De mici pe noi ne învaţă o mulţime de lucruri, fără de care noi nu vom putea să ne descurcăm în viaţă - să citim, să numărăm, să scriem. Părinţii, grădiniţa, şcoala. Apoi începem să studiem o profesie, în care, cel puţin teoretic, vom putea excela la finele studiilor.
Dar nicăieri nu se predă materia "comunicarea cu alţi oameni". Ştiinţa ingineriei sau arta picturii noi o exersăm doar de la caz la caz, şi oricum nu putem spune că ele sunt cele mai importante în viaţă. În schimb comunicarea cu alţii este un proces permanent şi continuu, pentru 99,999% dintre noi.
Prin comunicare cu alţii am în vedere arta de a înţelege altă persoană, de a vedea ce persoana respectivă aşteaptă de la tine şi, când vreai să-i comunici ceva, cum trebuie să o faci ca să fii înţeles. Haideţi să privim în jur şi vom vedea foarte-foarte mulţi oameni care fac nu dialog, ci două monoloage paralele, fiecare vorbind ceva a lui şi lăsând să treacă pe alături adevăratul mesaj al conlocutorului. Desigur, nu vorbesc despre mesajele "tenhice" ("adu farfuria de la bucătărie", "cumpără pâine"), ci despre mesajele în care o persoană vrea să comunice ceva despre lumea sa internă. Comunicarea între oameni e ca o reţea de calculatoare, în care protocolul de comunicare verifică dacă mesajele au fost expediate, dar nu verifică dacă au fost recepţionate.
De unde noi învăţăm să comunicăm? În primul rând, de la părinţi. Şi e bine dacă avem macar ceva de învăţat de la ei - o pereche de oameni, năpădiţi de griji şi probleme, care au de lucra la serviciu, de întreţinut o gospodărie, de crescut copii (pe noi), şi mai au şi problemele lor de cuplu. Ei ne învaţă să mergem, să vorbim, să spunem cu voce tare ce dorim, ne învaţă ce-i bine şi ce nu-i bine, ce se poate şi ce nu. Dar cât timp ei acordă la aceea ca să ne înveţe să fim atenţi la alţi oameni? Să înţelegem alţi oameni? Să ascultăm nu ce spun alţii, ci ce vor să spună alţii?
Arta comunicării noi o învăţăm de la neprofesionişti. Să scriem înţăvăm de la pedagogi care au studii speciale despre aceea, cum să înveţi a scrie. Să facem calcule învăţăm de la profesionişti. Dar nu există în grădiniţe şi şcoli profesor de-ascultare-a-acelor-din-jur şi de alegere-a-formei-şi-conţinutului-mesajului-astfel-încât-el-să-fie-cel-mai-bine-înţeles-de-acel-cui-te-adresezi. Ce-i mai important, cititul sau comunicatul? Cât noi citim pe zi? O oră - două. Pe când comunicăm permanent. Aceea cum citim, chair e numai problema noastră. Aceea cum putem comunica, e şi problema celor din jur... Se poate învăţa asta mai târziu? Desigur, da, şi sunt mulţi oameni care o fac, pe greşelile proprii şi pe lacrimile celor apropiaţi. Doar unii, foarte-foarte puţini, ajung să facă cursuri de psihologie sau ceva de acest gen, ceea ce cât de cât vorbeşte mai profesionist despre această artă a comunicării.
Dar la noi aşa şi se trage dintr-o generaţie în alta - cresc copiii, care comunică aşa cum au văzut - după tipul şi clişeele părinţilor, târând din generaţie în generaţie aceleaşi greşeli şi aceeaşi ignoranţă în acest domeniu. Fără a înţelege măcar importanţa comunicării. Aşa şi umblăm fiecare, purtând ca melcii lumile noastre interne, frumoase şi bogate, fără a putea să o arătăm altora şi fără a ne interesa de aceea, ce se face în sufletele celor din jurul nostru.
