Cum nu trebuie să comunicăm, sau pasiv-agresivitatea noastră manipulatorie cea de toate zilele

Prieteni, iată o listă de trucuri, obișnuințe sau automatisme în comunicare, pe care trebuie să le evitați cu orice preț. Pe lângă aceea că veți scăpa de niște apucături pasiv-agresive tare parșive, veți deveni mult mai plăcut, dezirabil și drag oamenilor cu care comunicați des. Lista e cu aceea ce am observat în comunicare, iar și iar și iar, de-a lungul anilor, la diferiți oameni, în diferite situații. O voi mai completa cu timpul.

1. „Eu sunt o persoană sinceră, de aceea voi spune tot pe șleau (tot cum este, verde-n ochi)”

De obicei, acest introu este folosit înainte de a trece la o serie de insulte, mai mult sau mai puțin directe. Am observat că foarte des, această scuză, că „eu sunt o persoană sinceră, și de asta spun tot cum este”, este folosită anume ca o scuză pentru a da interlocutorilor niște palme verbale, și a spune niște chestii care în alte situații nu ar fi trecut fără consecințe (consecințe - aceleași supărări, nu mă refer numaidecât la palme fizice primite înapoi).

Dar acest gambit este unul în care nu poți pierde, în lumea ta pasiv-agresivă. Doar, lumea nu se poate supăra pe cineva care este sincer, nu? Să fii sincer este o chestie bună și salutabilă, și cine e sincer e un fel de cavaler imaculat pe cal alb. Asta pe acei din jur el i-a stropit cu ce i-a stropit el…

Însă, chiar dacă și se supără cineva, oricum ești în câștig. După asta, așa și le spui tuturor: s-a supărat că i-am zis adevărul. Și aici deodată la toți le este clar, cine e acel bun în această situație, și cine - acel care nu poate suporta adevărul…

Prieteni, același lucru poate fi spus în 20 de feluri diferite. Și ele pot avea formulări diferite, și diferite grade de empatie și tact, și să deranjeze în moduri absolut diferite. Și, apropo, asta fără a afecta deloc valoarea de adevăr la aceea ce spuneți. Poți fi și sincer, și delicat, în același timp. Apropo, în acest caz sunt mai multe șanse ca mesajul vostru chiar să ajungă și să aibă efect (dacă acesta este intenția voastră sinceră, desigur).

Dar dacă voi simțiți nevoia des, înainte de a spune ceva, să ziceți „Eu sunt o persoană sinceră, de aceea voi spune tot pe șleau” - prieteni, sunt șanse mari că voi pur și simplu sunteți o persoană răutăcioasă, care primește la un anumit nivel plăcere de la insultele împărțite în dreapta și-n stânga. Iar chestia cu sinceritatea, desigur, este doar scuza, care vă permite să o faceți fără a primi o reacție pe măsură.

2. „Se poate să te întreb ceva? (Se poate să te rog ceva?)”

Prieteni, eu sunt o persoană sinceră, de aceea vă voi spune tot pe șleau despre această întrebare. Aceasta e una din cele mai stupide întrebări care poate fi pusă vreo dată. Care este așteptarea Dvs, pe bune? Cum acel care primește așa o întrebare, urmează să o proceseze?

Acum, de obicei aceasta e îndoială sinceră a acelui care întreabă sau roagă ceva. El are senzația că întrebarea sau rugămintea merge cam prea departe, și are dubii, să îi dea curs sau nu. Aceea ce este rezonabil. Dar formularea în sine, iarăși, este un gambit pasiv-agresiv strălucitor. Iaca întrebi asta pe cineva. El doar nu știe, ce anume tu vrei să întrebi sau să rogi, și idee nu are dacă poate sau nu să accepte aceasta. Să zicem că el va spune nu (aceea ce, apropo, e o chestie tare sănătoasă în așa cazuri). Atunci se va primi că el este o persoană închisă, care nu vrea să răspundă la întrebări (sau, și mai rău, care nu vrea să ajute prietenii cu rugămințile lor), și evident aceasta ulterior va fi menționat sau va rămâne nespus, dar atârnat deasupra capului său. Fiindcă asta așa lucrează. Sau, să zicem că persoana acceptă să răspundă la ceva sau acceptă rugămintea despre ceva. Și asta e o adevărată comoară în lumea oglinzilor strâmbe din capurile manipulatoare. Fiindcă deja persoana care a dat acordul, nu se va mai putea supăra pe aceea ce întrebați sau rugați. FIINDCĂ PERSOANA DOAR SINGURĂ A DAT ACORDUL LA ASTA. Așa, un fel de cart-blanche manipulator, primit în avans.

Prieteni, uneori într-o comunicare, într-o relație, ajungi în situația în care să pui întrebări care crezi că sunt incomode sau să rogi chestii despre care nu știi dacă vor fi acceptate. Așa și spuneți: „am o întrebare, dar nu știu cum o vei primi, te rog să nu te superi dacă e prea departe”. Și cu rugămintea, la fel. Nu-i cereți interlocutorului să vă valideze întrebarea sau rugămintea, fără a ști în ce ea constă. Da, asta vă va da vouă confortul de a pune întrebarea fără careva consecințe, dar asta se face din contul interlocutorului, și nu este ok dacă încercați să faceți o comunicare deschisă și egală.

3. „Nu știu dacă trebuie să spun asta, dar totuși o voi spune.”

Prieteni, se poate să vă rog ceva? Dacă simțiți că nu trebuie să spuneți ceva, mai mult ca sigur că simțul cela este corect, și voi nu trebuie să spuneți aceasta. Gambitul manipulator este următorul: știți că veți spune ceva ce nu ați trebui să spuneți, anunțați dubiile despre aceea, trebuie sau nu trebuie de spus ce vreți să spuneți, dar totuși argumentele pentru a o spune câștigă, și o faceți, până la urmă, mare și lată. Dar - nimeni nu se poate supăra, din start ați menționat că tema este sensibilă și sunteți o persoană cu un nivel înalt de inteligență emoțională, care ați remarcat aceasta. Și la orice reproșuri ulterioare despre ridicarea temei respective, există apărarea „păi eu de la bun început spuneam că tema e sensibilă…”. E ceva similar cu „Eu nu sunt sigur dacă acest banc nu este prea insensibil/degajat/indecent pentru această situație, dar totuși îl voi spune…” Dacă ai dubii, la sigur bancul nu este potrivit, și nu-l spune.

4. „Eu nu judec pe nimeni, dar…”

Nu știu dacă trebuie să spun asta, dar totuși o voi spune. Prieteni, „eu nu judec pe nimeni, dar…”, este cea mai mare nestemată din coroana pe care o poartă pe cap o persoană pasiv-agresivă. Acesta e un gambit ascuns în interiorul altui gambit, și la școala secretă de pasivitate agresivă el se învață la un curs aparte.

Dacă voi ajungeți să spuneți doar „eu nu judec pe nimeni” - asta deja înseamnă că ați întâlnit un caz pe care îl considerați demn de judecată, dar anunțați publică că nu, nu îl veți judeca. Însăși mențiunea faptului că ceva nu va fi judecat - e un indiciu la aceea că acolo ar fi loc de judecată. Cineva vă povestește despre un caz, o persoană, o relație, și voi spuneți: „eu nu judec pe nimeni” - și toți deodată înțeleg că 1. acolo este ce de judecat și că 2. voi sunteți mai presus de aceasta, și nu veți judeca. Iar bonusul suplimentar este dat, desigur, de „dar…” și tot ce urmează după el. După „dar”-ul cela lumea, de obicei, își poate permite orice feluri de judecăți, chiar și dintre cele mai deplasate. Și nu, nu se poate reproșa nimic în acest caz, fiindcă omul doar a spus, că el nu judecă pe nimeni. Deși, în sensul strict al logicii formale, „dar”-ul cela anulează prima parte a frazei.

Prieteni, este foarte important, esențial chiar, să spunem des „Eu nu judec pe nimeni”. Dar, noi trebuie să o spunem în gând, și așa ca asta să nu se observe dintr-o parte. Și, desigur, fără nici un dar. Pur și simplu, nu judecați și căutați-vă de viața voastră.

5. Corectarea publică a greșelilor (gramaticale, ortografice, la această categorie de greșeli mă refer)

Prieteni, eu nu judec pe nimeni, dar nu pot înțelege oamenii care corectează public greșelile altora. Adică, eu îi pot înțelege, desigur, dar aceea ce înțeleg e tare trist.

Să zicem că ați citit postarea unui prieten, a unui om drag, a cuiva pe cine-l respectați mult. Și ați văzut acolo o greșeală. Evident, calea corectă și bună de a reacționa, scrieți-i un mesaj privat, în care-i indicați greșeala ceea. În 90 la sută din cazuri, persoana vă va fi profund recunoscătoare, greșeala va fi corectată, și interacțiunea va fi anume despre aceea despre ce ar trebui să fie - îmbunătățirea calității textului unei persoane care contează pentru voi.

Dar, dacă remarca greșelii este publică, asta este cu totul despre altceva. Asta nu-i despre îmbunătățirea calității textului, asta nu-i despre grija voastră față de persoana ceea importantă vouă. Asta e doar despre afirmarea voastră din contul altora. Ați venit, ați văzut o greșeluță (oricare), v-ați afirmat drept afla-gramatician în postarea respectivă (din contul autorului, evident), și ați mers mai departe. Și, bonusul plăcut, autorul doar nu are dreptul să se supere, fiindcă iacat-o, greșeala, stă acolo la vedere, în postare!

Despre corectatul greșelilor străinilor nici nu spun. Cu ele chiar nu aveți nici o treabă. Aici e clar că o faceți doar pentru a vă afirma din contul cuiva (și, ținând cont de aceea că e străin, poate și este ok, dar vorbește multe despre aceea ce fel de om sunteți Dvs.). Și nu-mi spuneți că scopul vostru e să faceți internetul mai corect și că vreți că învățați pe cineva cum să scrie - mai lăsați-mă cu astea. Faceți un podcast despre gramatică și ortografie, dacă vreți chiar să învățați pe cineva ceva, asta va fi de utilitate reală. (Și apropo, chiar nu cred că veți face, fiindcă oamenii se împart în creatori și critici, și, evident, fiind un critic, nu puteți crea. Maxim, o să faceți un podcast în care o să adunați greșelile văzute pe net și o să le distrugeți). Iar dacă dumneavoastră nu puteți dormi noaptea fiindcă cineva undeva a scris „vre-o” - da, se întâmplă și așa, dar asta indică cu totul alte chestii, și dacă viața voastră nu este ok din această cauză, poate ar fi cazul să vorbiți cu un specialist.

Prieteni, aceasta este lista la moment. După cum am mai spus, dacă-mi mai amintesc ceva, mai completez. 

Și, vă rog, distribuiți, prieteni. Fiecare dintre voi, citind acest text, la orice punct s-a gândit la câteva persoane care s-ar potrivit perfect acolo. Distribuiți, să vadă și ei, poate se vor pune pe gânduri. Iar voi nu faceți așa. Fiți deschiși, direcți și tacticoși. Construiți-vă sănătos comunicarea, de altfel, oamenii care preferă comunicarea deschisă vor începe să vă evite, și în jurul vostru vor rămâne persoane fix de același tip ca și voi, și care folosesc aceleași trucuri de manipulare și împunsături pasiv-agresive, ca și voi. Credeți-mă, viața noastră poate fi mult mai ușoară, luminoasă și aerisită, dacă comunicarea noastră va fi ușoară, luminoasă și aerisită.

Despre urbanizare

Haideți să vorbim puțin despre satele noastre.

Noi avem în Moldova 1682 localități, printre care 5 municipii și 62 orașe. Restul sunt sate. (tot asta conform clasificatorului unităților administrativ-teritoriale de la noi)

Conform recensământului din 2004, (acel recent așa și nu este făcut public, voi opera cu ultimele date existente), noi aveam trei sate cu câte un singur locuitor, 13 sate cu până la 10 locuitori și 98 de sate cu până la 100 de locuitori. În general, iată cum arată distribuția localităților noastre după numărul de locuitori (am grupat localitățile după numărul locuitorilor, de ex. mai puțin de 500, între 500 și 1000, etc., pentru fiecare grup am calculat numărul de sate în grupul respectiv și populația totală a satelor respective):

Cel mai mare număr de localități este grupat în categoria de sate cu mai puțin de 500 locuitori (peste 400), cei mai mulți locuitori sunt în sate care sunt cuprinse între 1000 și 1500 locuitori (308 mii). Sunt sigur că la recensământul de acum (acel secret), numărul de localități cu un număr mic și foarte mic de locuitori a crescut și mai mult.

Forma și structura satelor noastre a fost conservată din perioada interbelică. Până în 1918 noi am fost o gubernie rusă, cu feudalismul și relațiile lor sociale înapoiate. Apoi am fost parte a României, iarăși, nu cea mai avansată și industrializată. Și după ’45, când s-a început colectivizarea forțată și crearea colhozurilor/sovhozurilor, structura satelor a fost păstrată așa cum era la moment.

Deci, noi avem o structură a satelor care corespunde unei economii feudale, și nici de cum uneia capitaliste sau a epocii informaționale. Drept urmări, poftim câteva diagrame.

1. Împărțirea pe populație urbană și rurală în Europa:

Deci, Moldova e țara cu cea mai mare pondere a populației rurale din toate statele europene.

2. Dacă tot nu a fost evident ce am avut în vedere în prima diagramă, poftim încă una. Ponderea populației urbane pe țările Europei și produsul intern brut pe cap de locuitor.

În această diagramă putem vedea atât proporția populației urbane (care e invers proporțională cu acea rurală) cât și venitul pe cap de locuitor din țările respective. Evident că există o oarecare variație ce depinde de specificul țării, dar se poate vedea cu ochiul liber descreșterea generală a veniturilor odată cu descreșterea gradului de urbanizare. Coeficientul de corelare între acești doi indicatori este de 0,64 (corelare semnificativă între ele).

3. Care ar fi cauza la această legătură între venituri și gradul de urbanizare a țării? Evident, productivitatea muncii în diferite ramuri ale economiei. Iată cum arată productivitatea muncii la noi:

Ramura economiei	Angajați, mii	PIB, mii lei	Productivitatea muncii, lei/locuitor
Agricultură	381,9	14 881 263	38 966,39
Producție	148,3	17 194 137	115 941,58
Servicii	331,3	71 386 802	215 474,80
Total	861,5	103 462 202	120 095,42

În mediu, fiecare dintre noi produce anual câte 120 mii lei pentru Produsul Intern Brut al țării. Însă dacă în servicii un angajat generează cca. 215 mii lei, în domeniul producției cca. 115 mii lei, păi în agricultură un angajat produce anual doar câte 39 mii lei. Iar în agricultură sunt angajate mai multe persoane decât în servicii sau producție. Nu cred că este necesar să povestesc despre legătura între ponderea populației rurale și ponderea populației implicate în agricultură.

Concluzia spre care vreau să vă duc este următoarea: noi suntem cei mai săraci din Europa fiindcă aveam cea mai mare pondere a populației rurale din Europa. Iar agricultura are cea mai mică productivitate din toate ramurile economiei. Noi avem prea multă lume la sate. Și prea multe sate. Și aceasta ne trage în urmă în mai multe feluri.

Datorită faptului că satele noastre s-au conservat de prin secolul XIX, ele și au rămas adaptate pentru realitățile de atunci, la economia naturală de subzistență și la prășitul manual al parcelelor minuscule ce-i revin fiecăruia. Ca urmări, avem:

-        Suprafețele agricole fărâmițate, neadaptate pentru agricultura de scară, din cauza numărului foarte mare de persoane între care ele sunt împărțite. Aceasta diminuează foarte mult rentabilitatea investițiilor (nu are rost să cumperi tractoare pentru doar câteva hectare de pământ, dar nici nu ai cum aduna bani pentru tractoare având doar câteva hectare de pământ), diminuează capacitatea de finanțare (nu ai cu ce garanta împrumuturi și credite mari) și scade predictibilitatea activității economice (azi oamenii au vrut să-ți dea în arendă pământul lor, mâine îl vor da altuia).

-        Lumea de la sate nu prea are alte opțiuni de activitate decât activitățile agricole sau conexele acestora. Soluția – naveta zilnică în centrele industriale – nu e viabilă de obicei din cauza infrastructurii foarte proaste. Așa că cea mai mare parte a populației țării este prinsă de activitatea economică cu cea mai mică productivitate (iar productivitatea mică e cauzată de numărul mare de locuitori de la sate, vezi punctul precedent, e un cerc vicios).

-        Accesul la serviciile sociale și calitatea generală a vieții la sate este cu mult mai rea ca la oraș (Nu vreau să spun că în orașele noastre ele sunt ideale, dar încercați să chemați o salvare în sat. Sau testați într-o noapte de iarnă un veceu din curte. O, sau povestiți unei fete care din comoditățile de igienă are acces doar la ligheanul cu apă încălzită despre dușurile zilnice și epilatul picioarelor, nu că ar fi ceva vital, doar simțiți prăpastia ce desparte orășenii de lumea din sat).

-        Nivelul învățământului, și nivelul general de cultură, este cu totul diferit la sate față de orașe, chiar dacă se studiază pe aceeași grilă în toate școlile. Ține și de nivelul profesorilor, dar în special, ține de mediul de comunicare și de educația de acasă. În puține case la sat există cărți, și nu numai fiindcă lumea nu ar dori să citească, ci fiindcă lucrul la pământ nu prea lasă mult timp pentru aceasta.

Satele, așa cum sunt ele la noi astăzi, trebuie să dispară.

Sună cu totul diferit decât toată politica oficială care s-a promovat la noi de la independență încoace, dar satele așa cum sunt la noi trebuie să dispară. Trebuie prin toate metodele să încercăm să promovăm urbanizarea și industrailizarea și să încurajăm transferarea populației de la sate la orașe. Drept urmări, vom avea:

-        Trecerea populației din cea mai neproductivă ramură a economiei în alte ramuri, cu creșterea generală a productivității muncii și a competitivității economiei noastre (cu tot ce urmează din asta);

-        Crearea condițiilor pentru redistribuirea proprietății asupra terenurilor și apariția proprietăților funciare mari, care vor permite apariția agriculturii de scară, cu creșterea productivității muncii în agricultură;

-        Scăderea costurilor sociale legate de sate. Mai puține sate – mai puține drumuri de construit și întreținut, conducte de gaz, primării, școli și spitale;

-        Creșterea calității generale a vieții. Locuind în zonele cu o calitate a vieții mai mare, evident că persoanele care se vor disloca vor beneficia de ea. Aceasta înseamnă, în final, durată mai mare a vieții, dar și simplul fapt că oamenii vor trăi mai bine;

-        Creșterea nivelului general de alfabetizare, cultură și profesionalizare, atât datorită mediului, cât și a nivelului de școlarizare. Evident, aceasta nu va avea loc imediat, asimilarea având loc în a doua și a treia generație.

Evident, trecerea masivă a populației de la sate la oraș are și părți negative. Printre ele voi menționa:

-        Satele sunt principalul acumulator al culturii și tradițiilor noastre. Odată cu dislocarea de acolo, aceste tradiții în cea mai mare parte se pierd. Cred că va trebui de căutat soluții cum ele ar putea fi conservate.

-        Presiunea enormă asupra orașelor din cauza creșterii rapide. Când orașele cresc foarte repede, se primește cam cum s-a primit la noi – construcții urâte și făcute fără un plan general, creștere haotică a orașului, infrastructura lui nu face față încărcăturii sporite. În cazul dacă administrația orașului e profesionistă, rezolvă problema din mers, dacă nu – durează zeci de ani ca orașul să se ajusteze cu noile sale mărimi.

-        Evident, va urma a scădere a nivelului mediu de viață și cultură în oraș. Fiecare când se mută, își ia satul său cu sine (nu o spun cu rău, fiecare mod de viață își are tradițiile sale și necesitățile sale, în ograda de acasă e ok să arunci cojile de răsărită pe pământ sau chiar pe cărărușă, fiindcă pe urmă tot tu mături acolo; în oraș deja nu e ok să scuipi cojile pe jos, fiindcă nu mai e ograda ta și la sigur nu revii acolo să mături). Și doar în a doua – a treia generație adaptarea devine deplină. Așa că – încă vreo 20 de ani grămăjoarele de coji de semințe de floarea soarelui nu vor dispărea nicăieri din oraș. Dar cu cât mai devreme începem, cu atât mai repede asta se va termina.

Cum de obținut tot aceasta? Greu de spus. Cred că în primul rând ar trebui de folosit metode pozitive de motivare. Să se decidă care vor fi centrele de urbanizare sau dezvoltare (municipiile, orașele, satele mari care au potențial economic semnificativ, hub-urile de servicii și transport), și să se investească prioritar acolo în infrastructură, dezvoltare și servicii sociale. Aceasta natural va atrage și lumea. Cred că ar fi principalul mecanism, dar sunt și multe altele. Subsidii pentru procurarea locuinței în zonele de dezvoltare. Îndreptarea specialiștilor tineri în aceste zone. Crearea parcurilor industriale și a zonelor economice libere în ele. Simplificarea legislației privind preluarea proprietăților abandonate de către autoritățile locale. Și multe altele.

Oricum, ideea principală e clară. Satele noastre așa cum sunt ele acum trebuie să dispară.

Telescoape, stele și închisori

Ieri l-am întâlnit pe stradă pe Aurel. Adică, el m-a văzut, m-a recunoscut și m-a oprit, dacă nu - aș fi trecut pe alături fără a-l cunoaște.

Eu am avut o copilărie foarte și foarte interesantă și fericită. Părinții mei au fost totdeauna alături să-mi alimenteze curiozitatea, fanteziile și aspirațiile. Totdeauna au avut timp pentru interminabilele mele întrebări, totdeauna eu fost profund interesați de preocupările mele și totdeauna au susținut interesele mele.

Pe la 6 ani, venind odată acasă într-o noapte târzie și limpede, tăticu mi-a povestit pe drum despre cerul înstelat. Pentru mine a fost o revelație, o adevărată revelație. Stele, planete, constelații, galaxii… și tot asta deasupra capului, trebuie doar să ridici privirea pentru a le vedea. Tăticu mi-a povestit foarte pasionat despre toate acestea, și a reușit să mă molipsească și pe mine. Seara ceea mi-a marcat pe mulți ani înainte interesele (cosmos, astronomie, cosmonautică și aviație, fizică, literatură științifică, cărți despre călătorii și literatura SF).

Ținând cont de aceea că interesul meu pentru astronomie persista, iar locul de trai era prielnic (la marginea Durleștiului, pe vârf de deal, fără multă iluminație în jur), am decis să facem un telescop. Unul de acela serios, newtonian, cu oglindă concavă.

Pentru context: asta avea loc prin 1985. În plină Uniune Sovietică. Când pentru a cumpăra 500 grame de salam Doktorskii, trebuia să stai trei ore la coadă. Nici nu așa. Atunci, lumea când vedea o coadă, deodată ocupau rând, și doar după aceasta începea să se intereseze ce se vinde acolo. Iar deseori nici nu se vindea încă nimic, doar se zvonea că o să apară ceva…

Deci, cea mai complicată și fină parte a telescopului newtonian este oglinda concavă. Dați să vă povestesc cum ea se face (dacă vă plictisiți, săriți deodată după lista numerotată).

1. Mai întâi, trebuia de tăiat o bucată circulară de sticlă de diametrul viitoarei oglinzi. Sticlă groasă, de vreo 2 cm grosime. Diametrul oglinzii noastre a fost dictat de diametrul capacului metalic al unui ceainic vechi. În marginea de jos a capacului am făcut niște zimți, iar prin urechiușa capacului am trecut un lemn, ca mâner. Pe sticlă am turnat apă cu substanță abrazivă, și am început să rotim capacul ceainicului într-o parte - în alta. Astfel, în vreo două seri, am reușit să tăiem un cerc de sticlă, cu diametrul de vreo 20 cm.

2. După aceasta urma de făcut concavitatea din sticlă, și de șlefuit sticla pentru a o transforma apoi în oglindă. Pentru a crea concavitatea, trebuie de făcut un dispozitiv pentru șlefuit, care să reflecte “în oglindă” concavitatea oglinzii (să fie convex cu aceeași curbură). L-am făcut cu clei epoxidic pe o bază de lemn, într-o formă. Să fi văzut cum noi măsuram gradul de curbură a formei… cred că ne-a luat vreo săptămână să obținem ce ne trebuia.

3. După aceasta cu ferestrăul pentru metal am tăiat în dispozitivul nostru pentru șlefuit o rețea de adâncituri, în care urma să nimerească substanța abrazivă.

4. Una din cele mai interesante părți - trebuia să obținem diferite fracțiuni de abraziv, de la fin la cel mai fin cu putință. Deci, cum asta se face. Am luat două tuburi de sticlă, fiecare cu înălțimea de un metru. Am însemnat pe fiecare din ele 10 părți, câte 10 cm. Apoi am luat cea mai fină hârtie abrazivă existentă în vânzare (mărimea 0), și am fiert mai multe foi într-o cratiță. Astfel, substanța abrazivă s-a desprins de hârtie și a rămas în apă. Am turnat apa în primul tub de sticlă. Peste câteva ore suspensia de abraziv din apă s-a stratificat - mai jos în apă erau particulele mai mari, iar sus - mai mici. Am separat fiecare din 10 centimetri de apă în vase aparte, iar cele mai de sus, le-am diluat cu apă și le-am turnat în al doilea tub, pentru a le mai împărți odată în 10 fracțiuni, și mai fine. După separarea fracțiunilor de abraziv, apa cu fiecare din ele a fost fiartă până la evaporare, și am primit 20 de grămăjoare de praf, fiecare tot mai fină și mai fină (ultimele practic nu erau vizibile cu ochiul liber).

5. A urmat șlefuitul sticlei, când foloseam apă, abrazivul și dispozitivul pentru șlefuit pregătit anterior. La început foloseam cele mai mari fracții de abraziv, care tăia ușor sticla, dar lăsa zgârieturi adânci. Apoi foloseam pe rând fracțiuni tot mai mărunte și mai mărunte de abraziv, obținând o șlefuire tot mai fină. Până la urmă, o parte a sticlei a devenit convexă, netedă și mată.

Mai departe urmau următoarele etape:

6. Amalgamarea sticlei (acoperirea ei cu amalgam, și transformarea în oglindă propriu-zisă, vedeți imaginea și observați concavitatea);

7. Pregătirea ocularului (cu lentile aflate în vânzare sau de la binocluri aflate în vânzare);

8. Pregătirea tubusului, instalarea oglinzii convexe, a oglinzii simple și a ocularului (chestie tehnică).

Noi ne-am oprit la faza cu amalgamatul oglinzii. S-a dovedit că pentru a face așa ceva fabricii de oglinzi de la noi (actuala “Oglindire”) îi trebuia inclusiv o permisiune specială de la KGB. Iar tăticu, după ce împreună cu alți câțiva prieteni la 15 iunie 1979 au fost pe Aleea clasicilor cu lumânări și flori la bustul lui Eminescu, pentru a face o mică ceremonie de comemorare a 90 de ani de la moartea acestuia (asta e o istorie aparte), era inclus în listele de persoane ce nu inspiră încredere la KGB. Așa că noi niciodată nu am obținut această permisiune, iar tăticu nici nu a încercat să facă asta cumva… neoficial.

Deși nu am reușit să ducem la bun sfârșit construirea telescopului, imaginați-vă ce efect aceasta a avut asupra mea - am văzut cum cu mâinile proprii poți face din aceea ce ai la îndemână chestii foarte și foarte complexe. Și imaginați-vă cât de inspirat eram pe parcursul acelor câteva luni cât am lucrat la el (și da, copiii de azi sunt sărăciți de aceea că telescoape bune și puternice se vând în magazin - probabil, părinții le cumpără, ei se joacă cu ele câteva săptămână, și le abandonează împreună cu alte jucării care i-au plictisit).

În fine. În perioada ceea (era vara) umblasem la școală la un fel de tabără, și acolo și făcusem cunoștință cu Aurel. El era cu vreo doi ani mai mare, dar în pofida diferenței de vârstă l-am molipsit și pe el cu dorința de a privi cerul înstelat prin telescop (apropo, deseori mi se primea să inspir colegii la diverse aventuri neobișnuite, nu că aș fi eu mare lider, pur și simplu de obicei citeam și știam mult mai mult ca ei și deseori ideile mele le păreau lor wow… de pildă, la grădiniță după ce citisem cartea “Neștiilă pe lună”, toată grupa noastră timp de două zile săpase în cutia cu nisip o groapă de vre-un metru (trecând cu mult sub nisip) care urma să fie cosmodrom). Craterele de pe Lună, canalele de pe Marte, Jupiter cu pata lui și sateliții săi, inelele Saturnului… Cerul era plin de mistere și minuni ce ne așteptau. Aurel era atât de entuziasmat, încât de câteva ori m-a convins să-l iau și pe el serile la noi acasă, să asiste și chiar să participe la lucrările de pregătire a telescopului.

În fine. Vara a trecut, școala ne-a despărțit pe noi cu Aurel (doi ani diferență e o barieră de neocolit pe coridoarele școlii, l-ar fi râs colegii că se joacă cu picii). Cererea pentru a primi permisiunea să amalgamăm oglinda așa și a rămas îngropată prin birourile KGB-ului, viața a mers înainte, s-a început Perestroika, eu am urcat în pod sticla pentru oglinda telescopului și am coborât în schimb de acolo lăzile secrete ale lui tăticu cu literatură fotocopiată în limba română (cu grafie latină).

Ieri l-am întâlnit în oraș pe Aurel. M-a recunoscut, mi-a amintit cine e (deodată îmi aminteam foarte vag), am mai vorbit despre viață oleacă. El recent a ieșit din pușcărie, unde a stat mult, aproape 10 ani (nu prea contează pentru ce). Are niște surse de venit, dar caută de lucru, se gândește să plece peste hotare.

M-a întrebat dacă țin minte cum făceam cu tăticu telescopul să ne uităm la stele. Nu i-am spus că tăticu a murit, avea să se indispună. Mai ales după ce mi-a povestit mai departe.

Toți acești ani de pușcărie el nopțile când avea ocazia (am înțeles că putea să se înțeleagă să-i dea drumu în curte noaptea) privea stelele. Își amintea constelațiile de care ne povestea atunci tăticu, încerca să înțelegea care e Marte și care - Antares, explica coleglor că Luceafărul de seară și Luceafărul de dimineață e același Venus. Și își amintea cu căldură despre marea aventură din viața lui - construitul telescopului. Fiind la pușcărie și-a promis că atunci când va ieși și va avea ceva bani, numaidecât o să-și cumpere un telescop puternic și bun, să poată vedea totul.

Acum adună bani, mi-a spus că în câteva luni o să poată să-și realizeze visul.

Doua istorioare

Vreau să vă povestesc două istorioare.

Prima a avut loc câțiva ani în urmă. Ieșisem la o bere cu un prieten de la facultate, care era în vizită în Chișinău. El (acum europarlamentar, atunci angajat al Comisiei Europene) povestea despre situația din România și a ajuns discuția și la dosarele penale intentate pe numele lui Adrian Năstase (încă prim-ministru atunci). Și colegul meu a spus următoarele:

„Când au susținut integrarea europeană în campania lor electorală, și au început toate aceste procese, Ei nu înțelegeau încă că ele, procesele, după un anumit punct vor deveni ireversibile. Și că atunci deja indiferent de voința Lor, legea devine lege, justiția devine justiție, și lupta cu corupția devine adevărată luptă cu corupția, nu doar una declarativă. Și această luptă îi va viza absolut pe toți, indiferent de poziția lor. E ironic aceea că Năstase a inițiat procesele în urma cărora acum va trebui să părăsească arena politică.”

Aceea ce și s-a întâmplat în scurt timp.

A doua istorioară e una recentă. La o discuție cu doi funcționari de stat cu funcții înalte de la noi, a avut loc și următorul dialog între ei:

„- Da tu înțelegi că, dacă după alegeri continuăm mișcarea spre Europa, apu o să fie sfârșitul?

- Da, îmi dau seama.

- Și se vor termina toate schemele și variantele de până acum?

- Aha, și toată lumea care a făcut „chestii”, se va vedea ca în palmă…

- Păi da, la fiecare pas rămân urme, documente, și numai dorință să fie, o să se vadă tot. Iar dacă continuăm să mergem spre Europa, numaidecât o să scoată totul la suprafață.

- Și atunci sigur lumea va trebui să-și ia tălpășița din țară… să caute state care nu au acord de extrădare cu Moldova sau cu Europa.

- Mda…

- Mda…”

(Eu am redat aici versiunea prescurtată și descifrată a dialogului, în realitate el era plin de interjecții de suspans, priviri cu subînțelesuri și pauze lungi pline de gânduri grele.)

Păi iată. Eu tare vreau ca unele procese care sunt parte iminentă a mișcării spre Europa, să devină ireversibile. În special acele legate de lupta cu corupția. Eu vreau ca peste câțiva ani să vedem cum unul după altul vor merge la pușcărie. Sau vor fi marginalizați și-și vor pierde influența și averile.

Haideți în Europa.