facebook

Se afișează postările cu eticheta Recenzii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Recenzii. Afișați toate postările

marți, 3 mai 2016

Stanisław Lem

Există mulți scriitori buni de SF, și toți diferiți. Unii cu un stil fermecător, demn de cele mai bune exemple mondiale a scriiturii bune (Zilazni). Unii sunt maeștri ai textului care curge ușor (Lukianenko în original). Unii cu fantezie debordantă (Philip K. Dick). Unii - vrăjitori ai dezlegării situațiilor din cărțile lor fără a apela la Deus ex machina (același Lukianenko în “Cavalerii celor patruzeci de insule”, de exemplu). Unii nu taie altfel decât pe nervi descoperiți, și fără anestezie (Harlan Elison). Unii folosesc SF-ul pentru a evidenția și exagera dileme morale pe lângă care noi trecem în viața cotidiană fără a le remarca (soții Diacenco). Și tot așa, lista poate fi continuată și continuată.
Unii scriitori sunt (cel puțin pentru mine) cu mult peste aceste categorii. Datorită genuilui lor literar, datorită inteligenței, datorită capacității de a transmite trăiri și sentimente, în cărțile lor găsești și text bine scris, și subiecte dezlegate cărturar, și stil “ca la casele mari”, și fantezie, și acutitate a problemelor și trăirilor... Pe această listă a mea intră  frații Strugațkii, Kurt Vonnegut și Stanislav Lem.
Polonezul Lem este un exemplu extraordinar de persoană foarte inteligentă care poate să-și transmită gândurile într-o formă accesibilă, interesantă și, deseori, umoristică. Născut în Lvov (care era atunci polonez), a plecat de acolo în Krakow după ce Lvovul a devenit parte a Ukrainei. Psihiatru de specialitate. A scris SF, a scris multă publicistică și a scris destul de mult despre literatura SF din timpul său.
Este un scriitor de o intelectualitate deosebită. L-aș compara cu Borges, dar un Borges specializat nu în literatură și limbă, ci în psihologie și futurologie. Principalele probleme care-l frământau erau rațiunea și esența acesteia, inteligența artificială și evoluția artificială, realitatea realității ce ne înconjoară și, în mod deosebit, adevăratele noastre motive și dorințe.
Am mai spus, Lem era un intelectual până în măduva oaselor. Aceasta se vedea în cărțile sale. Însă de obicei reușea să transmită mesajul său într-o manieră destul de ușor de digerat, fără a permite digresiunilor filozofice sau introspecțiilor să îngreuneze prea mult lectura. Mai ales că interesul său totdeauna era orientat la trăiri și persoane, și nu pe anturajul fantastic. Plus, Lem poate fi foarte hazliu. De exemplu, "Jurnalele astrale ale lui Iion Tihi" sau "Ciberiada" sunt pline de umor sănătos și, uneori, foarte caustic (numai cât face căutarea noțiunii de "sepulcă" din Jurnalele astrale...).
Voi povesti despre trei din lucrările lui.

Prima dintre ele este povestirea “Formula lui Limfater”. Toată povestitea e scrisă sub forma unui monolog al personajului principal, un boschetar ce mai păstrează amprenta unei vieți decente în trecut, cu un domn pe care l-a văzut procurând niște reviste științifice. În schimbul permisiunii de a răsfoi revistele, boschetarul, pe nume Limfater, își povestește fascinanta istorie.
În trecut el a fost un foarte promițător savant, care a lucrat la intersecția neurologiei, biochimiei și a cibernecicii. Zbătându-se asupra modului cum lucrează creierele noastre și asupra la aceea, care ar fi modalități alternative de organizare a gândirii, el află despre o specie de furnicuțe care uneori știau lucruri pe care nu aveau de unde să le afle prin experiența nemijlocită. Era un exemplu de cunoaștere "la distanță". A găsit și molecula aflată în ganglionii nervoși ai furnicuțelor, care le permiteau aceasta. Mult timp s-a zbătut să afle care este catalizatorul acestui tip de cunoaștere, fiindcă el se manifesta foarte rar, și până la urmă a aflat. Temperatura. Cunoașterea "la distanță" era activată de temperaturile înalte. Și aici Limfater a văzut ce capcană și-a întins sie-și evoluția, mergând pe calea vieții proteice.
Temperatura la care capacitatea de a cunoaște la distanță devenea stabilă era mai mare decât temperatura de coagulare a albuminei, temperatura de cca. 42 grade Celsius. Temperatura după care viața organismelor proteice complexe devine imposibilă.
Limfater își imagină catatombele cu care a plătit evoluția această greșeală. Orice organism care avea molecula respectivă în celulele sale nervoase, căpăta un avantaj competitiv fată de alte specii. Avantajul, însă, era valabil doar dacă organismul îl putea valorifica, și evoluția numaidecât utiliza această posibilitate, crescând și crescând temperatura corpului pentru a face avantajul permanent. Aceasta era o cale într-o singură direcție pentru speciile care au nimerit pe ea, și se sfârșea totdeauna cu dispariția speciei respective.
Soluția părea evidentă - crearea artificială a unui dispozitiv / creier care ar funcționa pe acel principiu, al cunoașterii la distanță.
Limfater și-a abandonat aspirantura și s-a apucat de studiul ciberneticii. A elaborat până la urmă o formulă care descria funcționarea creierului cela. Formula avea două soluții, una relativ simplă, a doua - de vreo șapte ori mai complexă. Cineva l-a ajutat să facă în baza formulei mai simple o schemă a viitorului dispozitiv-creier. Oricum, chiar și în varianta sa simplă, instalația era foarte costisitoare, și fără moștenirea primită după moartea unei mătușe, n-ar fi reușit să-l realizeze.
Cu timpul, el devenise un obsedat al ideii sale, de a crea creierul cela. Prietena l-a părăsit, colegii-savanți deja demult nu-l mai considerau coleg, din cauza intereselor eclectice și exotice. Toți banii pe care îi avea i-a cheltuit pe crearea schemei celea… și până la urmă, la comanda sa au fost executate toate componentele. Mai multe cutii - vase, pline cu o substanță coloidală, legate între ele prin niște circuite electronice complexe.
Le-a unit pe toate între ele, a conectat instalația primită la rețeaua electrică, și a inclus-o. A început să crească temperatura în vase, 40 grade... 41... 42,.. substanța și-a schimbat consistența... până a adus-o la temperatura optimă de funcționare. El nici nu se găndise că ar trebui să-și doteze dispozitivul-ființa cu careva posibilități de a comunica, și acum începu să se întrebe: ok, și mai departe ce fac? Însă aici din difuzorul unui radiou care se afla pe masă și nici nu era pus în priză, se auzi mai întâi un foșnit, apoi o voce, care începu să-i vorbească. Îi vorbea dispozitivul creat de el.
Practic, toate presupunerile și teoriile sale s-au adeverit. “Creierul” poseda capacitatea de a cunoaște lumea în jurul său “la distanță”, fără experiență nemijlocită, și sfera sa a cunoașterii se extindea cu viteza luminii. În discuția de câteva ore care a urmat el din când în când se oprea să-i mai comunice lui Limfater detalii interesante pe care le afla despre Soare, Jupiter sau Saturn. Și, după cum a presupus Creierul, un dispozitiv creat după a doua schemă, care era mai complicată, ar fi cunoscut instantaneu totul despre univers, fără această limitare la viteza luminii...
Cum am mai spus, teoriile lui Limfater s-au adeverit. Evoluția de mai multe ori a încercat să meargă pe calea cunoașterii la distanță, însă totdeauna aceasta se termina cu eșecuri. Pe cale naturală aceasta nu era posibil. Însă exista posibilitatea apariției acestui tip de viață pe cale artificială... dar pentru aceasta era nevoie de un intermediar. Omul. Care ar putea să construiască aceea ce în natură nu putea să apară. Veriga intermediară între lumea animală și creația supremă posibilă - ființa care ar cunoaște absolut totul.
Creierul i-a propus lui Limfater să purceadă imediat la construirea celei de-a doua scheme. Evident, datorită cunoștințelor sale despre absolut totul de pe Pământ, problema banilor nu mai era o problemă - i-ar fi putut asigura lui Limfater o viață fără griji până la adânci bătrânețe.
În general, el nu era dușmănos față de oameni. Dar nici nu prea avea ceva comun cu ei. Tot așa cum oamenii nu au de împărțit nimic cu primatele de la care au evoluat, așa și pe el nu-l lega nimic de noi. Și el presupunea că rațuinea făcută după a doua schemă, acea mai sofisticată, îl va depăși pe el tot așa cum el ne depășește pe noi.
Nu voi povesti cu ce s-a terminat povestirea “Formula lui Limfater”, cum eroul principal a ajuns să trăiască în stradă și ce anume el căuta în revistele științifice. E o povestire superbă, SF în una din cele mai bune reprezentări ale sale.

O altă carte a lui Lem, despre care vreau să povestesc, este “Solaris”. Considerată ca fiind una din cele mai bune din ce a scris Lem, a devenit și mai populară datorită unei ecranizări de Tarkovskii (mai este un film “Solaris”, deja american, însă el e făcut nu atât pe motivele cărții, ci a primului film).
Explorând stelele, oamenii au descoperit o planetă acoperită integral de un ocean. Planeta era în sistemul unei stele duble, iar în așa sisteme planetele nu pot avea orbită stabilă și până la urmă, cad pe o stea sau alta. De aceea planeta a fost uitată, până când, peste un timp, s-a dovedit că ea nu are de gând să cadă nicăieri, iar orbita ei suferă corecții regulate. Evident, descoperirea a pus pe jar savanții pământeni.
S-a dovedit că oceanului care acoperea planeta era compus dint-o substanță organică. Într-un fel, se putea spune că tot oceanul era o ființă uriașă. Sau, mai degrabă, un creier uriaș. Imediat au început tentativele de a cerceta oceanul, de a-l înțelege și de a realiza contactul cu el. Însă el era atât de diferit, mare și inuman, încât toate încercările de a-l înțelege sau a se face auziți au eșuat.
Acțiunea romanului se desfășoară peste vreo 70 de ani de la descoperirea Solarisului. Eforia pentru el a trecut, lăsând loc scepticismului. Pe stațiunea științifică care orbita planeta, arhiplină cândva, a mai rămas o mână de oameni. Trei, mai exact. Și iată într-o bună zi stațiunea a încetat să mai trimită rapoarte pe Pământ.
Eroul princal (psiholog) a fost trimis pe stație să vadă  ce s-a întâmplat. Ajuns acolo, află că prietenul său care era pe stație s-a sinucis, iar cei doi rămași îl roagă să aștepte cu explicațiile până a doua zi. Și lui i se creazâ impresia că pe stație mai este cineva, în afară de cercetători.
A doua zi diminea el se trezi cu soția sa alături. Cu fosta soție, care s-a sinucis câțiva ani în urmă, după o ceartă cu el. Ea se purta de parcă situația era absolut normală și nimic nu se întâmplase. Evident, eroul principal era îngrozit, nu înțelege ce se petrece, presupune că își iese din minți, și până la urmă încearcă să scape de soția sa (și reușește să o facă, trimițând-o cu o mică racheta-sondă pe orbită în jurul Solarisului).
A doua zi dimineață totul se repetă - el se trezi cu soția sa alături. Ea iarăși se purta de parcă totul ar fi fost normal, și nu ținea minte nici ziua precedentă. Era așa cum o ținea el minte că era până la moarte.
În câteva zile de studii și discuții cu ceilalți doi membri ai echipajului, a stabilit că acum câteva săptămâni echipajul, disperat de lipsa de rezultate, a făcut un experiment care era interzis de toate instrucțiunile: ai iradiat suprafața oceanului, transmițând prin intermediul impulsului modulat un pachet de date. Și se pare că oceanul i-a observat.
După aceasta, la fiecare dintre ei au început să vină vizitatori.
Solarisul a analizat oamenii de pe stație, și în amintirile lor a găsit insulițe izolate de trăiri foarte puternice, care aveau puține legături cu restul psihicului. Psihanaliștii ar numi aceasta amintiri refulate. Desigur, aceste amintiri sunt, de obicei, de o intensitate foarte mare și sunt fie legate de senzația de vinovăție, fie rușinoase. În cazul eroului principal, asta era moartea soției sale, când după o ceartă ea amenințase că se va sinucide, el bănuia că ea ar putea să o facă, însă a venit să verifice dacă la ea e tot în regulă doar peste două zile, când era deja prea târziu.
Păi iată, Solarisul crea niște mulaje, niște copii ale persoanelor de care erau legate cele mai intense amintiri, așa cum membrii echipajului țineau minte persoanele respective. Și le creau amintirile pe care mulajele celea ar fi trebuit să le aibă.
După ce s-a mai obișnuit cu situația, eroul principal a continuat să trăiască alături de soția sa. Cu timpul ea a aflat că este doar un mulaj (unul foarte exact, de altfel) a soției lui. Ea se frământa, încerca să-și depășească limitele sale, își punea întrebări privind umanitatea și realitatea sa. Problema era că ea în unele limite era om, simțea și gândea ca fosta lui soție. Care este limita de asemănare, după care se poate spune că copia chiar este originalul?
Savanții de la bordul stației au decis să inițieze o nouă serie de experimente - să trimită planetei copia encefalogramei unuia dintre ei (a eroului principal), pentru ca el să ne poată înțelege mai bine. Între timp eroul principal și soția sa planificau revenirea lor pe Pământ și viața de după aceasta. El se temea foarte mult de rezultatele noului experiment - și dacă se va dovedi că în realitate undeva adânc în subconștient el nu-și dorește ca soția lui să fie cu el, iar Solaris-ul va citi aceasta din encefalograma lui și ea va dispărea?
Nu povestesc mai departe, oricum o carte atât de bogată și profundă nu poate fi repovestită superficial. Citiți-o, vă asigur, timpul minunilor crude încă nu a trecut.

Și în sfârșit, povestirea “Masca”. O istorioară plasată în anturajul unei curți medievale, a unei țări abstracte. Personajul principal este o domnișoară, nou-apărută la curte, care vine la un bal și face furori acolo. Dar pe ea nu o interesează oricare, ci doar El. El era un mare gânditor și inovator al timpului său, cărțile și invențiile căruia au puș în mișcare forțele reformatoare ale societății. Și desigur, el a remarcat-o pe eroină la acel bal, și ei au discutat, și au dansat, și la ei s-a înfiripat o relație.
Următoarele căteva zile pentru el au fost zile de nebunie a dragostei. El și-a lăsat toate treburile și discipolii (care erau mulți în toată țara), și petrecea zilele, făcându-i curte ei. Se primblau, discutau, își povestea unul altuia trecutul. Iar nopțile ea le petrecea în iatacul său, gândindu-se la aceea cine e ea și care-i rostul existenței ei... și la greutatea, care cu fiecare zi creștea în burta ei.
El nu remarcase nimic neobișnuit, doar o dată, cănd traversau un mal mocirlos, el i-a propus să o ia în brațe, și ea a refuzat, pentru ca el să nu simtă căt de grea e. El a privit încruntat urmele mult prea adănci lăsate de ea în nisip, însă ea l-a întrebat ceva și el a uitat de aceasta.
Peste căteva zile de comunicare cu el, ea a înțeles că nu mai poate amâna și trebuie să afle, cine e ea în realitate. S-a dezbrăcat în fața oglinzii în camera ei, și-a palpat un timp burta, în care simțea o tărie metalică, și după aceasta s-a decis. A luat un cuțit bine ascuțit și și-a despicat burta.
Din tăietură ea se privea pe ea. Ea era o creatură metalică, făcută în atelierele secrete ale împăratului (salut amatorilor de steampunk), cu un singur scop - să urmărească, să găsească și să ucidă. Și un o singură țintă - el. El devenise mult prea influent și incomod pentru puterea regală, un real pericol pentru stabilitatea sistemului, însă nu putea fi înlăturat direct sau public. Și regele a solicitat o altă cale, una mult mai subtilă și dureroasă pentru el. O mașină-ucigaș, care a ieșit din fata în care el a fost îndrăgostit... care era fata în care el a fost îndrăgostit...
Și exact în acel moment a venit în vizită el, și o văzu cum părăsea primul său corp. Îngrozit, a fugit, însă ea nu a început urmărirea deodată. Așa era programată, să-i dea răgaz, să reușească el să înțeleagă ce soartă îl așteaptă, să simtă pe deplin groaza în fața morții iminente. Doar peste câteva zile a început urmărirea.
Principalul ei instrument era mirosul. Ea mergea pe urma lui, ca un câine de vânătoare, pierzând și revenind înapoi pentru a găsi iar mirosul său. Acea goană epica a durat luni, ei traversând o parte mare a țării. El, datorită inteligenței sale, era un oponent puternic, încurcând urmele, ascunzându-se, ducând-o în eroare. Mai ales că toată lumea îl ajuta.
Oricum, distanța cei despărțea se scurta, încet, dar sigur. Ea îl ajungea. Îl ajungea, și se întreba - bine, am să-l ajung, și ce voi face? Adică, ea știa ce-o punea programul să facă, dar ea, Ea, ce va face?
Nu vă povestesc sfârșitul. Am mai spus, e o povestire despre limitele noastre, despre încercarea de a le conștientiza și depăși, o povestire despre autocunoaștere și introspecție, o parabolă filozofică despre esența rațiunii și a liberuluii arbitru.

Citiți literatură bună. De pildă, ceva scris de Lem. O să vă placă.

duminică, 24 ianuarie 2016

Lista mea de recomandări SF

Mai multă lume știe că îmi place SF-ul, și apelează deseori pentru recomandări de lecturi la temă. Iată o listă de povestiri și de nuvele (nuvele nu în sensul american, ci al nostru) care sunt destul de scurte pentru a le citi într-o seară, și în același timp, suficient de bune ca să vă facă poftă de mai mult. Când sunt disponibile, dau link-uri la amazon, de unde puteți cumpăra cartea, și la flibusta, unde o puteți citi în rusă (citi sau descărca într-un format comod). 

Isaac Asimov
The last question
În general,  Asimov este cunoscut pentru cărțile sale mari, gen Fundația sau Cavernele de oțel. Dar el este foarte bun și în genul scurt (de exemplu, aceeași serie de povestiri “I, robot”). Vă propun să citiți “Ultima întrebare”, care e una din cele mai reușite și frumoase nuvele ale sale. Și răspunsul la această ultimă întrebare e pe măsură.

Arthur Clarke
The star
Iarăși, un autor care este mai cunoscut pentru romanele sale. Însă povestirea Steaua este un exemplu extraordinar de nuvelă SF, care ne facă să vedem altfel o istorie binecunoscută. Cea mai cunoscută istorie.

Theodore Sturgeon
Hurricane trio
Sturgeon este eu maestru anume al genului scurt. Și practic orice povestire a lui e o mică capodoperă. În acea perioadă când toți scriau despre tehnologii, invenții și viitor, el scria despre oameni, folosind anturajul SF doar pentru a accentua aceea ce vroia să spună. Ce-mi mai place la el, este că nu explică tot ce are de spus, ci are încredere în cititorii că vor reuși să înțeleagă singuri. La fel și în această mică capodoperă. 
Citiți, o să vă placă.
Amazon

Catherine Lucille Moore, Henry Kuttner
Happy Ending
Acest cuplu literar (soț și soție, scriau împreună, dar se publicau de regulă sub numele lui, fiindcă autorii bărbați primeau mai mult) sunt niște maeștri ai genului scurt, O. Henry și Cehovi ai SF-ului american. De regulă, plini de umor, originali și inventivi, au lăsat după ei mai multe povestiri memorabile, dintre care vă recomand “Sfârșit fericit”.
Datorită unui truc cu textul povestirii, o istorioară destul de plată se transformă într-un text pe care îl veți ține minte. Citiți, e neobișnuit.

Daniel Keyes
Flowers for Algernon
Fără multe prezentări. "Flori pentru Algernon" - una din cele mai frumoase povestiri SF din toate timpurile. Recomand anume povestirea, și nu romanul pe care el l-a scris peste câțiva ani pe motivele ei. Dacă nu ați citit încă - citiți numaidecât. "Darea di samî 1. 5 martee 1956..."
Amazon (romanul)
Flibusta (povestirea)

Greag Bear
Blood Music
Bear este unul dintre reprezentanții sub-genului “hard science”, dar e un exemplu fericit. Am oscilat între povestirile “Muzica din sânge” și “Ciuma lui Schredinger”, dar o voi recomanda pe prima, totuși. Despre evoluția necontrolată a științei și urmările acesteia, dar mult mai înfricoșător decât în "Leagănul pisicii" lui Vonnegut.
Deci, încă o povestire rescrisă apoi în roman, și iarăși, recomand versiunea succintă.
Amazon (romanul)
Flibusta (povestirea)

Harlan Ellison
I Have No Mouth, and I Must Scream
Ellison e unul dintre cei mai controversați autori de SF. Practic tot ce a scris el ține de forma scurtă. În nuvelele sale el “taie” totdeauna fără anestezie și abordează cele mai acute și dureroase probleme. Lista de recomandări ar fi lungă, în ea ar intra și "Repent, Harlequin!" Said the Ticktockman” (despre societate și conformism), “The Deathbird” (despre religie), și multe, multe alte nuvele, dar voi recomanda “I Have No Mouth, and I Must Scream”. Dacă vă place, citiți și altele.
Flibusta (cu o prefață destul de lungă din partea autorului)

Stanislaw Lem
Jurnalele astrale ale lui Ijon Tichyi, Călătoria a șaptea
Desigur, e greu de vorbit despre Lem doar limitându-ne la povestiri scurte, dar ele tot pot fi un început. Pline de inteligență, umor și satiră, vă vor face să zâmbiți și uneori să râdeți. Începeți cu Călătoria a șaptea a lui Ijon Tichyi, iar dacă vă place, citiți și despre restul călătoriilor, și poate chiar și despre Solaris.
Acasă: La părinți-bunici pe undeva trebuie să fie o carte veche, din seria Aelita, cu Jurnalele astrale ale lui Ijon Tichyi. Dacă nu vă deranjează alfabetul chirilic, încercați, e o traducere bună.

Evghenii Lukin
Slovesniki
Lukin (mult timp, până la decesul soției Liubovi, au scris împreună, acum scrie singur) are un simț foarte sănătos al umorului și un simț la fel de sănătos al limbii. Povestioarele sale, ușoare de citit și pline de satiră și umor, au totdeauna și un subtext care deseori nu e deloc vesel. Vedeți și singuri, de pildă, în "Cuvântătorii".

Victor Pelevin
Zatvornik i șestipalîi
Pelevin a unul dintre puținii autori ruși contemporani care au reușit să capete renume mondial. "Schimnicul și Șase-degete" e una din primele lui povestiri, care m-au făcut să-l îndrăgesc, și care nu și-a pierdut farmecul și paradoxalitatea (care caracterizează toată opera lui Pelevin) cu trecerea timpului.
Site-ul autorului.
Amazon (în engleză, respectiv)



Despre vecini:

Boris Ștern
Zapiski dinozavra
În Ukraina sunt mai mulți scriitori buni de SF, dar în forma scurtă cel mai memorabil este, desigur, Boris Ștern. Iar pe mine personal "Notițele unui dinozaur" mă fascinează, revin iar și iar la această povestire. Exemplu de literatură cu literă mare. Citiți-o și voi.

Din păcate, ultimii ani nu prea am avut posibilitatea să urmăresc literatura SF din România (mă refer la forma scurtă, că despre ea vorbim), așa că nu pot veni acum cu o recomandare expresă. Oricum, practic în orice ediție a Almanahului Anticipația sau în antologiile Science-Fiction care erau publicate de Nemira, se regăsesc cam toți autorii importanți români, dacă aveți posibilitatea, citiți vreo ediție. (Politica librăriilor noastre referitor la cărțile din România merită o discuție aparte.)



Despre Moldova:

Ioan Mânăscurtă
Artefact
O minunată carte pentru copii, care, din păcate, nu poate fi procurată on-line, iar ultima ediție pe hârtie a fost în 2009. Poate aveți norocul să o găsiți. O poveste cu nave cosmice, fantome și fauni, pe care copilul vostru și copilul din voi o vor savura.


Natan Garștea
Ziua purificării
Poate nu a fost cea mai controversată povestire a acestui autor la cenaclurile de SF din București (cea mai controversată a fost “Cum gândește un om”), dar sigur cea mai de succes de acolo. A văzut lumina în 2008, în revista “Anticipația”. O să vă placă, citiți-o.


miercuri, 26 decembrie 2012

Bucățele din viață

Spectacolele de teatru, spre deosebire de filme, sunt vii. Chiar de la un spectacol la altul se schimbă mișcările actorilor, dispoziția lor și improvizările în scenă... De la o stagiune la alta - viziunea regizorului. De la o componență la alta - jocul actoricesc. Și e fascinant să poți vedea și urmări aceste schimbări...

Am mai scris despre „Chirița în provincie” în interpretarea teatrului Eugene Ionesco. Acest spectacol merge din 1993, și l-am văzut de multe ori. Și am putut urmări cum în el apar și se „depun” mici fragmente, găselnițe ale momentului, care rămân valoroase și în timp. Și piesa așa cum este ea azi, este în mare parte o colecție de astfel de găselnițe, acumulate de-a lungul anilor.

E bine oare că spectacolul se schimbă? Depinde, cred, de spectacol. „Chirița în provincie” a fost scrisă ca un pamflet. O operă menită să ia în derâdere probleme și neajunsurile societății timpului său. Și piesa în forma sa clasică, cum a fost scrisă de Alecsandri, prezintă azi mai mult un interes istoric (cum trăia atunci lumea și ce probleme avea societatea în 1855). Și cred că Alecsandri primul ar opta pentru modernizarea spectacolului și pentru adaptarea lui la probleme momentului. Așa și trebuie să fie, până la urmă, un spectacol care trăiește.

Ca să explic ce am în vedere când vorbesc despre acele modificări-găselnițe, acumulate de-a lungul timpului, voi lua câteva exemple.

Piesa a fost pusă prima dată de „Eugene Ionesco” în 1993, la scurt timp după războiul din Transnistria. În care voluntarii care participaseră de partea cealaltă se supranumeau „kazaci”. Și, desigur, în spectacol, ofițerul în care se deghizează Leonaș, pentru a strânge material compromițător pe jupâneasa Chirița, a devenit un kazak care nu înțelegea românește și îi cânta ei „smugleanka moldavanka”. Nu vă imaginați ce ovații a strâns apariția cazacului ridiculizat de la sala din '93. Cu atât mai mult, simbolica scenei de dragoste între Chirița și kazak (pe atunci în fragmentul respectiv Chirița avea un rol și mai activ, să zic așa, Leonaș abia scăpând viu din mâinile ei) a fost tălmăcită foarte corect, cred, de către mătușa mea, care a exclamat entuziasmată (citez): „Ați văzut cum moldoveanca l-a frecat pe kazak?!”

Un al doilea fragment. Sfârșitul lui 2005. Peste țară părea că coborâse întunericul - în alegerile din martie comuniștii câștigaseră 56 de mandate, și mai primiseră 11 de la PPCD... Era clar că asta e pe mult timp... iar tunelul de 4 ani era prea lung ca să se vadă la capătul său lumina. Și mai rămânea doar un loc mai important care nu era a lor - primăria Chișinăului. În anul cela au fost două încercări de a alege primarul orașului, și ambele au eșuat din cauza absenteismului alegătorilor - lumea nu mai știa pe cine să voteze, obosise și disperase... Comuniștii mai întâi au încercat să o promoveze pe Grecieanâi, iar  apoi (27 noiembrie, 11 decembrie) - l-au susținut pe „candidatul independent” Vasile Ursu, viceprimar la moment. Campania în susținerea lui a fost foarte intensă și disperată, de câtre comuniști fiind folosite toate pârghiile posibile.
Și iată pe acest fon electoral sumbru, când părea că câștigul candidaților comuniștilor era inevitabil, Chirița, certându-l pe slujitorul Ion că îi ține parte soțului ei, a folosit printre alte reproșuri și expresia: „TU CE, ȚII CU URSUL, DA?” Sala în momentul cela a explodat. Sala a explodat, iar expresia a rămas în spectacol.

Și al treilea. Mie totdeauna mi-a părut evidentă metafora sfârșitului spectacolului - boierii invitați care chefuiesc și mănâncă cât încape în ei - ca fiind o referință la conducerea țării noastre, care profită de poziția sa și încearcă în scurtul său mandat să stoarcă cât mai mult din țară. Metaforă tristă și adevărată, care face ca sfârșitul spectacolului să sune cu totul altfel.
Păi iată. Probabil, nu toți prindeau metafora. Unii credeau, presupun, că boierii care se ghiftuiau la nuntă simbolizau niște simpli boieri care se ghiftuiau la nuntă. Sau, poate, simbolizau niște politicieni avari din timpul lui Alecsandri, care rupeau din țara lor. Mesajul nu era prea clar.
Și aici în ajutor regizorului i-au venit tot comuniștii. Ei au obligat toți deputații și funcționarii de vârf din guvern să poarte niște insigne cu tricolor - simbol al funcției lor înalte. Și această simbolică a fost utilizată în spectacol. Nu am sesizat momentul exact când insignele au apărut pe scenă, dar deja de prin 2007 toți mesenii le poartă. Pentru ca să fie clar fără echivoc - cine anume se înfruptă, și din ce ei mănâncă cu atâta poftă...

Pentru mine, acest spectacol a încorporat bucățele din istoria noastră - bucățele triste și dureroase, bucățele care anume de aceea că sunt triste și dureroase, și sunt atât de valoroase. Istoria poate fi studiată din cărți sau din arhive. Dar poate fi găsită și în spectacolele de teatru. Desigur, dacă ele sunt vii și se schimbă sub impactul vieții, pe care trebuie să o oglindească.

marți, 20 noiembrie 2012

Fratii Strugatkii

Cândva am mai scris despre aceea, cât de dificil e să faci recenzii la cărți care au participat la formarea personalității tale. Adică, fiecare carte citită, cât de nesemnificativă n-ar fi ea, lasă în noi câte o cărămizică. Unele, însă, devin fundament ce dă formă la tot ce e deasupra.
Opera fraților Strugațkii a avut și are asupra mea personal o influență enormă (de rând cu, spre exemplu, Dostoevskii sau Vonnegut), și poate anume din această cauză mi-a luat atâta timp să mă apuc să scriu acest articol.
Îmi este greu să aleg o carte anume despre care să povestesc - majoritatea sunt bune sau foarte bune, din operele lor mari doar două-trei sunt slabe, restul fiind fiecare demnă de o recenzie aparte. Oricum, trebuie de început cu ceva...
Pentru cine nu cunoaște - frații Arcadie și Boris s-au născut în prima jumătate a secolului XX în URSS. Arcadie a fost traducător din limbile japoneză și engleză și a trăit mai mult la Moscova. Boris era astronom și practic toată viața a locuit în Leningrad (actualul Sanct Petersburg). Corespondau foarte mult (atunci e-mail nu era încă), iar o dată - de două ori pe an se întâlneau să discute ideile de cărți sau să scrie.
Începutul carierei literare este anecdotic - le plăcea mult SF-ul și le păsa de calitatea textelor ce apăreau (care pe atunci în URSS, cu excepția a unu - doi scriitori, era jalnică). Într-o zi, soția lui Arcadie, obosită să audă atâta critică, le-a sus - dacă sunteți așa deștepți, luați și scrieți mai bine. Ei au spus că ar putea să o facă, și a fost încheiat și un pariu istoric pe această temă. Pariu, datorită căruia au apărut autorii frații Strugațkii.
Primele lor cărți, naive și romantice, se refereau la viitorul fericit în care urma să trăim. Era scurta perioadă de "încălzire" de pe timpul lui Hrușciov, și viitorul chiar părea optimist. Așa, a apărut lumea "amiezii", numită după cartea "Amiaza. Secolul XXII" (sau "Miez de zi..."). O carte în care ei au încercat să arate un viitor în care, după spusele lor, ar fi dorit chiar ei să trăiască (spre deosebire de descrierile abstracte și nerealiste ale comunismului viitor al altor autori din acea perioadă).
Și lor chiar le-a reușit aceasta. "Amiaza..." a devenit o carte manifest pentru inteligențimea anilor 60, așa ei vedeau viitorul și așa ei doreau să devină.
Frații Strugațkii au exploatat mult această lume descrisă de ei atât de detaliat - 12 din lucrările lor mari sunt plasate în decorurile ei, având fon, iar uneori - și personaje comune.
Oricum, timpurile se schimbau, după Hrușciov a venit Brejnev, și a început ceea ce mai târziu a fost numit perioada de "stagnare". Normal că în opera lor aceasta nu putea să nu se manifeste. Se schimbă câte puțin atmosfera cărților, se schimbă tematica, se schimbă atitudinea.
Sunt câteva teme de bază care trec prin toată opera lor. Prima este tema educației. Totdeauna i-a preocupat - cum noi, oamenii, vom putea deveni mai buni dacă de educația noastră se ocupă neprofesioniști (părinții noștri), care ne învață să fim așa cum sunt ei. Uneori rezultatul este bun, de regulă, însă, este obișnuit. Tot așa cum transmitem laolaltă și gene bune, și gene rele copiilor, tot așa le transmitem tot bagajul nostru de concepții, valori, opinii, obiceiuri de viață și prejudecăți. Nu cred că într-o familie de hoți copilul este învățat să respecte a opta poruncă. Sau în una de funcționari corupți - să lucreze pentru binele țării.
Anume această problemă - cum ar putea oamenii rupe lanțul generațiilor și să devină mai buni deodată, într-o generație - două, și nu evolutiv - ocupă rol principal sau foarte important în mai multe din cărțile lor. Astfel viitorul frumos din lumea lor începe anume cu reforma sistemului educațional - de micuți copiii erau crescuți în grupuri mici (câte patru) de educatori și învățători profesioniști, care-și dedicau acestui lucru tot timpul lor. Acesta e doar unul din exemplele de “soluții” propuse de ei. Despre educație ei scriu în “Amiaza. Secolul XXII”, “Lucrurile periculoase ale secolului”, “Lebedele urâte” și în ultimul lor roman, “Împovărați de rău, sau patruzeci de ani mai târziu”.
O altă temă care îi preocupă - deciziile personale pe care le iau oamenii în fața unor forțe ce îi depășesc. În special aspectul etic și moral al acestor decizii. Cum trebuie să ne purtăm când rămânem singuri în fața unor decizii care contravin opiniei și principiilor noastre, dar care ne sunt cerute de legi, de sistem, de forțe naturale sau supraumane? Tema este cu atât mai vie și datorită faptului că pe la finele anilor 60 frații Strugațkii încetează să mai fie agreați de sistem și nimeresc în categoria de scriitori care “nu sunt recomandați spre publicare”. Interdicții din partea cenzorilor, cereri aberante din partea redactorilor, invitații la KGB - timp de aproape 10 ani nu a fost tipărită nici o carte nouă a lor. Această presiune permanentă căreia au fost supuși face mai autentică și mai valoroasă opera lor.
Despre dilemele etice ei au scris mult: în “Curcubeul depărtat”, în “Tentativa de evadare”, “Melcul pe pantă”, “A doua invazie a marțienilor”, “Hotelul “La alpinistul decedat”, “Un picnic la margine de drum”, “Insula locuită”, “Orașul condamnat”, etc. Oricum, cel mai intens problema deciziilor morale se simte în cărțile “E greu să fii zeu” și “Cu un miliard de ani până la sfârșitul lumii”.
O a treia problemă care îi preocupă este faptul că atunci când se ajunge la interesele comunităților sau grupurilor (statelor sau speciilor, de exemplu), interesele și drepturile personale sunt marginalizate. Și, deși așa o stare de lucruri este explicabilă și îndreptățită, de la aceasta nu devine mai puțin dureroasă. Care este limita ce nu poate fi trecută, și când „obligațiile sociale” nici într-un caz nu pot fi mai presus decât obișnuita cumsecădenie umană? Această temă, a opunerii intereselor personale celor de grup, este abordată de ei în “Piciul”, “Scarabeul pe mușuroi”, “Valurile liniștesc vântul”, etc.
Desigur, e o simplificare enormă să spun că opera lor e axată doar pe trei teme. Asta eu acum povestesc doar ceea ce mă doare pe mine. În realitate, ca la orice meșteri adevărați, creația are mult mai multe fațete și laturi, pe care vă invit să le descoperiți. Limbajul folosit de ei este chiar delicios, umorul - fin și la locul lui, subiectele - captivante, iar personajele - pline de volum.

Fratii Strugatkii - continuare

Continuare. Vedeți începutul aici.

Voi încerca să povestesc despre trei cărți ale lor, doar pentru a vă crea impresie despre aceea ce ei scriu. Oricum, voi evita să dezvălui elemente esențiale din subiectul povestirilor.

Prima dintre ele este “Lebedele urâte” („Гадкие лебеди”). Denumirea cărții face aluzie la povestea lui Andersen “Rățușca cea urâtă”, doar că la un nivel superior. Povestirea a fost scrisă în 1967, fiind publicată pentru prima oară în URSS peste 20 de ani, sub o altă denumire. Căpătase o răspândire largă în formă de copii scrise de mână de pe exemplarele care așteptau prin redacții („samizdat”, exista așa un fenomen, care putea exista numai în așa tip de state ca URSS-ul).
O țară abstractă, fără careva repere geografice sau culturale (adică, acele culturale sunt prea multe și de aceasta nu permit identificarea locului acțiunii). Un renumit scriitor și cupletist este “exilat” de către autorități în orașul său natal, să nu mai creeze atâtea probleme în capitală.
Iar orașul său s-a schimbat foarte mult de pe timpurile copilăriei. Deja de mulți ani acolo ploua fără încetare, zi și noapte. Această ploaie distrugea treptat orașul. Schimbarea climei era și mai neplăcută pentru localnici fiindcă anterior regiunea fusese o zonă balneară, renumită pentru aerul său. Lângă oraș chiar construiseră și un sanatoriu, care stătea acum pustiu. Noroc de antrenorul echipei de fotbal “Frații întru rațiune”, care s-a gândit să-și antreneze echipa pentru jocuri în regiunile ploioase și a închiriat o aripă a sanatoriului, ceea ce-i mai permitea să supraviețuiască.
Lumea din oraș lega schimbarea climei de crearea lângă el a leprozoriului pentru bolnavii de lepra galbenă - o boală genetică, care devenise destul de răspândită în ultimul timp. În timpul copilăriei eroului principal, când numai apăruse leprozoriul, nu era nimic deosebit în el - o mică rezervație izolată în afara orașului, unde locuiau nefericiții bolnavi care veneau uneori în oraș, îmbrăcați în mantourile lor cu glugi menite să le ascundă fețele galbene. În prezent, însă, problema leprozoriului părea să fi căpătat o importanță deosebită - el era păzit și susținut în toate de către militari, în același timp serviciile de contraspionaj încercau să afle ce se petrece după gardul lui de sârmă ghimpată, iar administrația orașului făcea tot posibilul pentru a convinge conducerea țării să-l mute de lângă oraș.
Oricum, principala schimbare s-a petrecut cu copiii orașului. Ei îi adorau pe locuitorii leprozoriului și petreceau foarte mult timp cu ei, ei citeau și învățau foarte mult și în general, erau niște copii exemplari. Mai întâi părinții se bucurau foarte mult de această schimbare, mai apoi, însă, au început să se îngrijoreze - copiii au devenit foarte independenți, au început să ia singuri decizii și, mai grav, au început să le arate părinților neajunsurile acestora (cel mai mult deranja faptul că neajunsurile erau reale, ceea ce făcea și mai usturător acest lucru).
Eroul principal se cufundă în această mocirlă ploioasa, încercând să-și umple zilele - fosta soție și fiica de 15 ani, pe care nu le-a văzut de mult timp (fiica, desigur, foarte independentă, foarte citită și foarte critică), hotelul, unde s-a oprit și unde bea serile împreună cu medicul-șef al lerozoriului, cu un pictor - lingău de palat și cu un inspector sanitar, venit în oraș să inspecteze leprozoriul, însă căruia militarii nu-i permiteau să intre acolo. Diana, o soră medicală de la sanatoriu, de care el s-a îndrăgostit. Niște necunoscuți care încercau să răpească un bolnav din leprozoriu și tentativa (nereușită) a eroului principal de a-l salva. Copiii de la școală, care au solicitat o întâlnire cu el în calitate de scriitor renumit și apoi l-au uimit cu viziunile lor raționale și reci. Pacienții din leprozoriu care nu mai puteau să nu citească…
Însă foarte repede el începe să înțeleagă că totul nu este așa cum pare în realitate, și leprozoriul nu este leprozoriu, și bolnavii nu sunt bolnavi, și inspectorul sanitar nu este inspector sanitar… și multe altele, pe care le veți afla citind cartea. Un lucru însă este așa cum pare: copiii. Viitorul nostru. Viitorul în sens direct, viitorul care și-a întins rădăcinile în prezent, și va fi așa cum îl vom hrăni noi… va fi ceea cu ce îl vom hrăni noi. Copii care, din această cauză, din generație în generație rămân tot așa cum au fost părinții lor.
Nu povestesc mai mult nimic. Este o carte captivantă despre omenie și despre educație și despre aceea ce înseamnă să fii om bun. Și despre aceea că dacă vrem să ne dedicăm creării unui viitor fericit, trebuie să înțelegem - îl creăm nu pentru noi. Ci pentru viitor.
Citate de reținut: „Anume ceea ce este cel mai natural, cel mai puțin îi face față omului”.

miercuri, 14 iulie 2010

Legende orasanesti


Unii dintre scriitorii mei preferați sunt soții Marina și Serghei Diacenko. Locuiesc în Kiev, și de rând cu G. L. Oldi (care în realitate tot este un duet de scriitori), sunt prinre cei mai cunoscuți autori de SF din Ukraina, dar și din toată CSI.
Ca de multe ori în cazul duetelor de scriitori, textele lor sunt foarte bogate și au mult „volum”. Deși la început scriau un fantasy destul de canonic, în prezent opera soților Diacenko tot mai mult și mai mult migrează spre fantastica socială și psihologică. Oricum, indiferent de perioada în care au fost scrise, cărțile lor au o trăsătură comună.
La o convenție de SF i-am cunoscut pe ambii, și am avut cu ei o discuție foarte interesantă și lungă. Printre altele, am întrebat care este trăsătura caracteristică a operei lor... prin ce ei ar defini-o. Marina mi-a spus: în cărțile noastre oricum până la urmă prin asfalt vor crește flori.
Formulat așa, pare a semăna a literatură idealistă și, mai grav, neinteresantă de citit. Însă vă pot asigura că nu este deloc așa. Subiectele cărților scrise de ei sunt foarte imprevizibile. Iar unele dintre happy-end-urile lor chiar dau fiori, la urmă nici nu știi dacă este totuși sau nu fericit sfârșitul cela. Deși, da, într-un fel chiar sunt sfârșituri fericite.
Vreau să povestesc despre trei dintre cărțile lor, unite de autori în seria „Legende orășănești”, fiind toate amplasate într-un mediu urban-contemporan.

Prima dintre ele este „Peștera”. O lume unde noaptea oamenii nimeresc în visele lor într-o Peșteră, un loc în care ființele ce-l locuiesc se mănâncă permanent între ele. Acolo sunt câteva tipuri de creaturi în care se transformă oamenii, unele - prădători, altele - prada, în funcție de caracterul persoanei. Și atunci când cineva moare în Peșteră, dimineața în lumea noastră el nu se mai trezește, iar în necrologul lui scrie: moartea sa a fost ușoară și a survenit din motive naturale. În schimbul acestui inconvenient, toată agresivitatea se descărca noaptea, în Peșteră, fără a mai rămâne ceva pentru lumea de zi, acea omenească. E o lume fără războaie și omoruri.
Eroina, o tânără neîndămânatică și distrată, care încearcă să facă carieră la o televiziune, nopțile se transformă într-o sarnă, o antilopă care în întunericul peșterii era salvată numai de auzul foarte bine dezvoltat și de viteza picioarelor. Într-o noapte ea întâlnește acolo un saag, cel mai de temut locuitor al peșterii, întâlnire după care ea nu ar fi trebuit să supraviețuiască. Însă ea a supraviețuit. Acesta era un noroc foarte și foarte rar. Dar dacă primul caz încă putea fi considerat noroc, faptul că în a doua și a treia noapte ea s-a întâlnit cu același saag și tot a reușit să scape de el, deja nu mai putea fi explicat așa. Ea era extenuată și abolut dezorientată după aceste trei nopți, iar la lucru reușea tot mai puțin și mai puțin să se descurce cu atribuțiile sale. Culmea la toate, într-a treia zi ea trebuie să se întâlnească cu un genial regizor de teatru, pentru a lua niște materiale pentru o emisiune. Și când l-a întâlnit, a recunoscut în el, în regizorul venerat de toată lumea, prădătorul care ultimele trei nopți încerca să o ucidă. Și el a recunoscut-o. Aceasta era un caz foarte rar, când două persoane ziua se recunosc după Peșteră - nu se obișnuia să se discute despre aceea ce se petrece noaptea, asta fiind o amintire refulată, un colțișor rușinos al subconștientului.
Între ei apare o relație ciudată, el se atașează de ea și începe să o protejeze cum poate (ziua). Însă între timp, administrația de stat care monitorizează lumea Peșterii, a remarcat, desigur, aceată anomalie, coeficientul foarte înalt de comportament antivictimal, și s-a pus pe urmele ei, încercând să o studieze. Și din păcate, nu numai administrația de stat s-a interesat de ea.
Ea nimerește într-un ghem de intrigi, provocări, dragoste și trădări. Iar regizorul decide să creeze capodopera vieței sale, să pună în scenă o veche legendă despre doi tineri îndrăgostiți, care în noaptea nunții adorm fericiți în patul nupțial și apoi se trezesc în Peșteră, și ea e un prădător, iar el e jertva ei din noaptea ceea... și dimineața ea se trezește lângă mirele mort în pat... „și moartea sa a fost ușoară și a survenit din motive naturale”.
Sigur, nu voi povesti mai departe. Pot spune doar că e o carte foarte reușită, unul din acele rare cazuri când un tip de operă este transpus foarte reușit în alt tip de operă. Când citești descrierea spectacolului din carte, îl simți și îl vezi. Deși pe alocuri desfășurarea subiectului este puțin cam lentă, vă asigur că în momentul culminant pur și simplu nu vă veți putea rupe de la carte (eu personal odată am întârziat la lucru cu două ore anume din cauza acestei cărți).

A doua carte de care voi povesti este „Veacul vrăjitoarelor” (Ведьмин век). O lume în care totdeauna în sânul omenirii au trăit vrăjitoarele, ființe cu puteri magice, pentru care libertatea personală este totul și pentru care orice ordine este o violare a esenței lor, o constrângere de nesuportat. Nimeni nu le poate înțelege, nimeni nu poate explica pornirile și motivele lor. Ele sunt antagoniste nu numai oamenilor, ci și una alteia. Unicul lucru care le poate aduna împreună e venirea matcăi lor, a unei vrăjitoare care este superioară vrăjitoarelor obișnuite tot așa cum ele ne sunt superioare nouă.
Și desigur, în această lume există și o instituție care supraveghează vrăjitoarele - inchiziția. Le supraveghează și controlează urmările activității lor, limitându-le destructivitatea, dar nu încearcă să le elimine în totalitate, fiindcă istoria a arătat nu o dată - vrăjitoarele sunt componenta creativă a societății, în țările în care nu rămâneau vrăjitoare artele, știința și cultura intrau foarte repede în decădere. Așa că inchizitorii, care au forța de a le simți pe vrăjitoare și a li se opune, doar le supraveghază, anihilându-le pe acele mai agresive și nestăpânite.
Protagoniștii cărții sunt o fată provincială, care credea că și-a găsit fericirea cu băiatul iubit, și Marele inchizitor, care se dovedi a fi prieten de familie al iubitului ei. Care a fost surpriza iubitului ei și a tatălui său, când la prima întâlnire cu ea Marele inchizitor le-a spus că ea este vrăjitoare neinițiată. Fata este nevoită să părăsească casa lor, și să pribejească un timp prin oraș, încercând să evite patrulele inchiziției, dar și inițierea ca vrăjitoare. Între timp, activitatea vrăjitoarelor începe să crească tot mai mult și mai mult, ele devenind tot mai destructive, și inchiziția este nevoită de apeleze la măsuri tot mai severe pentru a stăpâni situația. Toate semnele arată că se apropie venirea Matcăi vrăjitoarelor, eveniment care ultima dată a avut loc cu patru sute de ani în urmă.
Pentru a evita să fie pusă la evidență, eroina apelează la ajutorul lui, iar el - la ajutorul ei, pentru a o găsi pe Matcă. Fiecare dintre ei va trece prin multe evenimente și trăiri, ambii ajungând la finele cărții absolut schimbați. Și tot aceasta pe fonul haosului și distrugerii care cuprind lumea și nu mai lasă alte soluții decât una singură: Marele inchizitor trebuie să se întâlnească cu Matca pentru a încerca să o învingă, deși este evident că victoria sa nu este posibilă și el va muri în această luptă.
Pot adăuga doar că această carte este anume exemplul cela de sfârșit când trandafirii totuși răzbat prin asfalt și înfloresc. Chiar dacă cartea nu ar fi scrisă atât de bine, aș recomanda-o numai pentru acest sfârșit. Citiți-o.

A treia carte, „Valea conștiinței” (Долина совести) este preferata mea din opera lor. Lumea noastră, realitățile noastre. Eroul principal al cărții, a observat încă în copilărie că el poate lega oamenii de el... persoanele care comunică cu el mult timp, când nu-l văd câteva zile încep să simtă discomfort, apoi depresie, apoi încep să se simtă tot mai rău și mai rău. Mama lui, prietenul lui, colegii lui de clasă. Când încă nu știa asta cu siguranță, a făcut un experiment, a fugit de la o tabără de vară și s-a ascuns un timp... și apoi a revenit. Majoritatea colegilor, cu care comunica mai puțin, deja ieșiseră din spital, mamica lui era întro stare foarte gravă, iar prietenul lui cel mai bun era în reanimare, și lui nu-i dădeau voie să-l viziteze. Mama s-a făcut bine imediat cum l-a văzut, însă prietenul a mai stat la spital mult timp, până s-a rupt complet legătură. Atunci personajul principal și-a dat seama despre acele legături, însă nu putea să-și evite prietenul - erau în același spațiu în fiecare zi. Așa că până la finele școlii, ei iar erau legați. Prietenul tău, care deja știa adevărul, a insistat ca după terminarea școlii eroul principal să părăsească orașul... și să nu spună nimănui unde pleacă. Eroul principal cu mama lui pleacă din oraș... pleacă în capitală, să intre la facultate, și nimeni nu știe cum să-i găsească... iar prietenul lui moare, din cauza că legătura s-a rupt a doua oară. Așa eroul află că legăturile pe care le crează pot fi letale.
Așa el mergea prin viață... încercând să nu lege oamenii de sine. A schimbat mai multe facultăți, pentru a evita să se apropie de oameni. Alegea lucruri unde nu ar fi trebuit să comunice mult timp cu aceeași oameni. Până la urmă, a devenit scriitor pentru copii, și a avut un succes extraordinar. Însă încă din timpul facultății el s-a îndrăgostit de o colegă... și a păstrat această dragoste toată viața. Iar apoi a întâlnit o altă femeie... și totul se complică enorm de mult.
E o carte despre decizii morale... despre alegerea între a fi fericit și a fi bun... alegerea între puterea asupra altora și libertatea lor. Pe mine această carte m-a marcat profund... ca și pe unii prieteni, cărora le-am recomandat-o. Și sfârșitul, la fel... e un sfârșit fericit, dar e unicul sfârșit fericit care poate fi posibil în cazul eroului principal. Citiți această carte.

Nu vreau să vorbesc prea mult, și așa acest articol a ieșit foarte mare. Pot să spun că în lista mea de preferințe literare soții Diacenko sunt undeva sus, și totdeauna aștept cu nerăbdare cărțile lor noi. Nu pot spune că îmi plac toate la fel, dar această serie, Legende orășenești, chiar este foarte reușită.

miercuri, 16 iunie 2010

Defendor si Kick-Ass



Așa s-a primit că într-un interval destul de scurt te timp am privit două filme: "Defendor" și "Kick-Ass". Ambele sunt la aceeași temă, și anume cum oameni obișnuiți (americani obișnuiți) sub influiența benzilor desenate, decid să devină supereroi. Și ce se primește până la urmă din aceasta.

În Defendor personajul principal, interpretat de Woody Harrelson, este o persoană puțin retardată, cu o imagine neadecvată a lumii înconjurătoare. Numele lui adevărat era Arthur Poppington (observați ironia), însă el preferă să fie numit Defendor. Nopțile el se vopsea ca un comandos, îmbrăca un costum negru cu litera D făcută din fâșii de scoci pe piept și devenea un luptător singuratic contra criminalității și un apărător al celor slabi. Armele sale principale - o ghioagă și o praștie. Iar dușmanul său principal este Căpitanul Industriei (bunelul i-a spus odată când era mic că mama lui a murit din cauza Căpitanilor Industriei), pe care l-a identificat în capul rețelei locale de trafic de droguri și femei.

În Kick-Ass eroul principal e un tânăr (Aaron Johnson) care se întreabă de ce nimeni nu încearcă să devină în realitate supererou, dacă oricum sunt atâția fani ai benzilor desenate. Și decide el să devină eroul Kick-Ass, cumpără pe internet un costum de supererou și începe să facă bine. Chiar de la prima sa tentativă este înjunghiat și apoi lovit de un automobil, după care întro stare foarte gravă nimerește în spital. De acolo iese cu o mulțime de tije metalice vârâte în oase și, mai important, cu majoritatea terminațiilor nervoase moarte, ceea ce-i scade cu mult pragul de durere. Aici și survine momentul său de glorie.

Într-o seară vede pe stragă cum trei indivizi îl urmăresc și încep să-l bată pe un tânăr. El intervine și încearcă să-l apere. Deși lupta este inegală, Kick-Ass de fiecare dată se ridică de jos și iar și iar se aruncă asupra lor. Până la urmă, agresorii sunt intimidați și fug. Iar un băiat pe care el l-a rugat să cheme poliția a chemat, desigur, toți amicii săi din apropiere să urmărească bătaia și reușește să o filmeze la telefonul mobil. După plasarea filmulețului pe Youtube, Kick-Ass devine renumit. Însă mai târziu el întâlnește (și vede în acțiune) o pereche care pe bună dreptate ar putea fi numiți supereroi: Big Daddy (Nicolas Cage) și fiica lui de vreo 12 ani Hit-Girl, care au scopul de a se răzbuna pe șeful criminalității din oraș.

Ambele filme sunt foarte diferite între ele. Primul este greu de înscris în vreo categorie de gen (anume din această cauză regizorul și autorul scenariului timp de patru ani bătea pragurilor caselor de filme, încercând să le convingă să-l producă), are un personaj tragic care trezește compătimire. La vizionarea filmului simțeam cam același lucru ca și la citirea Florilor pentru Algernon. Al doilea film este catalogat ca fiind comedie pentru tineri, deși am impresia că aceasta este doar o mască pentru mesajul adevărat transmis de film. Mie el pe alocuri îmi amintea concomitent de Leon și Matrix.

Producătorii ambelor filme s-au protejat într-un fel pentru a nu fi învinuiți dacă cumva se vor găsi persoane care sub influiența lor vor încerca să "repete" tentativa de a deveni supereroi: în Defendor eroul principal nu este chiar adecvat, iar în Kick-Ass de mai multe ori se spune aproape cu text deschis: periculos, nu încercați să repetați. Însă în pofida acestui lucru, în ambele filme se simte o profundă nostalgie pentru eroul singuratic, apărător al celor oropsiți și obijduiți. Cred că anume această nostalgie face benzile desenate atât de populare în SUA.

Din cauza lipsei a unei istorii și a unor tradiții ancestrale, multe lucruri la americani sunt altfel decât la noi. De exemplu, în locul baciului la ei e șeriful, și el cântă nu "Şi de-a fi să mor / În câmp de mohor, / Să spui lui vrâncean / Şi lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice, pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi;" ci "Mama, put my guns in the ground / I can't shoot them anymore. / That long black cloud is comin' down / I feel like I'm knockin' on heaven's door."

Din aceeași cauză, în locul legendarilor Toma Alimoș și Andrii Popa americanii îi au pe legendarii Superman și pe Batman.

P.S. Am uitat să spun impresia despre filme. Ambele mi-au plăcut (în mod diferit), le recomand.

luni, 10 mai 2010

Razboiul lumilor

Cartea lui Georgne Wells „Războiul lumilor” a supraviețuit timpului nu fiindcă el primul a descris eventualitatea unei primejdii de la o civilizație extraterestră. Și a supraviețuit nu fiindcă el a inventat aceea că microorganismele pământești ar fi periculoase pentru străini. Deși îmi imaginez cât de proaspătă și interesantă trebuia să pară această idee la timpul apariției sale, și putem vedea cât de puternic a intrat ea în concepțiile noastre despre contactele cu alte forme de viață. Nici o descriere e explorării altor planete din cărțile de fantastică de pe timpurile lui Wells încoace nu mai poate ignora protecția față de posibilele boli și infecții care pot fi căpătate acolo. Aceasta a jucat un deserviciu filmului recent al lui Spilberg, făcut după carte, care plasa acțiunea în zilele noastre. Majoritatea spectatorilor au fost dezamăgiți de finalul lui (bine, majoritatea idee nu aveau de carte), în special datorită senzației: și cum dar marțienii ceia, dacă sunt așa de deștepți și dezvoltați, nu s-au gândit să îmbrace scafandre? Răspunsul e: da poate la ei nu a fost un Wells, care să scrie o carte bună despre microorganismele care ucid veneticii, de aceea ei nici nu s-au gândit să se protejeze de ei?

Revenind la carte, vreau să spun că încă o mai ținem minte nu datorită la artificiile sale fantastice, ci anume calității sale literare. Fiindcă realitatea trăirilor emoționale a personajelor cărții este foarte veridică, ceea ce te facă să te simți „acolo”. Din păcate, majoritatea cărților de SF sunt de o calitate a scriiturii destul de joasă, fiind mai mult axate pe idee (am mai scris despre aceasta aici). La Wells, însă, scopul era nu să descrie cum au venit marțienii și ce-au făcut aici. Scopul lui era să încerce să arate cum se vor comporta oamenii în astfel de situație, ce va fi cu relațiile sociale, cu principiile morale și cu autoperceperea noastră dacă ne vom ciocni cu o putere rațională incomparabil mai mare ca a noastră.

Văd că mă întind prea mult. Concluzia: cartea a meritat să fie recitită. Este foarte profundă și realistă (în ceea ce ține de oameni, desigur), și cred că lui Orson Welles (să nu vă inducă în eroare asemănarea familiilor, acesta e un renumit regizor și actor din secolul XX) i-a fost destul de simplu să facă atât de realistă renumita sa adaptare radiofonică a cărții, când sute de mii de ascultători din SUA au intrat în panică, crezând că sunt relatate evenimente reale. Cred că nu voi greși spunând că este primul roman-catastrofă, și conține foarte multe idei care de atunci au fost rugumate și roase pe toate părțile. Respect, Wells.