Locul unde se termina timpul

Cititorule, dacă ai ajuns să citeşti aceste rânduri, mă bucur. În primul rând, mă bucur că exişti. Deşi dacă exişti, ceea ce scrie aici este greşit şi nu mai are rost să fie citit. 

Însă dacă presupunerile mele sunt corecte, atunci sau notiţele vor dispărea odată cu lumea noastră, fiind înlocuite în lumea cealaltă, eventual, cu nişte notiţe alternative. Dacă eu aşi fi existând în lumea alternativă. Sau, dacă acei din NATO vor fi mai iuţi, totul va fi înghiţit de un holocaust nuclear.

Ceea ce se petrece acum este atât de complicat de înţeles, încât sunt nevoit să recurg la aceste notiţe pentru a nu mă pierde în propriile gânduri. Iar ţie mă adresez doar pentru a nu mă simți un marasmatic ce vorbesc singur cu el. Dacă sincer, nu mă prea interesează dacă este cineva la celălalt capăt a şirului autor-text-cititor.

Acum voi răspunde la întrebarea ta principală: de ce sunt arestat. Răspunsul este simplu - ca şi majoritatea persoanelor închise de Serviciul Federal de Securitate, ştiu prea multe. Am fost într-un moment nepotrivit într-un loc nepotrivit, văzând un lucru pe care nici într-un caz nu trebuia să-l văd.

Nu sunt supărat pe ei. Acesta le este serviciul, şi sunt de acord, în principiu, cu axioma că pentru a se menţine ceva secret, e nevoie ca câţi mai puţini să ştie despre existenţa acelui ceva. Iar dacă cineva află, să fie pus în imposibilitate de a le povesti şi altora. Am fost arestat şi închis cu indiferenţă, anchetatorul spunându-mi o dată: „Ce să-i faci, aşa ţi-a fost norocul”. Şi sunt întru totul de acord cu el. Putea fi cu mult mai rău.

Chiar şi închisoarea nu este rea de loc. Desigur, pentru o închisoare. Camera destul de spațioasă, cu un pat cu arcuri (lucru straniu pentru o închisoare, piesele din patul cu arcuri pot fi folosite ca arme), o masă, hârtia pe care scriu, un geam zăbrelit îndreptat spre sud, şi principalul, mâncare bună. Plimbări zilnice. Deşi păreţii sunt mucegăiţi şi umezi, camera este cam friguroasă, iar becul slab este situat prea sus. Mă liniştesc cu faptul că majoritatea concetăţenilor mei trăiesc în condiţii mai rele. Cu mult mai rele.

Daca nu as scrie SF

Dacă aș scrie nu SF, ci literatură main-stream, m-aș apuca să scriu o carte despre o ipotetică fată din Moldova. Pentru a scrie aceasta, este nevoie de capacitatea de a transmite sentimente și trăiri, iar SF-ul, fiți de acord, este mai bun pentru idei și acțiune.

Aș scrie despre o fată deșteaptă și frumoasă, care își iubea mult țara. Care a absolvit liceul și apoi o universitate de la noi, nu contează specialitatea. Ea era patrioată, și nu o spun cu ironie - iubea Moldova, îi plăcea Moldova și își vedea viitorul legat de această țară. Desigur, vedea toate neajunsurile și greutățile de aici, dar să fim serioși, cui și unde îi este ușor? Cine nu înfruntă probleme, nu simte că trăiește. Și, până la urmă, cine, dacă nu noi?

Și când învăța la facultate, și după aceasta, a lucrat. Lucra, însă majoritatea afacerilor locale, unde putea ajunge datorită cunoștințelor acumulate și capacităților avute, o puteau plăti cu mult sub nivelul care i-ar putea asigura o viață (cel puțin viitoare) decentă, și mai trist era cu perspectivele de creștere profesională. Oricum, încă nu simțea presiunea timpului pentru a începe o carieră, își putea permite să mai învețe. Mai ales că îi plăcea să învețe, îi era interesant și, pe lângă toate, aceasta adăuga șanse de angajare bună după studii. Aici în țară.

A aplicat la mai multe universități peste hotare și a reușit să obțină o bursă. Nu contează unde. Și-a făcut studiile, și le-a terminat cu brio. A văzut cum sunt alte țări, a văzut de aproape cum sunt oamenii din alte țări și a văzut cum ei trăiesc. A văzut cum se învață în alte părți. Și, după aceasta, a decis să revină în țară.

Nu voi spune că a fost o decizie ușoară. Viața de peste hotare e bună și frumoasă. Și sigură. Sigură nu în sensul că nu ți se poate întâmpla nimic. Se poate. Însă dacă acolo forțele ostile cu care te ciocnești sunt doar „oamenii răi”, la noi ai de luptat atât cu „oamenii răi”, cât și cu Statul, care deloc nu e de partea ta. Nu prea este clar de partea cui este el la noi, dar prea des vezi în pozele cu reprezentanți ai statului persoane din lista „oamenilor răi”.

Și salariile. Salariile sunt mari peste hotare. Da, și costul vieței este foarte mare, dar oricum… salariile…

Mai era o chestie de ce e greu să vii în țară - când revii de peste hotare, mulți din jurul tău vor privi asta ca pe o înfrângere, ca un insucces. Vor întreba: ce, nu s-a primit să rămâi, da? Iar dacă vei începe să le spui despre dragostea de țară și că asta și a fost intenția ta, vor da înțelegător din cap și te vor tipări pe umăr.

Desigur, erau și avantaje în a reveni acasă. În primul rând, aici era casă, erau părinții, frații/surorile, prietenii din copilărie și colegii de facultate, pereții care îți dădeau puteri și posterele din camera ei, atârnate acolo la 15 ani. Aici, cu studiile ei, era cu un cap mai sus decât majoritatea covârșitoare a competitorilor și se putea angaja destul de ușor. Și, nu în ultimul rând, aceasta corespundea cu imaginea ei despre sine: patrioata care își iubește țara și revine acasă din străinătate. Prea mult a vorbit despre aceasta ca să nu o facă…

Revenită, i-a fost destul de simplu să-și găsească de lucru. Într-un proiect cu finanțare străină, cu consultanți străini, limba de lucru engleză și cu salariu bun. Aceasta nu că ar fi rezolvat toate problemele - oricum pe termen lung viitorul arăta destul de neclar, pur și simplu scotea problemele legate de traiul decent azi. Și da, se gândea uneori la plecarea peste hotare. O îngrijora nu atât aceea că proiectul în care lucra urma să se termine odată și odată - era sigură că va găsi un alt lucru, nu mai rău. Însă lucrând acolo, vedea cât de mică este eficiența proiectelor străine… cum banii primiți de la finanțatori se cheltuie pe chestii neesențiale, care arată bine dar în realitate nu schimbă mare treabă, sau se dau pe salarii oamenilor care nu fac mai nimic, sau se plătesc înapoi consultanților dezirabili pentru finanțator… și doar o parte mică-mică din ei ajunge să fie cheltuită pentru ceva util. Ar fi vrut să facă ceva cu folos. Dar iarăși - afacerile legale dădeau venituri prea mici ca să poți trăi normal… și calea spre o afacere proprie era prea lungă și solicita eforturi mult-mult prea mari.

E ciudat cum a venit decizia de a pleca din țară. Nu ciudat, ci ironic, o ironie tristă a sorții. Când au venit prima dată comuniștii la putere, de la noi a plecat multă lume. Când ei a doua oară au câștigat, a plecat foarte multă lume, considerând că nu se merită să aștepe cine știe cât până lucrurile se vor normaliza… Însă ea a decis să plece atunci când s-au petrecut evenimentele ce au dus la placarea comuniștilor de la putere. 7 aprilie.

Ca atare, nu 7 aprilie, ci 8 aprilie. Țineți minte, după ce în noaptea de după 7 aprilie poliția a intervenit în forță, următoarele două zile în Chișinău a fost instituită o adevărată teroare. Dacă era adunați mai mult de 2-3 de tineri undeva în centrul capitalei, oameni în civil îi urcau cu forța în mașini și îi duceau. Îți era frică să ieși în stradă. Iar în una-două zile au început să apară informații despre comisariatele de poliție și ceea ce se petrecerea acolo. Da, cuvântul potrivit este teroare.

Normal că ea nu a plecat a doua zi. Și nici decizia nu a luat-o a doua zi. Peste câteva luni a hotărât să mai facă niște studii în Europa, deja mai academice, să zic. A găsit încă o bursă, deja în altă țară, și a mers acolo. Cu posibilitaea de a prelungi studiile - masterat, apoi doctorat. A plecat deja fără a se convinge singură pe sine că vrea să se mai întoarcă. Va trăi și va vedea.

Mai departe totul a mers de la sine. Studiile, un lucru în paralel, o relație cu un străin venit și el la învățătură… puțin câte puțin lucrurie au început să capete o perspectivă europeană, să zic. A început să recunoască și pentru sine că da, vrea să rămână acolo. Sau, mai precis, că nu vrea să revină înapoi.

Evident, nu era simplu deloc. Nicăieri nu suntem așteptați de câini cu colaci în coadă, și peste tot trebuie să muncești din greu ca să obții un loc bun. Cu atât mai mult, nu e deloc simplu să trăiești printre străini, într-o altă cultură și să comunici zilnic cu oameni care în copilărie aveau alte jocuri și strigau alte cimilituri decât tine. Iar cele mai grele erau serile singuratice, scurtele răgazuri când avea timp pentru gândurile sale. Fiindcă undeva acolo în adânc ea se considera vinovată că și-a abandonat țara și principiile din tinerețe. Și oricât de mult nu s-ar fi convins pe sine că a făcut ceea ce a trebuit și că dacă-și jertfea viitorul pe altarul patriei oricum nu se schimba nimic, rămânea senzația ceea amară că a trădat. Țara sa și, părinții săi, și, mai important, a trădat-o pe fata ceea care a fost ea acum 10 ani.

Dacă aș fi scriitor main-stream și aș scrie acest roman, nu aș vrea deloc ca el să fie moralizator în vre-un fel. Eu chiar nu am vreo atitudine față de ea și, cu atât mai mult, nu eu sunt omul care ar judeca pe altcineva. Nu știu cât de bine mi-ar reuși să transmit această atitudine neutră în carte, însă țin mult la ea: fiecare om își trăiește viața sa, și fiecare ia deciziile proprii bazându-se doar pe viața sa. Și deciziile sunt absolut valabile pentru el.

Aceea ce aș vrea eu să transmit prin roman, dacă l-aș scrie, ar fi tragedia acestei situații. Ea își iubea țara, și nu vroia să o părăsească, și totuși, a făcut-o, și deja niciodată nu va mai fi împăcată cu sine până la capăt.

Dar eu scriu povestiri SF. Care deseori operează cu previziuni despre viitor. Așa că dacă aș avea chef și mi-ar fi interesant, aș putea scrie cu ușurință ce va urma.

Cu timpul lucrurile vor intra în noul făgaș. Va avea tot mai puține seri singuratice pentru gânduri triste, și tot mai mult se va cufunda în noua sa viață și în noul său cotidian. În Moldova va veni tot mai rar, doar de dragul părinților, iar după ce ei nu vor mai fi, va încetat de tot să mai vină. La noi, desigur, nici nu prea vei avea ce vedea, viața va deveni tot mai searbădă, iar lume - tot mai puțină. Plus, după ce cursul pro-european al Moldovei va fi compromis și se va alege o orientare spre est, va deveni dificil pentru cetățenii UE să obțină vize pentru a veni la noi.

Și, evident, ea nu se va mai gândi niciodată să se mute înapoi în Moldova. Nici atunci când se va deteriora foarte mult situația în UE și se vor tensiona relațiile interetnice și, mai ales, interconfesionale de acolo. Nici atunci când în 2035 în una din țările UE prima dată un partid musulman, care va avea în platforma sa politică instaurarea unei teocrații, va obține cel mai mare număr de voturi la alegeri parlamentare. Nici când vor fi nevoiți cu familia să se mute dintr-o țară europeană în alta. Și nici când, fiind deja în vârstă, vor fi nevoiți să aleagă unde să emigreze din Europa - în Canada sau în Australia, și vor mai trece o dată prin toată umilința și greutățile emigrării, plecând în Australia.

Și, desigur, copiii ei nu vor vorbi româna.

Dar până atunci mai este. Mai avem timp să ascultăm o doină de la Cibo.

Cum gindeste un om?

Casa ei se vedea de departe. Ochiul, obişnuit cu peisajul grămezilor pârjolite de moloz, este atras imediat de această construcţie. Ea aduce în haosul din jur o notă disonantă de ordine. De sobrietate, chiar. Se înalţă ca un simbol al sfidării. Om versus Distrugere. Deşi ştiu că a fost ridicată deja după Distrugere, deşi am ajutat chiar eu la clădirea ei, înţeleg că priveliştea trebuie să mă impresioneze.

Nu există gard. De cine să protejeze? Dacă ceea ce am auzit este corect, am mai rămas doar doisprezece. O duzină, împrăştiaţi în diferite colţuri a lumii. Mă apropii de uşă. De cât timp nu am mai fost aici? De şase ani? De şapte?

Ea e în bucătărie. Este îmbrăcată în halatul pe care îl cunosc atât de bine. Păru-i cârlionţat cade în cascade aurii pe umeri. Când mă vede, înmărmureşte. Mă văd oglindit în ochii ei verzi, ce s-au deschis larg, privindu-mă cu o imensă uimire.

Străbat în câţiva paşi distanţa ce ne desparte şi o îmbrăţişez. Îi simt corpul suplu încordându-se ca o strună întinsă. Mâinile ei mi se proptesc în piept. “Cum, mai ai tupeul să vii aici? După atâta timp? Nu! Lasă-mă’n pace. Pleacă!”

Continui să o strâng în braţe. Îi sărut cu aviditate fruntea, ochii care s-au umplut de lacrimi, obrajii şi gura. Buzele la care am visat toţi aceşti ani. Buzele, de amintirea cărora încercam să fug.

Însă acum m-am întors. Şi aceste buze îmi aparţineau.

Sub presiunea săruturilor mele împotrivirea ei se topeşte, suspinele de plâns în-cetează şi iată-ne înlănţuiţi, îmbrăţişându-ne frenetic, în pragul supremei uitări.
Mâinile ei îmi trag febril cămaşa de pe umeri. O salt pe masă, îi desfac centura de care e atârnat pistolul şi îl las să cadă jos, dezleg cordonul şi sunt orbit de albeaţa trupului ei. Un teanc de farfurii cade pe podea cu un zgomot asurzitor de veselă spartă. Suntem iarăşi împreună.

Apoi, brusc, ea îngheaţă. Corpul ei devine rigid şi străin. Privirea îi este aţintită peste umărul meu. “Fă cunoştinţă, îmi zice cu o voce lipsită de orice expresie, soţul meu.” 
Înmărmuresc. Ce fel de soţ? De unde dracul s-a mai luat?

Evitând să privească spre mine sau spre soţ, ea îşi ia într-o mână halatul, în alta arma şi iese din bucătărie. Fără a spune nimic. Apatic, mă aşez pe unul din scaune. În mica bucătărie se instaurează o linişte stânjenitoare, aproape palpabilă.

Soţul face o mişcare de parcă ar dori să o oprească. Se întoarce spre mine. Pe faţă i se citeşte o umbră de speranţă – poate eu pot să-i explic ce se petrece. Nu prea am cu ce-l ajuta. Urmărit de privirea lui, îmi aduc hainele la o ordine sumară şi îmi prind la loc pistolul. Deodată, îmi dau seama că nu ştiu ce va urma, ce TREBUIE să urmeze. Ce face un soţ gelos când îşi vede soţia făcând cu cineva dragoste pe masa din bucătărie?

În fine, văzând că din partea mea nu vor urma explicaţii, este nevoit să accepte realitatea. Faţa i se crispează, pare că îşi reţine cu greu lacrimile. Devenit brusc gârbov, se apropie de masă şi se lasă greu pe un scaun în faţa mea. Îşi scoate cu degetele tremurânde o ţigară din pachet şi îl aruncă pe masă. Mă invită cu un gest să servesc şi eu. Îşi aprinde ţigara şi începe să o fumeze nervos, cu fumuri lungi, avide. Ce trebuie să fac în aşa o situaţie? Ambii păstrăm tăcerea. Îi studiez atent chipul, încercând să ghicesc la ce se gândeşte. El evită să mă privească.

Apoi îşi scoate pistolul şi trage în mine. Mă nimereşte în piept. Lovitura mă aruncă cu tot cu scaun în peretele ce se află doar la câţiva centimetri în spate.

Continui să-l privesc. Într-un târziu, îmi iau şi eu o ţigară. Până acum nu am mai fumat, însă îmi pare că un om ar trebui să înceapă să fumeze anume într-o astfel de situaţie. Fumăm, studiindu-ne reciproc. Liniştea este absolută. Încerc să par liniştit, însă simt că nu mai am mult până a intra în panică. Ce trebuie să fac?

Simplificând la maxim, am două opţiuni – plec sau trag în el. Însă am venit pentru a rămâne. În fine, scot pistolul şi trag. Îl lovesc din plin. Pentru a nu se răsturna împreună cu scaunul, se apucă de masă, iar eu susţin masa ca să nu se răstoarne şi ea.

Continuăm să fumăm ţigară după ţigară. Camera se umple cu fum. Fiecare îşi ţine în mâna dreaptă pistolul. Peste un timp el iarăşi trage şi iarăşi sunt aruncat în perete. Mai târziu trag eu şi din nou trebuie să prind masa ca să nu se răstoarne.

Ţigările se termină şi scot un pachet nou din Rezerva Intangibilă. Totuşi, ce e de făcut? Fumul devine tot mai des, deja nu-i mai disting faţa. Văd doar o umbră vagă. Însă ştiu că el e acolo, fumând ţigară după ţigară, cu ochii aţintiţi asupra umbrei vagi care sunt eu. Iar la intervale egale de timp el trage în direcţia mea.

E un cerc vicios. Noi nu cunoaştem soluţia. Aşa şi vom rămâne aici, trăgând unul în altul şi încercând să rezolvăm principala problemă pentru noi, androizii rămaşi – cum ar fi gândit un om? Vom sta aşa, fumând ţigară după ţigară, până când contururile noastre umane se vor pierde în fumul ce tot se va îndesi, şi vor rămâne doar gloanţele ce vin de nicăieri, urmate de loviturile de perete, şi gloanţele ce se duc în nicăieri, urmate de smunciturile mesei.

Şi va mai rămâne eterna întrebare – cum gândeşte un om?


14.09.’98 – 22.09.’98

Ziua purificarii

Deşi îi este cam frică de operaţie, Greg încearcă să ascundă acest lucru, doar astăzi împlineşte nouă ani, e aproape matur, cel puţin aşa crede el, este palid la faţă şi mânuţa-i este încleştată de palma mea, multe aş da să nu treci şi tu prin acest calvar, poate să nu mergem, ne întoarcem acasă şi...

...multe aş da să nu treci şi tu prin acest calvar, ce să-i faci, de la această operaţie nu se poate eschiva nimeni, sau poate ?, în invitaţie nu scria nimic despre obligativitate, putem să nu m...

...în invitaţie nu scria nimic despre obligativitate, ei sunt convinşi că vor veni toţi, bietul copil, va trebui să vorbesc serios cu medicul ce-l va opera.
Gregor se întoarce spre mine:
— Tăticule, cum crezi, vor veni toţi?
Cine toţi, cine ?, ah, da, invitaţii la ziua lui, Doamne, în asemenea clipe se mai poate gândi la oaspeţi, deşi, de ce nu, are doar opt, nu, deja nouă ani.
— Cred că toţi.
— Va veni şi Max?
— Max în primul rând.
Gregor tace nehotărât, să mă întrebe sau nu, i se poate citi totul pe faţă, despre fetiţa aceea, cum o cheamă... mă va întreba sau nu?
— Tăticu...
Mă priveşte şovăitor, cât de mult seamănă cu Margareta, aceeaşi faţă, va întreba sau nu?
— Tăticu, dar Elena va veni?
— Va veni şi Elena, fii liniştit. Nu poate să nu vină.
Se îmbujorează şi evită să mă mai privească, pare mai vesel, degrabă vom intersecta bulevardul “Fericirea” şi apoi nu mai rămâne mult până la spital.
— Dar ce fel de tort va face mămica?
— Nu ştiu, Gregor, trebuie s-o întrebăm pe ea.
Mă opreşte în faţa unei vitrine cu jucării, la ce se uită? la poliţist sau la rachetă? sau la ambele?
— Tăticule, îmi spui ce cadou mi-ai luat? Hai, te rog!
Fără să vreau, zâmbesc, de-aş avea eu grijile tale, sigur a răscolit prin toată casa, drăcuşor mic ce eşti.
— De ce nu vrei să mai aştepţi câteva ore, până vom începe să serbăm?
Mergem mai departe, Greg mână distrat o piatră pe trotuar, şutând-o când cu dreptul, când cu stângul, îşi strică încălţămintea, ar trebui să-l dezvăţ de acest prost obicei, însă nu-i pot interzice micile lui plăceri de copil, mai ales astăzi.
— Mai târziu, după ce va trece ziua mea, să-mi spui, te rog, unde l-ai ascuns. Am căutat peste tot, însă nu l-am găsit.
Piatra ajunge la picioarele mele şi i-o pasez uşurel înapoi, bine că am lăsat cadoul la vecini, neapărat îl găsea, încuviinţez grav din cap cum că da, îţi voi spune, degeţelele lui îmi strâng mai puternic palma.
— Dar mămica va merge astăzi la cursuri?
Se va supăra, într-adevăr, Margareta ar putea astăzi să nu se ducă la cursu...

Griji prenatale

Griji prenatale

 

            …Vom şedea cu Ana în holul neospitalier al spitalului, aşteptând să ne chemi. Va avea spitalul din Abbeyville această caracteristică, de a fi neospitalier. Şi cât nu va încerca bătrânul Doc Smith să repare situaţia, nu-i va reuşi sub nici o formă. Nu vor putea pereţii de un alb imaculat să inspire senzaţie de confort. Iar diagramele ce vor ilustra relaţia directă între numărul de ţigări fumate pe zi şi probabilitatea îmbolnăvirii de cancer pulmonar (repartiţie exponenţială, mă voi gândi imediat ce o voi vedea, însă nu mă voi încumeta să-i povestesc imediat Anei, cum o voi face de obicei, despre observaţia făcută), plasate lângă placatul cu inscripţia: “Păzeşte-te şi Dumnezeu te va păzi”, iar mai jos cu litere sângerii de o şchioapă “SIDA”, nu ne vor trezi nici ele asociaţii vesele. Mai mult chiar. De fiecare dată când voi da cu ochii de “Păzeşte-te şi etc.”, o voi îmbrăţişa mai strâns pe Ana. Uşor de spus: ”Păzeşte-te”.

            Hoaşca de Dobson o jumătate de oră tot va spăla doi metri pătraţi de la capătul opus la holului, arzând de nerăbdare să vadă unde vom intra. Din fericire, chirurg la noi în oraş va fi doar unul şi la el vor veni toţi pacienţii ce vor avea nevoie de orice tip de intervenţii. Mai precis, la ea. Medici de tot vor fi trei în Abbeyville: missisMcAllister, generalista noastră, Iacob Smith, stomatologul, director al spitalului, şi tu, venită în oraş doar de trei săptămâni.

Turnul temporal

TIMPUL PREZENT: Eu a avea un nenoroc fenomenal. Din cele zece mii de ore pe care a le patrula schimbul nostru, crima a se petrece anume în sectorul meu.
Din spitalul Turnului eu a fi informat ca în timpul lor ei a depista un poliţist mort care a veni din timpul controlat de mine. El a fi desfigurat şi a nu putea fi identificat. Ei a încerca să localizeze cât mai exact momentul în care a fi ucis poliţistul.
Eu a lucra în Poliţia Temporală de douăzeci de ani liniari şi în această perioadă a nu fi ucis nici un poliţist. Acest caz a fi primul. Şi eu a nu crede că a se mai putea repara ceva. Dacă omorul a se petrece undeva în afara Turnului, atunci da. Atunci nimic mai elementar. Pur şi simplu a te întoarce prin timp puţin înaintea crimei şi a o preîntâmpina.
În Turn, însă, totul a fi altfel. Aici timpul a nu mai fi liniar. Aici noi, poliţiştii, în vorbe şi în gând a utiliza doar infinitivul verbelor, lipsindu-le astfel de categoria “timp”. Aici a nu se putea spune că ceva a se petrece înaintea la altceva. Aici orice eveniment a se petrece veşnic şi toate evenimentele a avea loc concomitent. Aici a fi Turnul Temporal.
Cei de la spital a localiza adresa pentru momentul crimei. Timpul minus doua ore. Când a ajunge eu acolo, a mai avea la dispoziţie vre-o cinci minute rezervă.
Eu a mă ridica din fotoliu. Eu a transfera controlul sectorului meu la postul următor. Eu a intra în cabina temporală. Eu a pronunţa cu glas tare, adresându-mă microfonului din perete:
“ Timpul minus două ore “. Eu a dispărea din timpul prezent.

TIMPUL NU EXISTĂ: Eu sunt întins pe lungimea a două ore. Sunt non existent. Deşi la fiece salt mă conving pe mine însumi că atunci când nu exista timp nu pot exista nici senzaţii, impresia că nu exist continuă să persiste.
La lecţiile de teoria salturilor transtemporale ni se explica că senzaţiile pe care le simţim în timpul saltului apar în momentul întoarcerii la timpul normal. Ele sunt proiectate retroactiv de creierul nostru în perioada non-existenţei noastre, pentru a umplea cu o părere de viaţă gaura creată în textura existenţei. Iar noi ţinem minte că în acea perioadă avem gânduri şi senzaţii.
Şi eu acum cred că gândesc, cred că mă simt întins pe lungimea a două ore. Toate acestea nu sunt veridice. În realitate acum este doar scurta clipă de trecere de la “TIMPUL NU EXISTĂ” la viaţa normală, când conştientul îşi revine şi observă în sine o ruptură de două ore lungime, pe care începe să o umple în panică cu tot ce se nimereşte - iată ce se întâmplă acum.

TIMPUL MINUS DOUĂ ORE: Primele senzaţii pe care le-am avut după salt - durere în tot corpul şi impresia că mă asfixiam. Totul era în regulă, aşa se întâmpla de fiece dată. Eu am tras din răsputeri aer în plămâni, ochii insă nu i-am deschis. Era devreme, daca i-aş fi deschis atunci, ameţeam şi nu mai puteam face nimic o oră întreagă. Am stat răbdător o habă de vreme, respirând adânc. Gata. Mi-a trecut. Puteam să pornesc.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 59 MINUTE: Mă grăbeam fiindcă mai aveam puţin timp la dispoziţie. Aşa cum mi-am revenit după salt vre-un minut, din rezervă au mai rămas doar patru minute de timp liniar, minute în care trebuia să găsesc şi să arestez criminalul. Din mers mi-am inclus sistemele de securitate corporală şi transport temporal individual. Acum, dacă aş fi rănit sau ucis, corpul meu s-ar transporta automat la spitalul nostru, ce se află în timpul minus opt mii ore. Tot din mers mi-am verificat arma şi am început să caut sistematic prin toate încăperile.
Nivelurile Turnului nu se deosebeau unul de altul. Cândva demult-demult a fost construit primul nivel al Turnului ce s-a multiplicat la infinit în viitor şi trecut. Acum nimeni nu mai ştia care anume a fost acel prim nivel. Profesorul nostru de “Istoria Poliţiei Temporale” glumea deseori cum că acel prim nivel se află exact la mijlocul Turnului, problema constând doar în a afla unde este acel mijloc.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 55 MINUTE: Împuşcătura a răsunat chiar în încăperea vecină. Uşa era deschisă şi s-a auzit cum a căzut un corp. Mi-am scos arma şi m-am uitat prin uşa întredeschisă.
Totul era clar: am întârziat şi acum totul era iremediabil pierdut. Un tip îmbrăcat în uniforma Poliţiei Temporale stătea cu spatele spre mine, la vre-o doi metri de uşă. Pe podea la picioarele lui era întins un alt tip în care primul a tras. Primul a mai împuşcat de două ori, din omul de pe podea nu a mai rămas aproape nimic - era clar de ce acei de la spital nu l-au putut identifica. După rămăşiţele uniformei se putea spune, totuşi, că fusese poliţist.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 54 MINUTE, 14 SECUNDE: Omul de pe podea a dispărut. Probabil, s-au activat sistemele de securitate personală şi l-au transportat la Spital. Criminalul a rămas aplecat înainte, cu dezintegratorul în mână, creând impresia că aşteaptă ceva.
- Aruncă arma, i-am spus, eşti arestat.
Nici n-a tresărit. De parcă se aşteptase la aşa ceva. A stat puţin nemişcat, apoi brusc a început să se întoarcă spre mine, strigând: “Stai, nu tra...”. Am tras. El, desigur, a căzut mort. Nu greşesc la trageri niciodată.
Am făcut doi paşi spre el şi i-am văzut faţa. Pe podea eram chiar eu.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 53 MINUTE, 36 SECUNDE: Mai departe acţiunile mele au fost mecanice. De la venirea în Poliţie mi se tot spunea că cel mai groaznic lucru în timp este întâlnirea cu mine însumi. Deşi acest lucru s-a produs, mai încercam încă să-l evit. Am tras de două ori în mine acel mort, apoi cadavrul meu a dispărut. A intrat în funcţiune transportorul temporal. Am rămas singur.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 53 MINUTE, 08 SECUNDE: Nu, nu singur. M-am îndreptat încet din spate şi, îngrozit, aşteptam. Deşi eram sigur că în spatele meu, în cadrul uşii, stăteam eu cu arma pregătită. Aşteptam.
- Aruncă arma, mi-am spus, eşti arestat.
Ce trebuia sa fac? Peste o clipă aveam să trag în mine. Mă cunoşteam: in asemenea clipe sunt foarte încordat. Şi dacă mi-aş fi văzut propria faţă, aş fi tras cu siguranţă. Dar ce mai puteam să fac? Am simţit că încep să-mi pierd judecata. Trebuia să-mi explic cumva ce se întâmplă. Am început să mă întorc. Faţa era deja îndreptată spre mine, mă recunoşteam de acum... Degetul care îmi era atât de familiar a început să apese trăgaciul.
- Stai, nu tra...
Prea târziu...

2.IX.’95 - 6.IX.’96