Fratii Strugatkii

Cândva am mai scris despre aceea, cât de dificil e să faci recenzii la cărți care au participat la formarea personalității tale. Adică, fiecare carte citită, cât de nesemnificativă n-ar fi ea, lasă în noi câte o cărămizică. Unele, însă, devin fundament ce dă formă la tot ce e deasupra.

Opera fraților Strugațkii a avut și are asupra mea personal o influență enormă (de rând cu, spre exemplu, Dostoevskii sau Vonnegut), și poate anume din această cauză mi-a luat atâta timp să mă apuc să scriu acest articol.

Îmi este greu să aleg o carte anume despre care să povestesc - majoritatea sunt bune sau foarte bune, din operele lor mari doar două-trei sunt slabe, restul fiind fiecare demnă de o recenzie aparte. Oricum, trebuie de început cu ceva...

Pentru cine nu cunoaște - frații Arcadie și Boris s-au născut în prima jumătate a secolului XX în URSS. Arcadie a fost traducător din limbile japoneză și engleză și a trăit mai mult la Moscova. Boris era astronom și practic toată viața a locuit în Leningrad (actualul Sanct Petersburg). Corespondau foarte mult (atunci e-mail nu era încă), iar o dată - de două ori pe an se întâlneau să discute ideile de cărți sau să scrie.

Începutul carierei literare este anecdotic - le plăcea mult SF-ul și le păsa de calitatea textelor ce apăreau (care pe atunci în URSS, cu excepția a unu - doi scriitori, era jalnică). Într-o zi, soția lui Arcadie, obosită să audă atâta critică, le-a sus - dacă sunteți așa deștepți, luați și scrieți mai bine. Ei au spus că ar putea să o facă, și a fost încheiat și un pariu istoric pe această temă. Pariu, datorită căruia au apărut autorii frații Strugațkii.

Primele lor cărți, naive și romantice, se refereau la viitorul fericit în care urma să trăim. Era scurta perioadă de "încălzire" de pe timpul lui Hrușciov, și viitorul chiar părea optimist. Așa, a apărut lumea "amiezii", numită după cartea "Amiaza. Secolul XXII" (sau "Miez de zi..."). O carte în care ei au încercat să arate un viitor în care, după spusele lor, ar fi dorit chiar ei să trăiască (spre deosebire de descrierile abstracte și nerealiste ale comunismului viitor al altor autori din acea perioadă).

Și lor chiar le-a reușit aceasta. "Amiaza..." a devenit o carte manifest pentru inteligențimea anilor 60, așa ei vedeau viitorul și așa ei doreau să devină.

Frații Strugațkii au exploatat mult această lume descrisă de ei atât de detaliat - 12 din lucrările lor mari sunt plasate în decorurile ei, având fon, iar uneori - și personaje comune.

Oricum, timpurile se schimbau, după Hrușciov a venit Brejnev, și a început ceea ce mai târziu a fost numit perioada de "stagnare". Normal că în opera lor aceasta nu putea să nu se manifeste. Se schimbă câte puțin atmosfera cărților, se schimbă tematica, se schimbă atitudinea.

Sunt câteva teme de bază care trec prin toată opera lor. Prima este tema educației. Totdeauna i-a preocupat - cum noi, oamenii, vom putea deveni mai buni dacă de educația noastră se ocupă neprofesioniști (părinții noștri), care ne învață să fim așa cum sunt ei. Uneori rezultatul este bun, de regulă, însă, este obișnuit. Tot așa cum transmitem laolaltă și gene bune, și gene rele copiilor, tot așa le transmitem tot bagajul nostru de concepții, valori, opinii, obiceiuri de viață și prejudecăți. Nu cred că într-o familie de hoți copilul este învățat să respecte a opta poruncă. Sau în una de funcționari corupți - să lucreze pentru binele țării.

Anume această problemă - cum ar putea oamenii rupe lanțul generațiilor și să devină mai buni deodată, într-o generație - două, și nu evolutiv - ocupă rol principal sau foarte important în mai multe din cărțile lor. Astfel viitorul frumos din lumea lor începe anume cu reforma sistemului educațional - de micuți copiii erau crescuți în grupuri mici (câte patru) de educatori și învățători profesioniști, care-și dedicau acestui lucru tot timpul lor. Acesta e doar unul din exemplele de “soluții” propuse de ei. Despre educație ei scriu în “Amiaza. Secolul XXII”, “Lucrurile periculoase ale secolului”, “Lebedele urâte” și în ultimul lor roman, “Împovărați de rău, sau patruzeci de ani mai târziu”.

O altă temă care îi preocupă - deciziile personale pe care le iau oamenii în fața unor forțe ce îi depășesc. În special aspectul etic și moral al acestor decizii. Cum trebuie să ne purtăm când rămânem singuri în fața unor decizii care contravin opiniei și principiilor noastre, dar care ne sunt cerute de legi, de sistem, de forțe naturale sau supraumane? Tema este cu atât mai vie și datorită faptului că pe la finele anilor 60 frații Strugațkii încetează să mai fie agreați de sistem și nimeresc în categoria de scriitori care “nu sunt recomandați spre publicare”. Interdicții din partea cenzorilor, cereri aberante din partea redactorilor, invitații la KGB - timp de aproape 10 ani nu a fost tipărită nici o carte nouă a lor. Această presiune permanentă căreia au fost supuși face mai autentică și mai valoroasă opera lor.

Despre dilemele etice ei au scris mult: în “Curcubeul depărtat”, în “Tentativa de evadare”, “Melcul pe pantă”, “A doua invazie a marțienilor”, “Hotelul “La alpinistul decedat”, “Un picnic la margine de drum”, “Insula locuită”, “Orașul condamnat”, etc. Oricum, cel mai intens problema deciziilor morale se simte în cărțile “E greu să fii zeu” și “Cu un miliard de ani până la sfârșitul lumii”.

O a treia problemă care îi preocupă este faptul că atunci când se ajunge la interesele comunităților sau grupurilor (statelor sau speciilor, de exemplu), interesele și drepturile personale sunt marginalizate. Și, deși așa o stare de lucruri este explicabilă și îndreptățită, de la aceasta nu devine mai puțin dureroasă. Care este limita ce nu poate fi trecută, și când „obligațiile sociale” nici într-un caz nu pot fi mai presus decât obișnuita cumsecădenie umană? Această temă, a opunerii intereselor personale celor de grup, este abordată de ei în “Piciul”, “Scarabeul pe mușuroi”, “Valurile liniștesc vântul”, etc.

Desigur, e o simplificare enormă să spun că opera lor e axată doar pe trei teme. Asta eu acum povestesc doar ceea ce mă doare pe mine. În realitate, ca la orice meșteri adevărați, creația are mult mai multe fațete și laturi, pe care vă invit să le descoperiți. Limbajul folosit de ei este chiar delicios, umorul - fin și la locul lui, subiectele - captivante, iar personajele - pline de volum.

(vezi continuarea)

Fratii Strugatkii - continuare

Continuare. Vedeți începutul aici.

Voi încerca să povestesc despre trei cărți ale lor, doar pentru a vă crea impresie despre aceea ce ei scriu. Oricum, voi evita să dezvălui elemente esențiale din subiectul povestirilor.

Prima dintre ele este “Lebedele urâte” („Гадкие лебеди”). Denumirea cărții face aluzie la povestea lui Andersen “Rățușca cea urâtă”, doar că la un nivel superior. Povestirea a fost scrisă în 1967, fiind publicată pentru prima oară în URSS peste 20 de ani, sub o altă denumire. Căpătase o răspândire largă în formă de copii scrise de mână de pe exemplarele care așteptau prin redacții („samizdat”, exista așa un fenomen, care putea exista numai în așa tip de state ca URSS-ul).

O țară abstractă, fără careva repere geografice sau culturale (adică, acele culturale sunt prea multe și de aceasta nu permit identificarea locului acțiunii). Un renumit scriitor și cupletist este “exilat” de către autorități în orașul său natal, să nu mai creeze atâtea probleme în capitală.

Iar orașul său s-a schimbat foarte mult de pe timpurile copilăriei. Deja de mulți ani acolo ploua fără încetare, zi și noapte. Această ploaie distrugea treptat orașul. Schimbarea climei era și mai neplăcută pentru localnici fiindcă anterior regiunea fusese o zonă balneară, renumită pentru aerul său. Lângă oraș chiar construiseră și un sanatoriu, care stătea acum pustiu. Noroc de antrenorul echipei de fotbal “Frații întru rațiune”, care s-a gândit să-și antreneze echipa pentru jocuri în regiunile ploioase și a închiriat o aripă a sanatoriului, ceea ce-i mai permitea să supraviețuiască.

Lumea din oraș lega schimbarea climei de crearea lângă el a leprozoriului pentru bolnavii de lepra galbenă - o boală genetică, care devenise destul de răspândită în ultimul timp. În timpul copilăriei eroului principal, când numai apăruse leprozoriul, nu era nimic deosebit în el - o mică rezervație izolată în afara orașului, unde locuiau nefericiții bolnavi care veneau uneori în oraș, îmbrăcați în mantourile lor cu glugi menite să le ascundă fețele galbene. În prezent, însă, problema leprozoriului părea să fi căpătat o importanță deosebită - el era păzit și susținut în toate de către militari, în același timp serviciile de contraspionaj încercau să afle ce se petrece după gardul lui de sârmă ghimpată, iar administrația orașului făcea tot posibilul pentru a convinge conducerea țării să-l mute de lângă oraș.

Oricum, principala schimbare s-a petrecut cu copiii orașului. Ei îi adorau pe locuitorii leprozoriului și petreceau foarte mult timp cu ei, ei citeau și învățau foarte mult și în general, erau niște copii exemplari. Mai întâi părinții se bucurau foarte mult de această schimbare, mai apoi, însă, au început să se îngrijoreze - copiii au devenit foarte independenți, au început să ia singuri decizii și, mai grav, au început să le arate părinților neajunsurile acestora (cel mai mult deranja faptul că neajunsurile erau reale, ceea ce făcea și mai usturător acest lucru).

Eroul principal se cufundă în această mocirlă ploioasa, încercând să-și umple zilele - fosta soție și fiica de 15 ani, pe care nu le-a văzut de mult timp (fiica, desigur, foarte independentă, foarte citită și foarte critică), hotelul, unde s-a oprit și unde bea serile împreună cu medicul-șef al lerozoriului, cu un pictor - lingău de palat și cu un inspector sanitar, venit în oraș să inspecteze leprozoriul, însă căruia militarii nu-i permiteau să intre acolo. Diana, o soră medicală de la sanatoriu, de care el s-a îndrăgostit. Niște necunoscuți care încercau să răpească un bolnav din leprozoriu și tentativa (nereușită) a eroului principal de a-l salva. Copiii de la școală, care au solicitat o întâlnire cu el în calitate de scriitor renumit și apoi l-au uimit cu viziunile lor raționale și reci. Pacienții din leprozoriu care nu mai puteau să nu citească…

Însă foarte repede el începe să înțeleagă că totul nu este așa cum pare în realitate, și leprozoriul nu este leprozoriu, și bolnavii nu sunt bolnavi, și inspectorul sanitar nu este inspector sanitar… și multe altele, pe care le veți afla citind cartea. Un lucru însă este așa cum pare: copiii. Viitorul nostru. Viitorul în sens direct, viitorul care și-a întins rădăcinile în prezent, și va fi așa cum îl vom hrăni noi… va fi ceea cu ce îl vom hrăni noi. Copii care, din această cauză, din generație în generație rămân tot așa cum au fost părinții lor.

Nu povestesc mai mult nimic. Este o carte captivantă despre omenie și despre educație și despre aceea ce înseamnă să fii om bun. Și despre aceea că dacă vrem să ne dedicăm creării unui viitor fericit, trebuie să înțelegem - îl creăm nu pentru noi. Ci pentru viitor.

Citate de reținut: „Anume ceea ce este cel mai natural, cel mai puțin îi face față omului”.

Top carti

Recent, am fost rugat să scriu un mic articol despre cărți pentru rubrica „Top cărți” din revista VIP Magazin. M-am apucat cu plăcere de aceasta, deși în limitele impuse (1000 de semne) multe nu poți spune.

Deci:

Eu citesc mult. Enorm de mult. Probabil, aceasta deja e o formă de dependență, creierul e obișnuit cu fluxul continuu de informație. Oricum, cred că nu e cea mai rea formă de dependență.

Cititul în așa cantități îmi crease și o problemă - nu mai aveam unde să păstrez cărțile cumpărate. Din fericire, evoluția tehnologiilor a venit exact la timp să mă ajute, și acum îmi port rafturile de cărți în iPad-ul din geantă.

Nu voi spune aici despre literatura clasică, și nu despre mainstream-ul contemporan, ci despre SF. Nu acel cu lasere și bătălii cosmice, ci SF-ul de calitate, în care anturajul fantastic este utilizat doar pentru a duce personajele în situații inedite și imposibile în viața obișnuită, și asta pentru a testa limitele umanității.

Totdeauna am avut fascinația aceasta a fanteziei și a creativității care nu mai sunt legate de legile realului, aceea creativitate de care beneficiază oricând compozitorii, coregrafii, și uneori pictorii. Anume urmând această fascinație am ajuns să fiu câțiva ani președintele clubului amatorilor de SF din Moldova, membru al câtorva cenacluri SF din România și autorul mai multor povestiri publicate acolo. Fascinație pe care vă invit să o urmați și voi.

Cum spunea Bilbo, e periculos să ieși pe ușă - faci un pas pe cărărușă, și dacă nu-ți reții picioarele, nici nu știi unde poți ajunge. Vă chem să riscați totuși, deschizând o carte fantastică.

Top cărți:

Frații Strugațkii „Lebedele urâte”

Kurt Vonnegut „Abatorul nr. 5”

Ioan Mânăscurtă „Artefact”

iPad-ul, Pocketbook-ul si cartile

Eu citesc mult. Foarte mult.

Până acum două săptămâni, citeam la un Pocketbook 301. Acest dispozitiv a dat un suflu nou lecturilor mele - ultimul timp devenisem foarte reticent la procurat cărți noi, fiindcă nu mai aveam unde să le țin. Iar avându-l pe el, am putut să-l încarc deodată cu sute de cărți, pentru citit și pentru recitit. Avantajele sale - este foarte ușor, are dimensiuni relativ mici, acceptă practic orice format imaginar de documente și de cărți electronice. Oricum, principalul său avantaj - ecranul din așa numita hârtie electronică, care după calitățile sale optice este foarte apropiat de hârtia adevărată și de la care, datorită lipsei luminozității, nu obosesc ochii. Dezavantaje - ecranul oricum este relativ mic (greu de citit documentele care nu sunt text, unele pdf-uri, de exemplu), nu poți citi pe întuneric și limitarea posibilităților lui doar la citit.

Acum sunt posesorul unui iPad. Pe lângă faptul că în mare măsură mi-a înlocuit calculatorul (poșta, internetul, rss-urile), am descoperit o nouă plăcere a lecturii. Este foarte comod de citit, de navigat prin carte, de făcut notițe și de marcat locuri interesante în text. Și arată superb - uitați-vă, de exemplu, la programul standard pentru citit de la Apple, iBooks, sau la această aplicație pentru iPad. Datorită ecranului mare, deja pot citi liniștit pdf-uri, ceea ce mă ajută mult cu lecturile de specialitate, unde acesta este tipul de bază a documentelor. Deși teoretic din cauza că ecranul este luminos, ochii ar trebui să obosească, încă nu am simțit acest lucru - poate datorită calității lui ecranului, poate datorită faptului că luminozitatea și culorile pot fi ajustate.

În fine, pentru mine iPad-ul are un singur mare neajuns - e mai dificil de citit de la el în transport. Dacă până acum în 6 luni de citit de la Pocketbook am fost întrebat doar de vreo opt ori ce e asta și de unde se poate lua, acum sunt întrebat practic zilnic. Deja mi-i incomod să-l mai scot.

Acum două zile o bunicuță de vreo 65-70 de ani s-a jucat cu el câteva minute și i l-a arătat și soțului ei. E extraordinar când oamenii la așa o vârstă păstrează capacitatea de a se minuna și a se interesa de ceva nou.

Legende orasanesti

Unii dintre scriitorii mei preferați sunt soții Marina și Serghei Diacenko. Locuiesc în Kiev, și de rând cu G. L. Oldi (care în realitate tot este un duet de scriitori), sunt prinre cei mai cunoscuți autori de SF din Ukraina, dar și din toată CSI.

Ca de multe ori în cazul duetelor de scriitori, textele lor sunt foarte bogate și au mult „volum”. Deși la început scriau un fantasy destul de canonic, în prezent opera soților Diacenko tot mai mult și mai mult migrează spre fantastica socială și psihologică. Oricum, indiferent de perioada în care au fost scrise, cărțile lor au o trăsătură comună.

La o convenție de SF i-am cunoscut pe ambii, și am avut cu ei o discuție foarte interesantă și lungă. Printre altele, am întrebat care este trăsătura caracteristică a operei lor... prin ce ei ar defini-o. Marina mi-a spus: în cărțile noastre oricum până la urmă prin asfalt vor crește flori.

Formulat așa, pare a semăna a literatură idealistă și, mai grav, neinteresantă de citit. Însă vă pot asigura că nu este deloc așa. Subiectele cărților scrise de ei sunt foarte imprevizibile. Iar unele dintre happy-end-urile lor chiar dau fiori, la urmă nici nu știi dacă este totuși sau nu fericit sfârșitul cela. Deși, da, într-un fel chiar sunt sfârșituri fericite.

Vreau să povestesc despre trei dintre cărțile lor, unite de autori în seria „Legende orășănești”, fiind toate amplasate într-un mediu urban-contemporan.

Prima dintre ele este „Peștera”. O lume unde noaptea oamenii nimeresc în visele lor într-o Peșteră, un loc în care ființele ce-l locuiesc se mănâncă permanent între ele. Acolo sunt câteva tipuri de creaturi în care se transformă oamenii, unele - prădători, altele - prada, în funcție de caracterul persoanei. Și atunci când cineva moare în Peșteră, dimineața în lumea noastră el nu se mai trezește, iar în necrologul lui scrie: moartea sa a fost ușoară și a survenit din motive naturale. În schimbul acestui inconvenient, toată agresivitatea se descărca noaptea, în Peșteră, fără a mai rămâne ceva pentru lumea de zi, acea omenească. E o lume fără războaie și omoruri.

Eroina, o tânără neîndămânatică și distrată, care încearcă să facă carieră la o televiziune, nopțile se transformă într-o sarnă, o antilopă care în întunericul peșterii era salvată numai de auzul foarte bine dezvoltat și de viteza picioarelor. Într-o noapte ea întâlnește acolo un saag, cel mai de temut locuitor al peșterii, întâlnire după care ea nu ar fi trebuit să supraviețuiască. Însă ea a supraviețuit. Acesta era un noroc foarte și foarte rar. Dar dacă primul caz încă putea fi considerat noroc, faptul că în a doua și a treia noapte ea s-a întâlnit cu același saag și tot a reușit să scape de el, deja nu mai putea fi explicat așa. Ea era extenuată și abolut dezorientată după aceste trei nopți, iar la lucru reușea tot mai puțin și mai puțin să se descurce cu atribuțiile sale. Culmea la toate, într-a treia zi ea trebuie să se întâlnească cu un genial regizor de teatru, pentru a lua niște materiale pentru o emisiune. Și când l-a întâlnit, a recunoscut în el, în regizorul venerat de toată lumea, prădătorul care ultimele trei nopți încerca să o ucidă. Și el a recunoscut-o. Aceasta era un caz foarte rar, când două persoane ziua se recunosc după Peșteră - nu se obișnuia să se discute despre aceea ce se petrece noaptea, asta fiind o amintire refulată, un colțișor rușinos al subconștientului.

Între ei apare o relație ciudată, el se atașează de ea și începe să o protejeze cum poate (ziua). Însă între timp, administrația de stat care monitorizează lumea Peșterii, a remarcat, desigur, aceată anomalie, coeficientul foarte înalt de comportament antivictimal, și s-a pus pe urmele ei, încercând să o studieze. Și din păcate, nu numai administrația de stat s-a interesat de ea.

Ea nimerește într-un ghem de intrigi, provocări, dragoste și trădări. Iar regizorul decide să creeze capodopera vieței sale, să pună în scenă o veche legendă despre doi tineri îndrăgostiți, care în noaptea nunții adorm fericiți în patul nupțial și apoi se trezesc în Peșteră, și ea e un prădător, iar el e jertva ei din noaptea ceea... și dimineața ea se trezește lângă mirele mort în pat... „și moartea sa a fost ușoară și a survenit din motive naturale”.

Sigur, nu voi povesti mai departe. Pot spune doar că e o carte foarte reușită, unul din acele rare cazuri când un tip de operă este transpus foarte reușit în alt tip de operă. Când citești descrierea spectacolului din carte, îl simți și îl vezi. Deși pe alocuri desfășurarea subiectului este puțin cam lentă, vă asigur că în momentul culminant pur și simplu nu vă veți putea rupe de la carte (eu personal odată am întârziat la lucru cu două ore anume din cauza acestei cărți).

A doua carte de care voi povesti este „Veacul vrăjitoarelor” (Ведьмин век). O lume în care totdeauna în sânul omenirii au trăit vrăjitoarele, ființe cu puteri magice, pentru care libertatea personală este totul și pentru care orice ordine este o violare a esenței lor, o constrângere de nesuportat. Nimeni nu le poate înțelege, nimeni nu poate explica pornirile și motivele lor. Ele sunt antagoniste nu numai oamenilor, ci și una alteia. Unicul lucru care le poate aduna împreună e venirea matcăi lor, a unei vrăjitoare care este superioară vrăjitoarelor obișnuite tot așa cum ele ne sunt superioare nouă.

Și desigur, în această lume există și o instituție care supraveghează vrăjitoarele - inchiziția. Le supraveghează și controlează urmările activității lor, limitându-le destructivitatea, dar nu încearcă să le elimine în totalitate, fiindcă istoria a arătat nu o dată - vrăjitoarele sunt componenta creativă a societății, în țările în care nu rămâneau vrăjitoare artele, știința și cultura intrau foarte repede în decădere. Așa că inchizitorii, care au forța de a le simți pe vrăjitoare și a li se opune, doar le supraveghază, anihilându-le pe acele mai agresive și nestăpânite.

Protagoniștii cărții sunt o fată provincială, care credea că și-a găsit fericirea cu băiatul iubit, și Marele inchizitor, care se dovedi a fi prieten de familie al iubitului ei. Care a fost surpriza iubitului ei și a tatălui său, când la prima întâlnire cu ea Marele inchizitor le-a spus că ea este vrăjitoare neinițiată. Fata este nevoită să părăsească casa lor, și să pribejească un timp prin oraș, încercând să evite patrulele inchiziției, dar și inițierea ca vrăjitoare. Între timp, activitatea vrăjitoarelor începe să crească tot mai mult și mai mult, ele devenind tot mai destructive, și inchiziția este nevoită de apeleze la măsuri tot mai severe pentru a stăpâni situația. Toate semnele arată că se apropie venirea Matcăi vrăjitoarelor, eveniment care ultima dată a avut loc cu patru sute de ani în urmă.

Pentru a evita să fie pusă la evidență, eroina apelează la ajutorul lui, iar el - la ajutorul ei, pentru a o găsi pe Matcă. Fiecare dintre ei va trece prin multe evenimente și trăiri, ambii ajungând la finele cărții absolut schimbați. Și tot aceasta pe fonul haosului și distrugerii care cuprind lumea și nu mai lasă alte soluții decât una singură: Marele inchizitor trebuie să se întâlnească cu Matca pentru a încerca să o învingă, deși este evident că victoria sa nu este posibilă și el va muri în această luptă.

Pot adăuga doar că această carte este anume exemplul cela de sfârșit când trandafirii totuși răzbat prin asfalt și înfloresc. Chiar dacă cartea nu ar fi scrisă atât de bine, aș recomanda-o numai pentru acest sfârșit. Citiți-o.

A treia carte, „Valea conștiinței” (Долина совести) este preferata mea din opera lor. Lumea noastră, realitățile noastre. Eroul principal al cărții, a observat încă în copilărie că el poate lega oamenii de el... persoanele care comunică cu el mult timp, când nu-l văd câteva zile încep să simtă discomfort, apoi depresie, apoi încep să se simtă tot mai rău și mai rău. Mama lui, prietenul lui, colegii lui de clasă. Când încă nu știa asta cu siguranță, a făcut un experiment, a fugit de la o tabără de vară și s-a ascuns un timp... și apoi a revenit. Majoritatea colegilor, cu care comunica mai puțin, deja ieșiseră din spital, mamica lui era întro stare foarte gravă, iar prietenul lui cel mai bun era în reanimare, și lui nu-i dădeau voie să-l viziteze. Mama s-a făcut bine imediat cum l-a văzut, însă prietenul a mai stat la spital mult timp, până s-a rupt complet legătură. Atunci personajul principal și-a dat seama despre acele legături, însă nu putea să-și evite prietenul - erau în același spațiu în fiecare zi. Așa că până la finele școlii, ei iar erau legați. Prietenul tău, care deja știa adevărul, a insistat ca după terminarea școlii eroul principal să părăsească orașul... și să nu spună nimănui unde pleacă. Eroul principal cu mama lui pleacă din oraș... pleacă în capitală, să intre la facultate, și nimeni nu știe cum să-i găsească... iar prietenul lui moare, din cauza că legătura s-a rupt a doua oară. Așa eroul află că legăturile pe care le crează pot fi letale.

Așa el mergea prin viață... încercând să nu lege oamenii de sine. A schimbat mai multe facultăți, pentru a evita să se apropie de oameni. Alegea lucruri unde nu ar fi trebuit să comunice mult timp cu aceeași oameni. Până la urmă, a devenit scriitor pentru copii, și a avut un succes extraordinar. Însă încă din timpul facultății el s-a îndrăgostit de o colegă... și a păstrat această dragoste toată viața. Iar apoi a întâlnit o altă femeie... și totul se complică enorm de mult.

E o carte despre decizii morale... despre alegerea între a fi fericit și a fi bun... alegerea între puterea asupra altora și libertatea lor. Pe mine această carte m-a marcat profund... ca și pe unii prieteni, cărora le-am recomandat-o. Și sfârșitul, la fel... e un sfârșit fericit, dar e unicul sfârșit fericit care poate fi posibil în cazul eroului principal. Citiți această carte.

Nu vreau să vorbesc prea mult, și așa acest articol a ieșit foarte mare. Pot să spun că în lista mea de preferințe literare soții Diacenko sunt undeva sus, și totdeauna aștept cu nerăbdare cărțile lor noi. Nu pot spune că îmi plac toate la fel, dar această serie, Legende orășenești, chiar este foarte reușită.

Razboiul lumilor

Cartea lui Georgne Wells „Războiul lumilor” a supraviețuit timpului nu fiindcă el primul a descris eventualitatea unei primejdii de la o civilizație extraterestră. Și a supraviețuit nu fiindcă el a inventat aceea că microorganismele pământești ar fi periculoase pentru străini. Deși îmi imaginez cât de proaspătă și interesantă trebuia să pară această idee la timpul apariției sale, și putem vedea cât de puternic a intrat ea în concepțiile noastre despre contactele cu alte forme de viață. Nici o descriere e explorării altor planete din cărțile de fantastică de pe timpurile lui Wells încoace nu mai poate ignora protecția față de posibilele boli și infecții care pot fi căpătate acolo. Aceasta a jucat un deserviciu filmului recent al lui Spilberg, făcut după carte, care plasa acțiunea în zilele noastre. Majoritatea spectatorilor au fost dezamăgiți de finalul lui (bine, majoritatea idee nu aveau de carte), în special datorită senzației: și cum dar marțienii ceia, dacă sunt așa de deștepți și dezvoltați, nu s-au gândit să îmbrace scafandre? Răspunsul e: da poate la ei nu a fost un Wells, care să scrie o carte bună despre microorganismele care ucid veneticii, de aceea ei nici nu s-au gândit să se protejeze de ei?

Revenind la carte, vreau să spun că încă o mai ținem minte nu datorită la artificiile sale fantastice, ci anume calității sale literare. Fiindcă realitatea trăirilor emoționale a personajelor cărții este foarte veridică, ceea ce te facă să te simți „acolo”. Din păcate, majoritatea cărților de SF sunt de o calitate a scriiturii destul de joasă, fiind mai mult axate pe idee (am mai scris despre aceasta aici). La Wells, însă, scopul era nu să descrie cum au venit marțienii și ce-au făcut aici. Scopul lui era să încerce să arate cum se vor comporta oamenii în astfel de situație, ce va fi cu relațiile sociale, cu principiile morale și cu autoperceperea noastră dacă ne vom ciocni cu o putere rațională incomparabil mai mare ca a noastră.

Văd că mă întind prea mult. Concluzia: cartea a meritat să fie recitită. Este foarte profundă și realistă (în ceea ce ține de oameni, desigur), și cred că lui Orson Welles (să nu vă inducă în eroare asemănarea familiilor, acesta e un renumit regizor și actor din secolul XX) i-a fost destul de simplu să facă atât de realistă renumita sa adaptare radiofonică a cărții, când sute de mii de ascultători din SUA au intrat în panică, crezând că sunt relatate evenimente reale. Cred că nu voi greși spunând că este primul roman-catastrofă, și conține foarte multe idei care de atunci au fost rugumate și roase pe toate părțile. Respect, Wells.

Rada din Kiev

De mai mult timp îmi amintesc tot mai des despre un fragment de text, pe care l-am pus pe blog acum vreo doi ani. Conținea stenograma aprobării constituției Ukrainei de către Radă, inventată, desigur, de către Boris Ștern.

Îmi aminteam fiindcă ceea ce se face la noi în parlament îmi amintește tot mai mult de acel text, mai ales de când la noi cu schimbarea constituției. Nu-mi place să mă citez singur pe mine, dar evenimentele de azi din Kiev au pus capac la toate.

Deci, pentru cine nu se teme de oleacă de ukraineană, poftim: http://natangarstea.blogspot.com/2008/03/aprobarea-constitutiei-ukrainei.html

Istorie cu vampiri

Am citit mai demult acest fragment în cartea „Dezertorul” a fantastului Andrei Valentinov, și mi-am scris-o de atunci la notițe. Acțiunea cărții are loc în timpul Revoluției franceze, eroul principal discută cu marele Danton. Delectați-vă:

„– Слова сказать не дадут! – рыкнул исполин. – Да понял я, понял! Вы чего, вампиров искать собрались? Полгода назад является ко мне один говнюк, англичанишка гребаный. Кинг, кажись, его звали… Нет, не Кинг. Стокер, что ли? И давай молоть, что, мол, гражданин Дантон, давайте изведем вампиров, которые из трудового народа кровь пьют. Я, мол, все вампирские места знаю, и в катакомбах самое их гребаное кубло!

– А-а! П-помню! – Демулен усмехнулся. – Он н-не Стокер и не англичанин. Мак-Каммон, шотландец из Глазго…

– Один хрен! Думал его с лестницы спустить, а потом пожалел и говорю – приведи ко мне одного вампира, тогда поглядим…

...

– Приходит он через неделю, язык на плече, словно за ним с борзыми гнались. Выследил, кричит. Живет один, совсем рядом, днем спит, ночью по крышам лазит, а на вид – чудище чудищем. Плюнул я, говорю – веди! Привел…

Тут уже засмеялся Вильбоа. Похоже, эту историю знали все.

– И кто же это оказался? – поинтересовался я.

– Байи, наш бывший мэр. Худой, как смерть, глаза красные, одевается в черное, днем спит, а ночью на звезды смотрит – астроном, мать его! И рожа жуткая, испугаться можно с непривычки. Ну, я захожу – и в лоб: ты, гражданин Байи, вампир и кровь людскую пьешь! А он: гражданин Дантон, наши политические разногласия я в таком тоне обсуждать не собираюсь!”

Am citit în sfârșit „Roșu și Negru”.

Fetelor, voi sunteți așa de complicate...

Evangheliile si serviciile secrete

Față de cărțile cu agenți și cu servicii secrete totdeauna am avut o rezervă destul de mare. De obicei, ele sunt cu subiecte foarte sofisticate și cu răsturnări spectaculoase de situații, deși de la bun început poți fi sigur că totul este cu totul altfel decât pare.

Toate aceste romane îmi păreau prea artificiale, conținând mult exercițiu sofistic pentru minte care are foarte puțin comun cu realitatea. Limita mea de acceptare a acestui tip de romane era Graham Greene.

Un scriitor fantast rus, Kiril Esikov, pe care-l respect foarte mult (de exemplu, pentru așa articole), are o slăbiciune mai deosebită pentru niște mistificări bazate pe istorii cunoscute. Astfel, el a rescris povestea stăpânlui inelelor, în care a arătată o altă perspectivă a evenimentelor descrise în renumita trilogie: istoria cunoscută de noi a fost fabricată ulterior de propaganda câștigătorilor, iar în realitate totul a fost, desigur, altfel... (pentru cei interesați, puteți găsi cartea aici).

Dar cea mai mare recunoaștere a obținut-o Esikov pentru o altă carte, în care el a interpretat diferit încă o istorie. Cea mai cunoscută istorie din lume. Evangheliile.

În romanul său „Evanghelia lui Afranie” Esikov caută o interpretare necontradictorie a evenimentelor descrise în evanghelii, care nu ar implica forțe supranaturale. Și o găsește, explicând evenimentele biblice prin jocurile agenților câtorva „servicii secrete” ale timpurilor celea. Sună puțin a sacrilegiu, dar citiți când aveți ceva timp această carte. O să vă impresioneze.

De ce scriu toate astea? Cum am mai spus, totdeauna astfel de cărți îmi trezeau scepticismul și un zâmbet cu aere de superioritate. Și îmi păreau absolut rupte de realitate. Până pe data de 7 aprilie. Însă... vorba ceea, realitatea bate filmul. Cine nu ar fi organizat evenimentele de atunci, a făcut-o la cel mai înalt nivel, și cu utilizarea tuturor tehnicilor din arsenalele serviciilor secrete. Adica, am avut de toate: și planificarea evenimentelor, și dirijarea maselor, și provocații bine gândite.

Mă apuc să-l mai citesc o dată pe Esikov...

Abatorul nr 5

Kurt Vonnegut

„Abatorul nr. 5 sau cruciada copiilor”

Publicat în 1969

Îmi este destul de greu să scriu această recenzie, fiindcă ea (ca şi alte cărţi ale lui Vonnegut) a devenit în aşa măsură o parte a mea, încât e dificil să iau atitudinea distanţată necesară pentru a o analiza. Dar, la insistenţa unora ;-) , o voi face.

În realitate, cartea are un titlu mai lung, şi anume:

„Abatorul nr. 5 sau cruciada copiilor: Dansul cu moartea la datorie, scris de către Kurt Vonnegut, american de origine germană (de a patra generaţie), care acum locuieşte în nişte condiţii minunate pe capul Cod (şi fumează prea mult). Foarte demult el era infanterist american (în forţele neregulate) şi, devenind prizonier, a fost martorul bombardamentului oraşului german Dresda (Florenţa de pe Elba) şi poate povesti despre aceasta, fiindcă a supravieţuit. Acest roman este scris într-un stil uşor telegrafico-schizofrenic, aşa cum se scrie pe planeta Tralfamador, de pe care vin farfurioarele zburătoare. Pace.”

Despre ce este această carte? După cum ne comunică şi autorul, despre bombardarea Dresdei de către forţele aeriene ale aliaţilor. Ca atare, toate cărţile lui Vonnegut sunt despre bombardarea Dresdei de către forţele aeriene ale aliaţilor. Desigur, totul nu este aşa de simplu, dar acest eveniment a lăsat o amprentă adâncă asupra întregii lui opere.

La începutul romanului el scrie o introducere destul de lungă, în care încearcă să explice de ce a scris acest roman, cum l-a scris şi ce a vrut să spună cu el. În primul rând, el povesteşte de ce cartea se mai numeşte cruciada copiilor. Soţia unui camarad de-al lui de front era foarte supărată din cauza că el dorea să scrie o carte despre război. „Voi doar eraţi atunci nişte copii… Însă nu veţi scrie aceasta, aşa e?.. Vă veţi preface că nu eraţi deloc copii, ci bărbaţi adevăraţi, şi veţi fi jucaţi în filme de actori de-alde Frank Sinatra şi John Wayne şi de alte celebrităţi, de nişte moşnegi răutăcioşi care adoră războiul. Şi va fi războiul arătat frumos, şi vor continua războaiele unul după altul…” Şi atunci autorul i-a dat cuvântul soţiei prietenului său că când el va termina această carte, în ea nu va fi nici un rol pentru Frank Sinatra sau John Wayne. Şi a hotărât să supranumească cartea „Cruciada copiilor”.

Eroul principal al cărţii este Billy Pilgrim, care chiar nu e tipul unui actor de filme. El este timid, blând şi moale la caracter. Cred că a Vonnegut l-a conceput ca pe o antiteză războiului.

Billy a participat la război ca ajutor al capelanului de regiment, a nimerit în încercuire în timpul ofensivei germane din Ardeni şi, după câteva zile de peregrinări cu încă câţiva militari, a fost luat prizonier. Ulterior, după o lungă transportare cu un tren marfar, a ajuns împreună cu alţi prizonieri în Dresda. Acolo ei au lucrat la o fabrică până când la 13 - 15 februarie 1945 oraşul a fost distrus integral de bombardamentele aliaţilor. Billy şi alţi prizonieri au supravieţuit fiindcă drept adăpost le-a servit beciul Abatorului nr. 5, care era situat la marginea oraşului. După aceasta prizonierii, cu puţini alţi supravieţuitori ai bombardamentelor, au participat împreună la curăţarea distrugerilor lăsate de bombardament. Ei erau păziţi de un bătrân şi de un copil.

După război Billy s-a întors acasă, unde a terminat cursurile de optometrişti, s-a căsătorit cu fiica proprietarului celui mai mare atelier de optometrie din oraş şi a moştenit afacerea. Mai mulţi ani el a trăit liniştit şi fără griji, până într-u bună zi nu a fost furat de către o farfurioară zburătoare de pe planeta Tralfamador. Acolo el a fost expus în grădina zoologică împreună cu Montana Wildhack, o actoriţă porno de pe Pământ, cu care ei urmau să demonstreze viaţa pământenilor. După ce ea a născut un copil de la el, Billy a fost întors pe Pământ, exact în momentul când a fost luat, astfel încât nimeni nu i-ar remarcat absenţa.

Peste câţiva ani Billy a nimerit într-un accident aviatic şi a suferit o traumă cerebrală puternică, iar soţia sa a murit din cauza asfixierii cu gaze de eşapament. La scurt timp după aceasta, el a început să scrie la ziare şi să povestească la radio despre planeta Tralfamador, fiind considerat nebun.

Cam acesta este subiectul romanului. Expus liniar, nu pare a fi mare lucru. Însă farmecul lui Vonnegut în asta şi constă, că el poate da volum oricărei istorii, cât de simple n-ar fi ea.

În primul rând, subiectul nu este povestit liniar. Chiar la începutul cărţii propriu zise autorul ne anunţă că Billy s-a deconectat de la timpul normal. Mintea lui hoinărea prin diferite momente ale vieţii lui şi el nu putea să facă nimic cu aceasta. Astfel, el ba se pomeneşte în corpul său în timpul războiului, ba călătoreşte peste un sfert de secol şi ajunge se vede la spital, după accidentul aviatic, ba se întoarce în copilărie, la băieţelul care stă înţepenit de frică pe marginea Marelui Canion. Aceste călătorii în timp sunt absolut aleatoare şi Billy nu le poate dirija în vre-un fel. Naraţiunea cărţii urmăreşte aceste călătorii ale lui Billy, creând o mozaică de evenimente, stilul acela uşor telegrafico-schizofrenic, promis în titlul cărţii.

Datorită acestui procedeu, viaţa simplă lui Billy apare ca un covor din peticele multicolore, care sunt aranjate într-un mod absolut fascinant. Datorită faptului se datorează și aceea că  încă înainte de a se începe cartea Vonnegut ne anunţă că ea se va începe cu cuvintele „Ascultaţi: Billy Pilgrim s-a deconectat de la timp” şi se va sfârşi cu ciripitul mirat al unei păsărele, care vede ce-a rămas după un masacru: "Poo-tee-weet?".

Folosind această tehnică autorul încearcă să ne transmită mai bine concepţia asupra timpului pe care o au locuitorii planetei Tralfamador. Ei pot vedea nu numai în spaţiu, dar şi în timp. Astfel, privind un om, ei îl văd pe el nu numai în acest moment, ci şi în toate celelalte momente ale vieţii lui. Ca urmare, citând cartea, ei văd omul ca pe o macaroană lungă cu secţiunea în formă de om, care îşi are începutul la naşterea omului şi se termină odată cu moartea lui. Însă dacă călătoriile lui Billy în diferite momente de timp erau limitate de viaţa lui, locuitorii Tralfamadorului puteau vedea tot timpul, de la începutul universului şi până la sfârşit. În limba lor modul condiţional al verbelor nu exista – totul ce trebuie să se petreacă se va petrece, şi nu există nici un fel de alte posibilităţi. Desigur, concepţia de liber arbitru lipsea complet din filosofia lor.

Datorită acestei tehnici de abordare a timpului în naraţiune, Vonnegut obţine unele efecte de-a dreptul impresionante. Vedeţi, de exemplu, următorul fragment:

„… El s-a dus în sufragerie, ţinând sticla ca pe un clopoţel, şi a pornit televizorul. El s-a deconectat puţin de la timp şi a privit ultimul film militar, mai întâi de la sfârşit la început şi apoi de la început la sfârşit. Filmul era despre bombardierele americane din timpul celui de-al doilea război mondial şi despre neînfricaţii piloţi care le conduceau. Când Billi privea filmul de la de la coadă la început, acesta arăta în felul următor.

Avioanele americane, găurite de gloanţe, cu răniţi şi morţi, decolau cu coada înainte de pe aeroporturile britanice. Deasupra Franţei câteva avioane germane năvălesc asupra lor cu dinnaintele-înapoi, sugând gloanţele şi schijele din unele avioane şi cadavre de piloţi. Acelaşi lucru ele îl făceau şi cu avioanele americane căzute pe pământ, şi acelea decolau cu coada înainte şi se alipeau formaţiunilor lor.

Formaţiunile zburau în urmă deasupra unui oraş german, cuprins de flăcări. Bombardierele deschideau chepengurile pentru bombe, şi ca printr-o minune, focul se strângea, se aduna, se aduna în învelişurile cilindrice a bombelor, şi bombele se ridicau prin chepenguri în măruntaiele avionului. Bombele se aranjau cu acurateţe în cuiburile lor. Jos nemţii aveau şi ei nişte aparate-minune sub forma unor ţevi lungi din oţel. Aceste ţevi sugeau schijele din avioane şi piloţi. Dar oricum, acolo mai rămâneau câţiva americani răniţi, şi unele avioane erau puternic deteriorate. Dar brusc deasupra Franţei au apărut nişte avioane de vânătoare germane şi iar i-au reparat pe toţi, totul a devenit ca nou.

Când bombele s-au întors la bază, cilindrele metalice erau scoase din cuiburile lor şi erau expediate înapoi în America, unde uzinele lucrau zi şi noapte, dezasamblând aceste cilindre şi transformând conţinutul lor mortal în minerale inofensive. Era foarte înduioşător să vezi câte femei participau la acest lucru. Mineralele erau transportate de către geologi în locuri mai îndepărtate. Scopul lor era să le îngroape în pământ şi să le ascundă cât mai reuşit, pentru ca ele mai mult niciodată pe nimeni să nu mai poată răni. Iar piloţii americani ieşeau din uniformele lor şi iar deveneau şcolari.”

La trafalmadorieni, nu există concepţia de moarte. Pur şi simplu, în unele momente de timp o persoană se simte bine şi trăieşte, iar în altele - nu. Poate acum persoana şi nu este vie, dar în trecut sau viitor sunt momente când ea era sau va fi în regulă. De aceea când cineva moare locuitorii tralfamadorului spun "so it goes" (nu mă apuc să traduc sensul exact). Pe parcursul întregului roman, de fiecare dată când moare cineva, autorul repetă şi el, după tralfamadorieni, "so it goes"...

Referitor la aceea, ce a vrut să spună Vonnegut în această carte, mi-i destul de greu să mă expun. O carte este bună atunci când fiecare găseşte în ea exact aceea ce-l atinge pe el, şi „… cruciada copiilor” este o carte bună. Este ea o carte anti-războinică? Da, dar într-un alt sens decât înţelegem noi acest termen. Într-un alt roman al său, „Leagănul pisicii”, eroul principal, autor, este întrebat dacă cartea pe care o scrie este una anti-războinică. El răspunde că a scrie o carte anti-războinică e la fel de lipsit de sens ca şi a scrie o carte contra perioadelor glaciare. Glaciaţiile se petrec indiferent de aceea ce scriem noi despre ele, sunt un proces natural şi inevitabil. La fel şi războaiele. Vonnegut îşi dădea foarte bine seama că scriind cărţi, el nu va opri războaie. Însă aceea ce el a văzut îl durea prea insuportabil pentru a nu transmite aceasta şi altor oameni. El singur în prefaţa cărţii se compară cu soţia lui Lot, care atunci când părăsea oraşele Sodoma şi Gomorra care au fost condamnate pentru vicii, s-a întors şi a privit în urmă, deşi aceasta i-a fost interzis. Atunci ea s-a transformat într-o stană de sare. Aşa şi Vonnegut, a scris această carte împietrit de durere, privind în urmă, da Dresda arsă în flăcări. Dar ce poate face un singur om în faţa unor forţe şi procese globale? Doar să privească la aceea ce-a rămas şi să se întrebe mirat ca o păsărică: "Poo-tee-weet?"

Istoria lumii in 10 capitole şi jumătate

Autor: Julian Barnes

Denumirea originală: A History of the World in 10½ Chapters

Anul editării: 1989

Deja de mai multi ani, această carte rămâne preferata mea. Deşi, este destul de greu de definit, de ce. Ştiţi cum e cu cărţile bune - contează nu numai ideea şi subiectul, ci şi limbajul, "volumul" şi credibilitatea personajelor, atmosfera creată... Dacă nu ştiţi cum e cu cărţile bune, încercaţi să povestiţi cuiva subiectul romanului "Idiotul" de Dostoevskii, să vedeţi ce va rămâne din una dintre cele mai bune cărţi a literaturii mondiale.

Romanul lui Julian Barnes reprezintă o colecţie din 10 istorioare (şi jumătate), care i-au părut oarecum reprezentative autorului pentru "istoria lumii". Care au fost criteriile la selectarea tematicii, pentru mine rămâne un mister, însă rezultatul este extraordinar. Nişte istorii diferite, care doar uneori se intersectează, de regulă indirect, însă această mozaică crează un tot întreg fascinant. Oricum, câteva teme persistă: arca lui Noe, nave, naufragii, pasageri neinvitaţi, trădare, dragoste şi cari (da, cari care rod lemnul). Unele capitole sunt nişte mistificări ale unor fapte şi personaje reale, mistificări atât de bine făcute, încât este nevoie de nişte cercetări destul de avansate pentru a-ţi da seama de aceasta. Unele capitole sunt descrierea unor evenimente reale, fără careva abateri de le ale. Şi, desigur, câteva capitole sunt pură ficţiune. Oricum, stilul naraţiunii este foarte diferit de la un capitol la altul.

Oricum, tema principală a cărţii e o polemică pe care autorul o poartă nu atât cu Dumnezeu, ci cu viziunea oficială a religiei asupra lui. Cartea începe cu o altă istorie a arcăi lui Noe, iar se termină cu o răsturnare a concepţiilor despre viaţa de apoi. Dar nu vă faceţi griji, această polemică nu afectează deloc calitatea literară a cărţii.

Deci, recomandarea mea amatorilor de literatură de excepţie - citiţi aceast carte. Vă asigur, la capitolul patru veţi fi deja prinşi. Prin librării cartea este disponibilă atât în română, cât şi în rusă, o puteţi găsi şi pe net.