Obosita

Vin iarăși alegeri. Cred că vor avea loc în a treia decadă a lui iulie. Priviți spre calendar, e surprinzător de aproape, a mai rămas o nimica toată.

Iar țara este obosită. Au fost alegeri, în care era greu să alegi - greu, fiindcă nimeni nu satisfăcea pe deplin, nimeni nu spunea ceva nou, iar programele până la urmă se reduceau la pentru cineva sau contra cuiva.

Dar nu alegerile au obosit țara. Țara e obosită de aceea ce-a fost după alegeri, pe 7, 8 și 9 aprilie. Moldova a căpătat brusc sindromul maniacal-depresiv: unii sunt în faza euforică, plini de energie și cu ochii bulbucați, alții, majoritatea - într-o depresie totală.

Pot fi foarte ușor înțeleși acei aflați în faza maniacal-euforică. Ei sunt nevoiți să meargă până-n pânzele albe, fiindcă altă cale pentru ei nici nu există. În această postură sunt atât comuniștii, cât și acele trei partide care au intrat în scurtul parlament actual și acum sunt catalogate ca liberale.

Partidul comuniștilor a mers departe, mult prea departe ca să mai existe cale de întoarcere. Dacă partidele liberale obțint majoritatea, consecințele pentru comuniști vor fi dezastruoase. Și nu vorbesc despre aspectul legat: nu știu ce anume vor arăta anchetele privind 7 aprilie, iar de aceea ce s-a petrecut prin comisariate până la urmă vor răspunde polițiștii care au făcut ce-au făcut (maxim - Papuc), dar oricum Voronin se va „atmazui”. Cea mai dezastruoasă pentru ei urmare va fi destrugerea imperiului economic care s-a format între timp, reîmpărțirea unor anumite piețe, destrămarea unor carteluri și dispariția unor monopoluri. Până la urmă, tot banii contează... și s-ar părea, cât îi trebuie unui om?

Starea actuală a comuniștilor îmi amintește de situația conducerii celui de-al treilea reich înainte de sfârșitul războiului. Nu din primăvara lui '45, când era totul pierdut, da din '44, când situația pe fronturi deja se inversase, când rușii înaintau pe toate direcțiile, și aliații tocmai au deschis al doilea front (☺ o fi Lupu al doilea front? nu o fi? aflăm cred că în câteva zile, din declarațiile ce vor fi făcute, aliații au început debarcarea în Normandia cu 65 de ani și 5 zile înaintea începerii ostilităților de către Lupu). În perioada ceea, când mai exista o șansă de a schimba mersul războiului (deși foarte puțin probabilă), anturajul lui Hitler închidea complet ochii la posibilitatea înfrângerii - acest gând era de negândit pentru ei, fiindcă consecințele personale urmau să fie prea strașnice pentru fiecare, pentru a putea fi acceptate. Sunt sigur, că nici unul dintre oamenii ceia de sine stătător nu ar fi ajuns să facă toate grozăviile care au fost făcute. Însă împreună, încurajându-se reciproc, lăsându-se conduși de un nebun și văzând că și restul fac așa, au început să trăiască într-o lume a lor, care în unele domenii diferea foarte mult de acea reală. Undeva în adâncul său fiecare înțelegea că face ceva rău, dar dacă aceasta era acceptat de toți, de ce nu... Anume din această cauză până la finele războiului ei sperau la o salvare ca prin minune, credeau în spiritul victorios al armatei germane sau în faimoasa wunderwaffe, arma miraculoasă. Cu ce s-a terminat totul, am mai scris.

Partidele liberale la fel trebuie să meargă până la capăt. Dacă comuniștii rămân la putere, în patru ani ei pur și simplu vor distruge opoziția. Au o mulțime de mecanisme pentru a face aceasta, și au arătat că le pot folosi din plin. După 7 aprilie, mizele au devenit mult prea mari.

Însă în rest, se resimte o depresie totală. Prea puternică a fost dezamăgirea de pe 5 aprilie, prea intensă a fost explozia de pe 7 aprilie, prea strașnică a fost reacție de pe 8 și 9 aprilie. În câteva săptămâni, s-a gândit și s-a trăit atâta, cât până atunci nu se gândea și nu se trăia într-un an. După o răbufnire de emoții și vorbăraie peste tot - televiziune, presă, internet, toți au rămas pustiiți. E o pustiire din acelea emoționale, când te golești de tot în interior, și pe urmă este nevoie de un timp, pentru a te umplea înapoi, ca să ai ce da altora.

Și mai e și altă cauză. Toți am văzut cât înseamnă la noi viața unui om, și că cu ea se poate întâmpla orice, și absolut nimeni nu va răspunde pentru aceasta. Cred că muți și-au revizuit unele poziții și valori. Nu s-au speriat (deși, și s-au speriat, desigur), ci au înțeles că CU EI CHIAR SE POATE ÎNTÂMPLA CEVA. De-ați ști câte persoane cunoscute care anterior încercau să face ceva aici, au început să caute o posibilitate de a pleca...

Așa dar, vin alegeri noi, iar țara este obosită. Dar dacă va rămâne așa, obosită, urmările vor fi foarte urâte: tot ce s-a întâmplat de la 4 aprilie până azi ne permite să prefigurăm ce va urma. În patru ani vom rămâne țara unui partid, cu un parlament în care microfoanele sunt închise atunci când se vorbește nu aceea ce place, țara în care poliția îți poate permite orice nelegiuiri fără urmări, țara în care proprietarii afacerilor sunt închiși până nu cedează controlul asupra întreprinderii.

Țara este obosită. Și dacă va fi așa până la alegeri, peste patru ani va fi ca la Ada Milea în cântec.

Pe mine acest cântec mă fascinează și mă înspăimântă în același timp. Poate e cazul totuși să încercăm să găsim ceva puteri până la alegeri?

Ada Milea - Obosita
Asculta mai multe audio Muzica