practic orice povestire a lui e o mică capodoperă. În acea perioadă când toți scriau despre tehnologii, invenții și viitor, el scria despre oameni, folosind anturajul SF doar pentru a accentua aceea ce vroia să spună. Ce-mi mai place la el, este că nu explică tot ce are de spus, ci are încredere în cititorii că vor reuși să înțeleagă singuri. La fel și în această mică capodoperă. 

Citiți, o să vă placă.
Amazon

Flibusta

Catherine Lucille Moore, Henry Kuttner

Happy Ending

Acest cuplu literar (soț și soție, scriau împreună, dar se publicau de regulă sub numele lui, fiindcă autorii bărbați primeau mai mult) sunt niște maeștri ai genului scurt, O. Henry și Cehovi ai SF-ului american. De regulă, plini de umor, originali și inventivi, au lăsat după ei mai multe povestiri memorabile, dintre care vă recomand “Sfârșit fericit”.

Datorită unui truc cu textul povestirii, o istorioară destul de plată se transformă într-un text pe care îl veți ține minte. Citiți, e neobișnuit.

Amazon

Flibusta

Daniel Keyes

Flowers for Algernon

Fără multe prezentări. "Flori pentru Algernon" - una din cele mai frumoase povestiri SF din toate timpurile. Recomand anume povestirea, și nu romanul pe care el l-a scris peste câțiva ani pe motivele ei. Dacă nu ați citit încă - citiți numaidecât. "Darea di samî 1. 5 martee 1956..."

Amazon (romanul)

Flibusta (povestirea)

Greag Bear

Blood Music

Bear este unul dintre reprezentanții sub-genului “hard science”, dar e un exemplu fericit. Am oscilat între povestirile “Muzica din sânge” și “Ciuma lui Schredinger”, dar o voi recomanda pe prima, totuși. Despre evoluția necontrolată a științei și urmările acesteia, dar mult mai înfricoșător decât în "Leagănul pisicii" lui Vonnegut.

Deci, încă o povestire rescrisă apoi în roman, și iarăși, recomand versiunea succintă.

Amazon (romanul)

Flibusta (povestirea)

Harlan Ellison

I Have No Mouth, and I Must Scream

Ellison e unul dintre cei mai controversați autori de SF. Practic tot ce a scris el ține de forma scurtă. În nuvelele sale el “taie” totdeauna fără anestezie și abordează cele mai acute și dureroase probleme. Lista de recomandări ar fi lungă, în ea ar intra și "Repent, Harlequin!" Said the Ticktockman” (despre societate și conformism), “The Deathbird” (despre religie), și multe, multe alte nuvele, dar voi recomanda “I Have No Mouth, and I Must Scream”. Dacă vă place, citiți și altele.

Amazon

Flibusta (cu o prefață destul de lungă din partea autorului)

Stanislaw Lem

Jurnalele astrale ale lui Ijon Tichyi, Călătoria a șaptea

Desigur, e greu de vorbit despre Lem doar limitându-ne la povestiri scurte, dar ele tot pot fi un început. Pline de inteligență, umor și satiră, vă vor face să zâmbiți și uneori să râdeți. Începeți cu Călătoria a șaptea a lui Ijon Tichyi, iar dacă vă place, citiți și despre restul călătoriilor, și poate chiar și despre Solaris.

Acasă: La părinți-bunici pe undeva trebuie să fie o carte veche, din seria Aelita, cu Jurnalele astrale ale lui Ijon Tichyi. Dacă nu vă deranjează alfabetul chirilic, încercați, e o traducere bună.

Amazon

Flibusta

Evghenii Lukin

Slovesniki

Lukin (mult timp, până la decesul soției Liubovi, au scris împreună, acum scrie singur) are un simț foarte sănătos al umorului și un simț la fel de sănătos al limbii. Povestioarele sale, ușoare de citit și pline de satiră și umor, au totdeauna și un subtext care deseori nu e deloc vesel. Vedeți și singuri, de pildă, în "Cuvântătorii".

Flibusta

Victor Pelevin

Zatvornik i șestipalîi

Pelevin a unul dintre puținii autori ruși contemporani care au reușit să capete renume mondial. "Schimnicul și Șase-degete" e una din primele lui povestiri, care m-au făcut să-l îndrăgesc, și care nu și-a pierdut farmecul și paradoxalitatea (care caracterizează toată opera lui Pelevin) cu trecerea timpului.

Site-ul autorului.
Amazon (în engleză, respectiv)

Despre vecini:

Boris Ștern

Zapiski dinozavra

În Ukraina sunt mai mulți scriitori buni de SF, dar în forma scurtă cel mai memorabil este, desigur, Boris Ștern. Iar pe mine personal "Notițele unui dinozaur" mă fascinează, revin iar și iar la această povestire. Exemplu de literatură cu literă mare. Citiți-o și voi.

Flibusta

Din păcate, ultimii ani nu prea am avut posibilitatea să urmăresc literatura SF din România (mă refer la forma scurtă, că despre ea vorbim), așa că nu pot veni acum cu o recomandare expresă. Oricum, practic în orice ediție a Almanahului Anticipația sau în antologiile Science-Fiction care erau publicate de Nemira, se regăsesc cam toți autorii importanți români, dacă aveți posibilitatea, citiți vreo ediție. (Politica librăriilor noastre referitor la cărțile din România merită o discuție aparte.)

Despre Moldova:

Ioan Mânăscurtă

Artefact

O minunată carte pentru copii, care, din păcate, nu poate fi procurată on-line, iar ultima ediție pe hârtie a fost în 2009. Poate aveți norocul să o găsiți. O poveste cu nave cosmice, fantome și fauni, pe care copilul vostru și copilul din voi o vor savura.

Natan Garștea

Ziua purificării

Poate nu a fost cea mai controversată povestire a acestui autor la cenaclurile de SF din București (cea mai controversată a fost “Cum gândește un om”), dar sigur cea mai de succes de acolo. A văzut lumina în 2008, în revista “Anticipația”. O să vă placă, citiți-o.

Ziua purificării

Fratii Strugatkii

Cândva am mai scris despre aceea, cât de dificil e să faci recenzii la cărți care au participat la formarea personalității tale. Adică, fiecare carte citită, cât de nesemnificativă n-ar fi ea, lasă în noi câte o cărămizică. Unele, însă, devin fundament ce dă formă la tot ce e deasupra.

Opera fraților Strugațkii a avut și are asupra mea personal o influență enormă (de rând cu, spre exemplu, Dostoevskii sau Vonnegut), și poate anume din această cauză mi-a luat atâta timp să mă apuc să scriu acest articol.

Îmi este greu să aleg o carte anume despre care să povestesc - majoritatea sunt bune sau foarte bune, din operele lor mari doar două-trei sunt slabe, restul fiind fiecare demnă de o recenzie aparte. Oricum, trebuie de început cu ceva...

Pentru cine nu cunoaște - frații Arcadie și Boris s-au născut în prima jumătate a secolului XX în URSS. Arcadie a fost traducător din limbile japoneză și engleză și a trăit mai mult la Moscova. Boris era astronom și practic toată viața a locuit în Leningrad (actualul Sanct Petersburg). Corespondau foarte mult (atunci e-mail nu era încă), iar o dată - de două ori pe an se întâlneau să discute ideile de cărți sau să scrie.

Începutul carierei literare este anecdotic - le plăcea mult SF-ul și le păsa de calitatea textelor ce apăreau (care pe atunci în URSS, cu excepția a unu - doi scriitori, era jalnică). Într-o zi, soția lui Arcadie, obosită să audă atâta critică, le-a sus - dacă sunteți așa deștepți, luați și scrieți mai bine. Ei au spus că ar putea să o facă, și a fost încheiat și un pariu istoric pe această temă. Pariu, datorită căruia au apărut autorii frații Strugațkii.

Primele lor cărți, naive și romantice, se refereau la viitorul fericit în care urma să trăim. Era scurta perioadă de "încălzire" de pe timpul lui Hrușciov, și viitorul chiar părea optimist. Așa, a apărut lumea "amiezii", numită după cartea "Amiaza. Secolul XXII" (sau "Miez de zi..."). O carte în care ei au încercat să arate un viitor în care, după spusele lor, ar fi dorit chiar ei să trăiască (spre deosebire de descrierile abstracte și nerealiste ale comunismului viitor al altor autori din acea perioadă).

Și lor chiar le-a reușit aceasta. "Amiaza..." a devenit o carte manifest pentru inteligențimea anilor 60, așa ei vedeau viitorul și așa ei doreau să devină.

Frații Strugațkii au exploatat mult această lume descrisă de ei atât de detaliat - 12 din lucrările lor mari sunt plasate în decorurile ei, având fon, iar uneori - și personaje comune.

Oricum, timpurile se schimbau, după Hrușciov a venit Brejnev, și a început ceea ce mai târziu a fost numit perioada de "stagnare". Normal că în opera lor aceasta nu putea să nu se manifeste. Se schimbă câte puțin atmosfera cărților, se schimbă tematica, se schimbă atitudinea.

Sunt câteva teme de bază care trec prin toată opera lor. Prima este tema educației. Totdeauna i-a preocupat - cum noi, oamenii, vom putea deveni mai buni dacă de educația noastră se ocupă neprofesioniști (părinții noștri), care ne învață să fim așa cum sunt ei. Uneori rezultatul este bun, de regulă, însă, este obișnuit. Tot așa cum transmitem laolaltă și gene bune, și gene rele copiilor, tot așa le transmitem tot bagajul nostru de concepții, valori, opinii, obiceiuri de viață și prejudecăți. Nu cred că într-o familie de hoți copilul este învățat să respecte a opta poruncă. Sau în una de funcționari corupți - să lucreze pentru binele țării.

Anume această problemă - cum ar putea oamenii rupe lanțul generațiilor și să devină mai buni deodată, într-o generație - două, și nu evolutiv - ocupă rol principal sau foarte important în mai multe din cărțile lor. Astfel viitorul frumos din lumea lor începe anume cu reforma sistemului educațional - de micuți copiii erau crescuți în grupuri mici (câte patru) de educatori și învățători profesioniști, care-și dedicau acestui lucru tot timpul lor. Acesta e doar unul din exemplele de “soluții” propuse de ei. Despre educație ei scriu în “Amiaza. Secolul XXII”, “Lucrurile periculoase ale secolului”, “Lebedele urâte” și în ultimul lor roman, “Împovărați de rău, sau patruzeci de ani mai târziu”.

O altă temă care îi preocupă - deciziile personale pe care le iau oamenii în fața unor forțe ce îi depășesc. În special aspectul etic și moral al acestor decizii. Cum trebuie să ne purtăm când rămânem singuri în fața unor decizii care contravin opiniei și principiilor noastre, dar care ne sunt cerute de legi, de sistem, de forțe naturale sau supraumane? Tema este cu atât mai vie și datorită faptului că pe la finele anilor 60 frații Strugațkii încetează să mai fie agreați de sistem și nimeresc în categoria de scriitori care “nu sunt recomandați spre publicare”. Interdicții din partea cenzorilor, cereri aberante din partea redactorilor, invitații la KGB - timp de aproape 10 ani nu a fost tipărită nici o carte nouă a lor. Această presiune permanentă căreia au fost supuși face mai autentică și mai valoroasă opera lor.

Despre dilemele etice ei au scris mult: în “Curcubeul depărtat”, în “Tentativa de evadare”, “Melcul pe pantă”, “A doua invazie a marțienilor”, “Hotelul “La alpinistul decedat”, “Un picnic la margine de drum”, “Insula locuită”, “Orașul condamnat”, etc. Oricum, cel mai intens problema deciziilor morale se simte în cărțile “E greu să fii zeu” și “Cu un miliard de ani până la sfârșitul lumii”.

O a treia problemă care îi preocupă este faptul că atunci când se ajunge la interesele comunităților sau grupurilor (statelor sau speciilor, de exemplu), interesele și drepturile personale sunt marginalizate. Și, deși așa o stare de lucruri este explicabilă și îndreptățită, de la aceasta nu devine mai puțin dureroasă. Care este limita ce nu poate fi trecută, și când „obligațiile sociale” nici într-un caz nu pot fi mai presus decât obișnuita cumsecădenie umană? Această temă, a opunerii intereselor personale celor de grup, este abordată de ei în “Piciul”, “Scarabeul pe mușuroi”, “Valurile liniștesc vântul”, etc.

Desigur, e o simplificare enormă să spun că opera lor e axată doar pe trei teme. Asta eu acum povestesc doar ceea ce mă doare pe mine. În realitate, ca la orice meșteri adevărați, creația are mult mai multe fațete și laturi, pe care vă invit să le descoperiți. Limbajul folosit de ei este chiar delicios, umorul - fin și la locul lui, subiectele - captivante, iar personajele - pline de volum.

(vezi continuarea)

Fratii Strugatkii - continuare

Continuare. Vedeți începutul aici.

Voi încerca să povestesc despre trei cărți ale lor, doar pentru a vă crea impresie despre aceea ce ei scriu. Oricum, voi evita să dezvălui elemente esențiale din subiectul povestirilor.

Prima dintre ele este “Lebedele urâte” („Гадкие лебеди”). Denumirea cărții face aluzie la povestea lui Andersen “Rățușca cea urâtă”, doar că la un nivel superior. Povestirea a fost scrisă în 1967, fiind publicată pentru prima oară în URSS peste 20 de ani, sub o altă denumire. Căpătase o răspândire largă în formă de copii scrise de mână de pe exemplarele care așteptau prin redacții („samizdat”, exista așa un fenomen, care putea exista numai în așa tip de state ca URSS-ul).

O țară abstractă, fără careva repere geografice sau culturale (adică, acele culturale sunt prea multe și de aceasta nu permit identificarea locului acțiunii). Un renumit scriitor și cupletist este “exilat” de către autorități în orașul său natal, să nu mai creeze atâtea probleme în capitală.

Iar orașul său s-a schimbat foarte mult de pe timpurile copilăriei. Deja de mulți ani acolo ploua fără încetare, zi și noapte. Această ploaie distrugea treptat orașul. Schimbarea climei era și mai neplăcută pentru localnici fiindcă anterior regiunea fusese o zonă balneară, renumită pentru aerul său. Lângă oraș chiar construiseră și un sanatoriu, care stătea acum pustiu. Noroc de antrenorul echipei de fotbal “Frații întru rațiune”, care s-a gândit să-și antreneze echipa pentru jocuri în regiunile ploioase și a închiriat o aripă a sanatoriului, ceea ce-i mai permitea să supraviețuiască.

Lumea din oraș lega schimbarea climei de crearea lângă el a leprozoriului pentru bolnavii de lepra galbenă - o boală genetică, care devenise destul de răspândită în ultimul timp. În timpul copilăriei eroului principal, când numai apăruse leprozoriul, nu era nimic deosebit în el - o mică rezervație izolată în afara orașului, unde locuiau nefericiții bolnavi care veneau uneori în oraș, îmbrăcați în mantourile lor cu glugi menite să le ascundă fețele galbene. În prezent, însă, problema leprozoriului părea să fi căpătat o importanță deosebită - el era păzit și susținut în toate de către militari, în același timp serviciile de contraspionaj încercau să afle ce se petrece după gardul lui de sârmă ghimpată, iar administrația orașului făcea tot posibilul pentru a convinge conducerea țării să-l mute de lângă oraș.

Oricum, principala schimbare s-a petrecut cu copiii orașului. Ei îi adorau pe locuitorii leprozoriului și petreceau foarte mult timp cu ei, ei citeau și învățau foarte mult și în general, erau niște copii exemplari. Mai întâi părinții se bucurau foarte mult de această schimbare, mai apoi, însă, au început să se îngrijoreze - copiii au devenit foarte independenți, au început să ia singuri decizii și, mai grav, au început să le arate părinților neajunsurile acestora (cel mai mult deranja faptul că neajunsurile erau reale, ceea ce făcea și mai usturător acest lucru).

Eroul principal se cufundă în această mocirlă ploioasa, încercând să-și umple zilele - fosta soție și fiica de 15 ani, pe care nu le-a văzut de mult timp (fiica, desigur, foarte independentă, foarte citită și foarte critică), hotelul, unde s-a oprit și unde bea serile împreună cu medicul-șef al lerozoriului, cu un pictor - lingău de palat și cu un inspector sanitar, venit în oraș să inspecteze leprozoriul, însă căruia militarii nu-i permiteau să intre acolo. Diana, o soră medicală de la sanatoriu, de care el s-a îndrăgostit. Niște necunoscuți care încercau să răpească un bolnav din leprozoriu și tentativa (nereușită) a eroului principal de a-l salva. Copiii de la școală, care au solicitat o întâlnire cu el în calitate de scriitor renumit și apoi l-au uimit cu viziunile lor raționale și reci. Pacienții din leprozoriu care nu mai puteau să nu citească…

Însă foarte repede el începe să înțeleagă că totul nu este așa cum pare în realitate, și leprozoriul nu este leprozoriu, și bolnavii nu sunt bolnavi, și inspectorul sanitar nu este inspector sanitar… și multe altele, pe care le veți afla citind cartea. Un lucru însă este așa cum pare: copiii. Viitorul nostru. Viitorul în sens direct, viitorul care și-a întins rădăcinile în prezent, și va fi așa cum îl vom hrăni noi… va fi ceea cu ce îl vom hrăni noi. Copii care, din această cauză, din generație în generație rămân tot așa cum au fost părinții lor.

Nu povestesc mai mult nimic. Este o carte captivantă despre omenie și despre educație și despre aceea ce înseamnă să fii om bun. Și despre aceea că dacă vrem să ne dedicăm creării unui viitor fericit, trebuie să înțelegem - îl creăm nu pentru noi. Ci pentru viitor.

Citate de reținut: „Anume ceea ce este cel mai natural, cel mai puțin îi face față omului”.

Notite pe margini

L-am recitit pe Alexandru Lăpușneanu. Ce mizerie era Moldova medievală și politica de atunci...

L-am recitit pe Othello. Shakespeare dezamăgește - la urmă au mai rămas în viață două personaje importante. Se putea și mai bine.

L-am citit pe Macbet. Același Lăpușneanu, numai că pe tărâm scoțian. Știți, la noi nu era așa de rău...

Legende orasanesti

Unii dintre scriitorii mei preferați sunt soții Marina și Serghei Diacenko. Locuiesc în Kiev, și de rând cu G. L. Oldi (care în realitate tot este un duet de scriitori), sunt prinre cei mai cunoscuți autori de SF din Ukraina, dar și din toată CSI.

Ca de multe ori în cazul duetelor de scriitori, textele lor sunt foarte bogate și au mult „volum”. Deși la început scriau un fantasy destul de canonic, în prezent opera soților Diacenko tot mai mult și mai mult migrează spre fantastica socială și psihologică. Oricum, indiferent de perioada în care au fost scrise, cărțile lor au o trăsătură comună.

La o convenție de SF i-am cunoscut pe ambii, și am avut cu ei o discuție foarte interesantă și lungă. Printre altele, am întrebat care este trăsătura caracteristică a operei lor... prin ce ei ar defini-o. Marina mi-a spus: în cărțile noastre oricum până la urmă prin asfalt vor crește flori.

Formulat așa, pare a semăna a literatură idealistă și, mai grav, neinteresantă de citit. Însă vă pot asigura că nu este deloc așa. Subiectele cărților scrise de ei sunt foarte imprevizibile. Iar unele dintre happy-end-urile lor chiar dau fiori, la urmă nici nu știi dacă este totuși sau nu fericit sfârșitul cela. Deși, da, într-un fel chiar sunt sfârșituri fericite.

Vreau să povestesc despre trei dintre cărțile lor, unite de autori în seria „Legende orășănești”, fiind toate amplasate într-un mediu urban-contemporan.

Prima dintre ele este „Peștera”. O lume unde noaptea oamenii nimeresc în visele lor într-o Peșteră, un loc în care ființele ce-l locuiesc se mănâncă permanent între ele. Acolo sunt câteva tipuri de creaturi în care se transformă oamenii, unele - prădători, altele - prada, în funcție de caracterul persoanei. Și atunci când cineva moare în Peșteră, dimineața în lumea noastră el nu se mai trezește, iar în necrologul lui scrie: moartea sa a fost ușoară și a survenit din motive naturale. În schimbul acestui inconvenient, toată agresivitatea se descărca noaptea, în Peșteră, fără a mai rămâne ceva pentru lumea de zi, acea omenească. E o lume fără războaie și omoruri.

Eroina, o tânără neîndămânatică și distrată, care încearcă să facă carieră la o televiziune, nopțile se transformă într-o sarnă, o antilopă care în întunericul peșterii era salvată numai de auzul foarte bine dezvoltat și de viteza picioarelor. Într-o noapte ea întâlnește acolo un saag, cel mai de temut locuitor al peșterii, întâlnire după care ea nu ar fi trebuit să supraviețuiască. Însă ea a supraviețuit. Acesta era un noroc foarte și foarte rar. Dar dacă primul caz încă putea fi considerat noroc, faptul că în a doua și a treia noapte ea s-a întâlnit cu același saag și tot a reușit să scape de el, deja nu mai putea fi explicat așa. Ea era extenuată și abolut dezorientată după aceste trei nopți, iar la lucru reușea tot mai puțin și mai puțin să se descurce cu atribuțiile sale. Culmea la toate, într-a treia zi ea trebuie să se întâlnească cu un genial regizor de teatru, pentru a lua niște materiale pentru o emisiune. Și când l-a întâlnit, a recunoscut în el, în regizorul venerat de toată lumea, prădătorul care ultimele trei nopți încerca să o ucidă. Și el a recunoscut-o. Aceasta era un caz foarte rar, când două persoane ziua se recunosc după Peșteră - nu se obișnuia să se discute despre aceea ce se petrece noaptea, asta fiind o amintire refulată, un colțișor rușinos al subconștientului.

Între ei apare o relație ciudată, el se atașează de ea și începe să o protejeze cum poate (ziua). Însă între timp, administrația de stat care monitorizează lumea Peșterii, a remarcat, desigur, aceată anomalie, coeficientul foarte înalt de comportament antivictimal, și s-a pus pe urmele ei, încercând să o studieze. Și din păcate, nu numai administrația de stat s-a interesat de ea.

Ea nimerește într-un ghem de intrigi, provocări, dragoste și trădări. Iar regizorul decide să creeze capodopera vieței sale, să pună în scenă o veche legendă despre doi tineri îndrăgostiți, care în noaptea nunții adorm fericiți în patul nupțial și apoi se trezesc în Peșteră, și ea e un prădător, iar el e jertva ei din noaptea ceea... și dimineața ea se trezește lângă mirele mort în pat... „și moartea sa a fost ușoară și a survenit din motive naturale”.

Sigur, nu voi povesti mai departe. Pot spune doar că e o carte foarte reușită, unul din acele rare cazuri când un tip de operă este transpus foarte reușit în alt tip de operă. Când citești descrierea spectacolului din carte, îl simți și îl vezi. Deși pe alocuri desfășurarea subiectului este puțin cam lentă, vă asigur că în momentul culminant pur și simplu nu vă veți putea rupe de la carte (eu personal odată am întârziat la lucru cu două ore anume din cauza acestei cărți).

A doua carte de care voi povesti este „Veacul vrăjitoarelor” (Ведьмин век). O lume în care totdeauna în sânul omenirii au trăit vrăjitoarele, ființe cu puteri magice, pentru care libertatea personală este totul și pentru care orice ordine este o violare a esenței lor, o constrângere de nesuportat. Nimeni nu le poate înțelege, nimeni nu poate explica pornirile și motivele lor. Ele sunt antagoniste nu numai oamenilor, ci și una alteia. Unicul lucru care le poate aduna împreună e venirea matcăi lor, a unei vrăjitoare care este superioară vrăjitoarelor obișnuite tot așa cum ele ne sunt superioare nouă.

Și desigur, în această lume există și o instituție care supraveghează vrăjitoarele - inchiziția. Le supraveghează și controlează urmările activității lor, limitându-le destructivitatea, dar nu încearcă să le elimine în totalitate, fiindcă istoria a arătat nu o dată - vrăjitoarele sunt componenta creativă a societății, în țările în care nu rămâneau vrăjitoare artele, știința și cultura intrau foarte repede în decădere. Așa că inchizitorii, care au forța de a le simți pe vrăjitoare și a li se opune, doar le supraveghază, anihilându-le pe acele mai agresive și nestăpânite.

Protagoniștii cărții sunt o fată provincială, care credea că și-a găsit fericirea cu băiatul iubit, și Marele inchizitor, care se dovedi a fi prieten de familie al iubitului ei. Care a fost surpriza iubitului ei și a tatălui său, când la prima întâlnire cu ea Marele inchizitor le-a spus că ea este vrăjitoare neinițiată. Fata este nevoită să părăsească casa lor, și să pribejească un timp prin oraș, încercând să evite patrulele inchiziției, dar și inițierea ca vrăjitoare. Între timp, activitatea vrăjitoarelor începe să crească tot mai mult și mai mult, ele devenind tot mai destructive, și inchiziția este nevoită de apeleze la măsuri tot mai severe pentru a stăpâni situația. Toate semnele arată că se apropie venirea Matcăi vrăjitoarelor, eveniment care ultima dată a avut loc cu patru sute de ani în urmă.

Pentru a evita să fie pusă la evidență, eroina apelează la ajutorul lui, iar el - la ajutorul ei, pentru a o găsi pe Matcă. Fiecare dintre ei va trece prin multe evenimente și trăiri, ambii ajungând la finele cărții absolut schimbați. Și tot aceasta pe fonul haosului și distrugerii care cuprind lumea și nu mai lasă alte soluții decât una singură: Marele inchizitor trebuie să se întâlnească cu Matca pentru a încerca să o învingă, deși este evident că victoria sa nu este posibilă și el va muri în această luptă.

Pot adăuga doar că această carte este anume exemplul cela de sfârșit când trandafirii totuși răzbat prin asfalt și înfloresc. Chiar dacă cartea nu ar fi scrisă atât de bine, aș recomanda-o numai pentru acest sfârșit. Citiți-o.

A treia carte, „Valea conștiinței” (Долина совести) este preferata mea din opera lor. Lumea noastră, realitățile noastre. Eroul principal al cărții, a observat încă în copilărie că el poate lega oamenii de el... persoanele care comunică cu el mult timp, când nu-l văd câteva zile încep să simtă discomfort, apoi depresie, apoi încep să se simtă tot mai rău și mai rău. Mama lui, prietenul lui, colegii lui de clasă. Când încă nu știa asta cu siguranță, a făcut un experiment, a fugit de la o tabără de vară și s-a ascuns un timp... și apoi a revenit. Majoritatea colegilor, cu care comunica mai puțin, deja ieșiseră din spital, mamica lui era întro stare foarte gravă, iar prietenul lui cel mai bun era în reanimare, și lui nu-i dădeau voie să-l viziteze. Mama s-a făcut bine imediat cum l-a văzut, însă prietenul a mai stat la spital mult timp, până s-a rupt complet legătură. Atunci personajul principal și-a dat seama despre acele legături, însă nu putea să-și evite prietenul - erau în același spațiu în fiecare zi. Așa că până la finele școlii, ei iar erau legați. Prietenul tău, care deja știa adevărul, a insistat ca după terminarea școlii eroul principal să părăsească orașul... și să nu spună nimănui unde pleacă. Eroul principal cu mama lui pleacă din oraș... pleacă în capitală, să intre la facultate, și nimeni nu știe cum să-i găsească... iar prietenul lui moare, din cauza că legătura s-a rupt a doua oară. Așa eroul află că legăturile pe care le crează pot fi letale.

Așa el mergea prin viață... încercând să nu lege oamenii de sine. A schimbat mai multe facultăți, pentru a evita să se apropie de oameni. Alegea lucruri unde nu ar fi trebuit să comunice mult timp cu aceeași oameni. Până la urmă, a devenit scriitor pentru copii, și a avut un succes extraordinar. Însă încă din timpul facultății el s-a îndrăgostit de o colegă... și a păstrat această dragoste toată viața. Iar apoi a întâlnit o altă femeie... și totul se complică enorm de mult.

E o carte despre decizii morale... despre alegerea între a fi fericit și a fi bun... alegerea între puterea asupra altora și libertatea lor. Pe mine această carte m-a marcat profund... ca și pe unii prieteni, cărora le-am recomandat-o. Și sfârșitul, la fel... e un sfârșit fericit, dar e unicul sfârșit fericit care poate fi posibil în cazul eroului principal. Citiți această carte.

Nu vreau să vorbesc prea mult, și așa acest articol a ieșit foarte mare. Pot să spun că în lista mea de preferințe literare soții Diacenko sunt undeva sus, și totdeauna aștept cu nerăbdare cărțile lor noi. Nu pot spune că îmi plac toate la fel, dar această serie, Legende orășenești, chiar este foarte reușită.

Razboiul lumilor

Cartea lui Georgne Wells „Războiul lumilor” a supraviețuit timpului nu fiindcă el primul a descris eventualitatea unei primejdii de la o civilizație extraterestră. Și a supraviețuit nu fiindcă el a inventat aceea că microorganismele pământești ar fi periculoase pentru străini. Deși îmi imaginez cât de proaspătă și interesantă trebuia să pară această idee la timpul apariției sale, și putem vedea cât de puternic a intrat ea în concepțiile noastre despre contactele cu alte forme de viață. Nici o descriere e explorării altor planete din cărțile de fantastică de pe timpurile lui Wells încoace nu mai poate ignora protecția față de posibilele boli și infecții care pot fi căpătate acolo. Aceasta a jucat un deserviciu filmului recent al lui Spilberg, făcut după carte, care plasa acțiunea în zilele noastre. Majoritatea spectatorilor au fost dezamăgiți de finalul lui (bine, majoritatea idee nu aveau de carte), în special datorită senzației: și cum dar marțienii ceia, dacă sunt așa de deștepți și dezvoltați, nu s-au gândit să îmbrace scafandre? Răspunsul e: da poate la ei nu a fost un Wells, care să scrie o carte bună despre microorganismele care ucid veneticii, de aceea ei nici nu s-au gândit să se protejeze de ei?

Revenind la carte, vreau să spun că încă o mai ținem minte nu datorită la artificiile sale fantastice, ci anume calității sale literare. Fiindcă realitatea trăirilor emoționale a personajelor cărții este foarte veridică, ceea ce te facă să te simți „acolo”. Din păcate, majoritatea cărților de SF sunt de o calitate a scriiturii destul de joasă, fiind mai mult axate pe idee (am mai scris despre aceasta aici). La Wells, însă, scopul era nu să descrie cum au venit marțienii și ce-au făcut aici. Scopul lui era să încerce să arate cum se vor comporta oamenii în astfel de situație, ce va fi cu relațiile sociale, cu principiile morale și cu autoperceperea noastră dacă ne vom ciocni cu o putere rațională incomparabil mai mare ca a noastră.

Văd că mă întind prea mult. Concluzia: cartea a meritat să fie recitită. Este foarte profundă și realistă (în ceea ce ține de oameni, desigur), și cred că lui Orson Welles (să nu vă inducă în eroare asemănarea familiilor, acesta e un renumit regizor și actor din secolul XX) i-a fost destul de simplu să facă atât de realistă renumita sa adaptare radiofonică a cărții, când sute de mii de ascultători din SUA au intrat în panică, crezând că sunt relatate evenimente reale. Cred că nu voi greși spunând că este primul roman-catastrofă, și conține foarte multe idei care de atunci au fost rugumate și roase pe toate părțile. Respect, Wells.

Rada din Kiev

De mai mult timp îmi amintesc tot mai des despre un fragment de text, pe care l-am pus pe blog acum vreo doi ani. Conținea stenograma aprobării constituției Ukrainei de către Radă, inventată, desigur, de către Boris Ștern.

Îmi aminteam fiindcă ceea ce se face la noi în parlament îmi amintește tot mai mult de acel text, mai ales de când la noi cu schimbarea constituției. Nu-mi place să mă citez singur pe mine, dar evenimentele de azi din Kiev au pus capac la toate.

Deci, pentru cine nu se teme de oleacă de ukraineană, poftim: http://natangarstea.blogspot.com/2008/03/aprobarea-constitutiei-ukrainei.html

Memoria despre cei dusi

Zilele acestea am terminat de citit cartea lui Sveatoslav Loghinov „Свет в окошке”. Loghinov e un scriitor rus din pleiada fantaștilor sfâșritului anilor 80 ai secolului trecut, ieșiți din atelierul literar al lui Boris Strugațkii. De altfel, în cazul lui Loghinov termenul „fantast” chiar e numai o etichetă, care din păcate nu explică multe lucruri (în aceeași ordine de idei, „Maestrul și Margarita” tot e fantastică). Din cărțile sale, în mod deosebit mi-au plăcut „Fântâna” și această „Lumină în ferestruică”.

În „Lumina...” (urmează elemente din subiectul cărții, dacă intenționați să o citiți, reveniți după), Loghinov descrie moartea personajului său principal, un bătrân singuratic, care demult și-a pierdut familia și apropiații, și descrie viața lui de după moarte. După ce mor, oamenii, toți oamenii, nimeresc într-o altă lume, unde-și pot continua viața. Acolo poți obține practic orice îți dorești, numai că pentru aceasta trebuie să plătești. Iar banii îi primești din aceea că oamenii din lumea celor vii își amintesc despre tine. O monedă de valoare mare dacă își amintește cineva care te cunoștea personal, și o monedă de valoare mică - dacă cineva care nu te cunoștea personal. Normal că la început toți au bani, și o duc bine... însă peste treizeci de ani... sau peste cincizeci de ani... deja fiecare bănuț este apreciat și numărat.

Normal că există persoane, numele cărora dăinuie în istorie, și care sunt foarte bogate și acolo. Însă acești bogătași preistorici (sau ale timpurilor noi) s-au izolat de restul locuitorilor lumii de dincolo într-o citadelă, unde să nu mai fie asaltați și deranjași de hoardele de admiratori sau dușmani. Iar restul... trăiesc, iar peste un timp subzistă... iar când banii încetează a mai veni, pur și simplu dispar și din lumea de acolo.

Această carte pune serios pe gânduri, și te face să-ți amintești altfel despre acei ce nu mai sunt cu noi. Mai ales că așa s-a primit că am terminat-o de citit cu două zile înainte de blajini - cu alți ochi am privit această sărbătoare.

Recomand tuturor amatorilor de scritură de calitate.

Milorad Pavic

Astăzi a murit Milorad Pavić, autorul „Dicționarului hazar”, operă monumentală nu numai pentru literatura sârbă. Cred că cea mai bună comemorare a lui va fi recitirea cărților sale.

Haz baragaz

În unul dintre cele mai reușite romane ale lui Victor Pelevin, „Чапаев и Пустота” există un fragment, care totdeauna m-a pus pe gânduri.

Acțiunea romanului are loc în timpul războiului civil din Rusia. Eroi ai cărții sunt Vasilii Ceapaev (comandantul de regiment și ulterior de divizie al armatei roșii) și Peotr Pustota (comisarul lui), pe care îi cunoaștem mai mult din bancuri (Ceapaev și Petica). De asemenea, în roman apare și binecunoscutul nouă Grigore Kotovskii, tot comandant al armatei roșii.

Eroul principal, Petica, se gândea la libertatea internă, sau mai bine zis, ascunsă (adica, la renumita „фига в кармане”). La el vine Kotovskii și are loc următorul dialog:

„Я засмеялся.

– У вас, Котовский, удивительный талант попадать в такт моим мыслям. Я как раз сегодня думал на эту тему. Могу вам рассказать, что это такое на самом деле – тайная свобода русского интеллигента.

– Если это займет немного времени, сделайте одолжение, – ответил он.

– Год, кажется, назад, в Петербурге, был преинтересный случай. Знаете, приезжали какие-то социал-демократы из Англии – конечно, их ужаснуло то, что они увидели, – и у нас была с ними встреча на Бассейной. По линии Союза поэтов. Там был Александр Блок, который весь вечер рассказывал им про эту самую тайную свободу, которую мы все, как он выразился, поем вослед Пушкину. Я тогда видел его в последний раз, он был весь в черном и невыразимо мрачен. Потом он ушел, и англичане, которые, конечно, ничего не поняли, стали допытываться, что же это такое – secret freedom. И никто толком не мог объяснить, пока какой-то румын, который почему-то был с англичанами, не сказал, что понимает, о чем речь.

– Вот как, – сказал Котовский и посмотрел на часы.

– Не волнуйтесь, уже недолго. Он сказал, что в румынском языке есть похожая идиома – «хаз барагаз» или что-то в этом роде. Не помню точно, как звучит. Означают эти слова буквально «подземный смех». Дело в том, что в средние века на Румынию часто нападали всякие кочевники, и поэтому их крестьяне строили огромные землянки, целые подземные дома, куда сгоняли свой скот, как только на горизонте поднималось облако пыли. Сами они прятались там же, а поскольку эти землянки были прекрасно замаскированы, кочевники ничего не могли найти. Крестьяне, натурально, вели себя под землей очень тихо, и только иногда, когда их уж совсем переполняла радость от того, что они так ловко всех обманули, они, зажимая рот рукой, тихо-тихо хохотали. Так вот, тайная свобода, сказал этот румын, – это когда ты сидишь между вонючих козлов и баранов и, тыча пальцем вверх, тихо-тихо хихикаешь. Знаете, Котовский, это было настолько точное описание ситуации, что я в тот же вечер перестал быть русским интеллигентом. Хохотать под землей – это не для меня. Свобода не бывает тайной.

– Интересно, – сказал Котовский. – Интересно. Но мне, однако, пора.”

Sunt câteva chestii care nu-mi dau pace în această mistificare a lui Pelevin. În primul rând, nu-mi prea vine să cred că discuția despre idiomele românești era dusă din întâmplare cu Kotovskii. Sigur, Pelevin se documentase pentru romanul lui și înțelegea că Kotovskii ar fi trebuit să le cunoască la perfecție. Ar fi fost mai normal dacă el ar fi povestit această istorioară povățuitoare. Dar în fine, poate că tot acest dialog a fost dictat de subiect (cum se întâmplă deseori la scriitorii buni), și el nu a dorit să piardă găselnița cu „haz-baragaz”, pe care ținea să o includă în roman.

Dar ce-i cu „haz baragazul” acesta, râsul de sub pământ? Mult timp credeam că e doar încă o mistificare, o istorioară frumoasă fără vre-un suport real. Până când maică-mea mi-a deschis ochii, spunând că „haz baragaz” poate fi foarte bine expresia noastră „haz de necaz”, care se potrivește perfect după sens. Deja, unde a auzit-o Pelevin, cum a memorizat-o și cum a interpretat-o, rămâne pe conștiința lui... ;)

Oricum, în vocabularul meu deja s-a înrădăcinat și expresia „haz baragaz”. De exemplu: oare după alegeri ne mai așteptă încă patru ani de haz-baragaz?

Recititul cartilor

Mie personal îmi place foarte mult să recitesc cărțile bune. Mai demult, îmi părea că e ceva normal, însă am aflat că majoritatea prietenilor și cunoscuților nu împărtășesc această predilecție a mea.

Principalul argument pe care l-am auzit a fost „pentru ce să mai citești o dată dacă știi cu ce se va termina?” Sigur că nu recitesc pentru a mai vedea o dată subiectul cărții. Pur și simplu o carte bună înseamnă nu numai un subiect interesant. Mai mult ca atât, o carte genială nici pe departe nu înseamnă numai subiect. De exemplu:

Un idiot se întoarce acasă de peste hotare, unde a fost la tratament, cu excepţia idiotismului, e un tip foarte cumsecade, de el se îndrăgostesc o fată dintr-o familie bună şi o stricată, el e ba cu una dintre ele, ba cu alta, nici de cum nu poate lua o decizie, până la urmă logodnicul fetei stricate o ucide (pe fată) şi idiotul iarăşi revine la starea de idiotism. Acesta este subiectul unui dintre cele mai bune romane a literaturii mondiale. Cred că e clar ce am vrut să spun. O carte bună mai înseamnă și atmosferă, și limbaj, și personaje, și o mulțime de detali mici, care deși nu sunt cruciale pentru subiect, înflorează cartea și-i dau profunzime.

Mai mult decât atât, în cenaclurile din care am făcut parte asta era marea problemă: scriitorii și amatorii de SF de regulă sunt axați pe subiect, și nu atât pe subiect, cât pe idee, iar restul pentru majoritatea dintre ei nu contează. Dacă romanul are o idee bună (idee fantastică, desigur, asta de genul eroul principal inventează o chestie care permite să pamparezi intertemporal, și cu ajutorul ei pamparează quasihidraulic în trecut) ;) majoritatea cititorilor de SF îl vor înghiți... Așa cărți desigur că nu pot fi recitite - nimic altceva decât ideea fantastică ele nu au. La fel și majoritatea romanelor detective - nu are sens că recitești o carte, poanta căreia constă în aceea, că să nu-ți dai seama până la urmă că doctorul a ascuns cuțitul. Regula este valabilă și pentru filmele de acțiune - dacă în ele nu e nimic în afară de acțiune, nu ai ce vedea a doua oară.

Dar sigur, o carte bună poate fi și merită a fi recitită. Și calitatea unei cărți rezidă anume în numărul de recitiri pe care le poate „suporta” și în numărul de interpretări pe care le poate genera. Și chiar consider că în topul „recitirilor” mele sunt chiar cărți excepționale... Pe care le voi mai citi cu plăcere nu o singură dată...

O noapte in tristul octombrie

Cândva am promis să pun trei începuturi de cărţi SF care-mi plac cel mai mult. În fine, am reuşit să traduc şi a treia mostră. Principala cauză a reţinerii a fost lipsa accesului la textul original - am făcut traducerea în română de pe o traducere în rusă, care, după cum bănuiesc, nu-i ideală.

Al treilea "cel mai reuşit început" este din romanul lui Roger Zelazny "A Night in the Lonesome October", ultimul roman al maestrului. Zelazny totdeauna a fost un exemplu de stil literar extraordinar, lucru care nu-i caracteristic cărţilor de SF. Acest roman nu este o excepţie, fiind, pe lângă toate, plin de aluzii literare şi mitologice.

Roger Zelazni

O noapte în tristul octombrie

 

Eu sunt un câne de pază. Mă numesc Snuff. Acum eu locuiesc cu stăpânul meu Jack nu departe de Londra. Mie-mi place Soho-ul nocturn – străzile lui întunecate, ceaţa încărcată de mirosuri. Nopţile aici e linişte, şi noi ieşim la primblări îndelungate. Jack este păstrător de descântece, şi cea mai mare parte a lucrului său urmează să o facă nopţile, pentru a nu se întâmpla ce-i mai rău. Cât el îşi face treaba, eu stau la pază. Dacă apare cineva, eu urlu.

Noi păstrăm mai multe descântece, şi lucrul nostru este extrem de important. Eu trebuie să am grijă de Creatura din Cerc, de Creatura din Dulap şi de Creatura din calorifer, nemaivorbind despre Creaturile din oglindă. Când vre-o una dintre ele încearcă să iasă, eu încep să latru din răsputeri. Ele se tem de mine. Nu ştiu ce aş face, dacă ele toate ar încerca să se elibereze concomitent. Trebuie să hârâi des, dar acesta e un antrenament foarte bun.

Dacă este nevoie, îi aduc lui Jack diferite lucruri utile – bagheta lui magică  sau un cuţit mare cu inscripţii străvechi incrustate pe lamă. Eu totdeauna ştiu cu exactitate când el va avea nevoie de ele, fiindcă aceasta e funcţia mea – să urmăresc şi să ştiu. Îmi place să fiu câine de pază, mult mai mult, decât să fiu cine am fost înainte ca Jack să mă fi chemat şi să-mi fi încredinţat această funcţie.

Când noi cu Jack ieşim la primblare, alţi câini se tem de mine. Uneori am chef să mai pălăvrăgesc şi să-mi compar propriile impresii cu părerea altor câini de pază, însă ei chiar se tem de mine.

Nu demult, când noi eram noaptea într-un cimitir, de mine totuşi s-a apropiat un câine foarte bătrân, şi noi am discutat puţin.

-          Salut. Eu sunt câine de pază.

-          Şi eu.

-          Eu te-am urmărit.

-          Şi eu pe tine.

-          Pentru ce acest om sapă această groapă adâncă?

-          Acolo, jos, este ceva de ce el are nevoie.

-          Iată cum… Mie-mi pare că el n-ar trebui să facă aceasta.

-          Pot să-ţi văd colţii?

-          Da, poftim. Dar pe ai tăi pot să-i văd?

-          Desigur.

-          A, văd că totul este în regulă. Dar tu nu ai putea să-mi laşi prin apropiere un os mai frumuşel?

-          Cred că aş putea organiza aceasta.

-          Asta voi aţi fost aici luna trecută?

-          Nu, aceia erau concurenţii. Noi ne făceam achiziţiile în altă parte.

-          Ei nu aveau câine de pază.

-          Da, aceasta a fost greşeala lor. Şi ce-ai făcut?

-          Am lătrat binişor. Ei s-au speriat şi eu plecat.

-          Foarte bine. În acest caz, noi s-ar putea încă să-i întrecem.

-          Demult lucrezi cu acest om?

-          De o sută de ani. Dar tu de când păzeşti cimitirul?

-          Toată viaţa.

-          Îţi place?

-          E acceptabil, a spus el.

Jack are nevoie de multe ingrediente pentru lucrul său, fiindcă în curând vom avea de făcut ceva foarte important.  Dar cred că e mai bine să povestesc despre aceste evenimente zi cu zi...