Clasificare după Freud

Cred că ați auzit cu toții despre tipologia personalităților conform teoriei psihanalitice, da dacă nu ați auzit, vă povestesc eu ceva.

Cel mai cunoscut și ușor de observat tip de personalitate (conform acestei clasificări, desigur) este personalitatea anal-retentivă sau pur și simplu, anală. Iată descrierea ei: preocupare excesiva pentru ordine si curatenie, spirit metodic, rigiditatea, constiinciozitate, incapatanare, zgarcenie, tendinta de a acumula pentru a se securiza. Pentru detalii poftiți aici.

Pentru un copilaș e normal să stea câte o oră-două pe oliță, ținându-și părinții în expectativă lângă el și bucurându-se de puterea sa asupra lor. Dar nu și pentru un matur. Mai ales dacă el nu-și păstrează această atitudine pentru sine, ci o manifestă față de cei din jur.

Cred că toți cunoașteți astfel de persoane. Dacă știți pe cineva care în restaurant va fugări de zece ori chelnerul încolo-încoace din cauza unor fleacuri și oricum va rămâne nemulțumit - personalitate de tip anal. Dacă aveți un șef pedant și migălos, care va redacta de zece ori textul unei scrisori, și o să vă facă peri suri cu șicanele sale la fleacuri - personalitate anală. Cineva care începe să vă explice ceva, și vă explică, și vă explică, și vă explică pe loc… și se pare că asta nu se va mai termina niciodată și că timpul s-a oprit - personalitate anală.

Gata, cred că v-ați amintit despre câteva astfel de persoane / cazuri, știți despre ce vorbesc. Iar dacă nu vedeți nimic ieșit din comun în așa comportament, sau v-ați simțit cumva cu musca pe căciulă - ei, ce să-i faci, asta e. Trăsăturile personalității formate în copilărie nu depind de noi… însă pot fi controlate, dacă dorim.

De ce am început să scriu toate astea? Ah da…

Stimați autoîntitulați Grammar Nazzi, salutări tuturor.

(Evident, eu nu am vreo problemă cu scrisul corect. Și nici cu aceea când mi se indică vreo greșeală de-a mea. Însă. Trăsătura caracteristică a persoanelor la care mă refer aici este în aceea că remarca trebuie făcută cât mai public posibil, și dacă se mai poate turna puțin gaz acolo, în genere e perfect. Am mai mulți prieteni care, de cum public ceva, îmi scriu în mesaje private despre greșelile din text, și le sunt profund recunoscător pentru aceasta. Dar scopul unui strajnic al gramaticii nu este, evident, scrierea corectă. E așa, un fel de auto-afirmare din contul altora, stabilirea la aceea, cine este alfa-gramaticianul în discuția respectivă. Așa persoane nu au nimic de adus la discuția respectivă, nu vin cu vreo valoare adăugată. Doar așa, cu observații la formă.)

Despre piloni morali

Eu am o relație foarte specială cu muzica. Totdeauna am văzut-o ca ceva mai mult decât melodia și, desigur, ceva mult mai mult decât versurile cântecului. Și totdeauna am avut un respect deosebit pentru acei muzicieni care (ca și alte categorii de oameni de creație) simt deosebit de acut nedreptatea sau putreziciunea sau minciuna.

Dacă acum jumătate de an cineva m-ar fi întrebat (aboslut ipotetic și fără nici o legătură cu realitatea posibilă): „cum crezi, cine din cultura muzicală rusă nu s-ar teme să se expună contra acțiunilor oficialilor, dacă (să facem o presupunere absurdă) Rusia ar introduce forțele armate în Ukraina?”, eu aș fi răspuns fără a gândi mult: Grebenșcikov, Makarevici și Șevciuk.

Nu că eu cred că printre formațiile tinere nu vor fi voci care își vor exprima dezacordul față de aceasta, dar... de aceste trei nume eu eram sigur.

Și zilele astea toți trei s-au expus foarte și foarte univoc la temă.

Formațiile lor au început să cânte pe timpul URSS, când a cânta rock era cel puțin mauvaise ton, deși deseori era echivalat cu activitatea de diversiune contra societății socialiste. Makarevici din cauza rock-ului a fost dat afară de la facultate, Șevciuk a fost rugat să părăsească cu tot cu formația DDT orașul său natal. Iar Grebenșcikov (programator de profesie) nu-și putea găsi nimic normal de lucru, și a fost nevoit mulți ani să fie fochist într-o cazangerie (funcție pe care pe urmă i-a transmis-o prin moștenire lui Victor Țoi).

Păi iată, toți acești oameni deja au experiența expunerii unei alte opinii decât opinia majorității. Chiar dacă merg contra sistemului și pot fi penalizați. Chiar dacă vor fi marginalizați după aceasta. Grebenșikov a fost pe timpul sovietic cred că principalul simbol muzical al desidenței. Cazul când Șevciuk la o întâlnire cu Putin s-a expus despre opoziția din Rusia și despre cenzură cred că l-ați văzut pe internet (da dacă nu, priviți... chiar trebuie să ai un mare curaj pentru aceasta, după acest caz  au început să le interzică concertele). Iar Makarevici, deși este mai apropiat de putere și privit cu ochi mai buni (și, respectiv, are cel mai mult de pierdut), oricum și-a păstrat verticalitatea și cumsecădenia dintotdeauna.

Cântăreții (și scriitorii, de altfel) mai tineri nu știu cum e să creezi "în sertar", doar pentru tine. Când nu că ți s-ar interzice, dar pur și simplu aceea ce faci tu nu are nici o șansă să ajungă la canalele centrale de televiziune sau în play-list-urile staților de radio. Nu cred că mulți dintre starurile rock-ului contemporan vor fi de acord să piardă din veniturile lor și să meargă să lucreze... fochiști, de pildă. Oricum, următoarele două-trei luni vor arăta foarte bine poziția fiecăruia: cine este contra, cine este pentru... și cine se preface că ceea ce se întâmplă nu-i vizează.

Eu mult și des vorbesc despre responsabilitatea individuală în fața societății, și despre momentele când trebuie să alegem între comod și corect, și despre oamenii care sunt referințe morale într-o societate. Păi iată exemple de astfel de oameni.

De pildă, Andrei Makarevici, care cântă despre aceea că nu trebuie să ne pliem sub această lume schibmătoare.

Sau, de pildă, Iurii Șevciuk, care se ruga ca patria lui să nu ajungă iar pe mâna oamenilor care vin nopțile prin case să facă aresturi.

Sau, de pildă, Boris Grebenșcikov, care cânta metaforic (altfel atunci nici nu se putea) despre generalul Skobelev, mâinile căruia erau murdare sau de sânge, sau de suc de fragi.