Cândva am promis să pun trei începuturi de cărţi SF care-mi plac cel mai mult. În fine, am reuşit să traduc şi a treia mostră. Principala cauză a reţinerii a fost lipsa accesului la textul original - am făcut traducerea în română de pe o traducere în rusă, care, după cum bănuiesc, nu-i ideală.
Al treilea "cel mai reuşit început" este din romanul lui Roger Zelazny "A Night in the Lonesome October", ultimul roman al maestrului. Zelazny totdeauna a fost un exemplu de stil literar extraordinar, lucru care nu-i caracteristic cărţilor de SF. Acest roman nu este o excepţie, fiind, pe lângă toate, plin de aluzii literare şi mitologice.
Roger Zelazni
O noapte în tristul octombrie
Eu sunt un câne de pază. Mă numesc Snuff. Acum eu locuiesc cu stăpânul meu Jack nu departe de Londra. Mie-mi place Soho-ul nocturn – străzile lui întunecate, ceaţa încărcată de mirosuri. Nopţile aici e linişte, şi noi ieşim la primblări îndelungate. Jack este păstrător de descântece, şi cea mai mare parte a lucrului său urmează să o facă nopţile, pentru a nu se întâmpla ce-i mai rău. Cât el îşi face treaba, eu stau la pază. Dacă apare cineva, eu urlu.
Noi păstrăm mai multe descântece, şi lucrul nostru este extrem de important. Eu trebuie să am grijă de Creatura din Cerc, de Creatura din Dulap şi de Creatura din calorifer, nemaivorbind despre Creaturile din oglindă. Când vre-o una dintre ele încearcă să iasă, eu încep să latru din răsputeri. Ele se tem de mine. Nu ştiu ce aş face, dacă ele toate ar încerca să se elibereze concomitent. Trebuie să hârâi des, dar acesta e un antrenament foarte bun.
Dacă este nevoie, îi aduc lui Jack diferite lucruri utile – bagheta lui magică sau un cuţit mare cu inscripţii străvechi incrustate pe lamă. Eu totdeauna ştiu cu exactitate când el va avea nevoie de ele, fiindcă aceasta e funcţia mea – să urmăresc şi să ştiu. Îmi place să fiu câine de pază, mult mai mult, decât să fiu cine am fost înainte ca Jack să mă fi chemat şi să-mi fi încredinţat această funcţie.
Când noi cu Jack ieşim la primblare, alţi câini se tem de mine. Uneori am chef să mai pălăvrăgesc şi să-mi compar propriile impresii cu părerea altor câini de pază, însă ei chiar se tem de mine.
Nu demult, când noi eram noaptea într-un cimitir, de mine totuşi s-a apropiat un câine foarte bătrân, şi noi am discutat puţin.
- Salut. Eu sunt câine de pază.
- Şi eu.
- Eu te-am urmărit.
- Şi eu pe tine.
- Pentru ce acest om sapă această groapă adâncă?
- Acolo, jos, este ceva de ce el are nevoie.
- Iată cum… Mie-mi pare că el n-ar trebui să facă aceasta.
- Pot să-ţi văd colţii?
- Da, poftim. Dar pe ai tăi pot să-i văd?
- Desigur.
- A, văd că totul este în regulă. Dar tu nu ai putea să-mi laşi prin apropiere un os mai frumuşel?
- Cred că aş putea organiza aceasta.
- Asta voi aţi fost aici luna trecută?
- Nu, aceia erau concurenţii. Noi ne făceam achiziţiile în altă parte.
- Ei nu aveau câine de pază.
- Da, aceasta a fost greşeala lor. Şi ce-ai făcut?
- Am lătrat binişor. Ei s-au speriat şi eu plecat.
- Foarte bine. În acest caz, noi s-ar putea încă să-i întrecem.
- Demult lucrezi cu acest om?
- De o sută de ani. Dar tu de când păzeşti cimitirul?
- Toată viaţa.
- Îţi place?
- E acceptabil, a spus el.
Jack are nevoie de multe ingrediente pentru lucrul său, fiindcă în curând vom avea de făcut ceva foarte important. Dar cred că e mai bine să povestesc despre aceste evenimente zi cu zi...
