facebook

luni, 28 aprilie 2008

Cea mai importanta scoala

De mici pe noi ne învaţă o mulţime de lucruri, fără de care noi nu vom putea să ne descurcăm în viaţă - să citim, să numărăm, să scriem. Părinţii, grădiniţa, şcoala. Apoi începem să studiem o profesie, în care, cel puţin teoretic, vom putea excela la finele studiilor.
Dar nicăieri nu se predă materia "comunicarea cu alţi oameni". Ştiinţa ingineriei sau arta picturii noi o exersăm doar de la caz la caz, şi oricum nu putem spune că ele sunt cele mai importante în viaţă. În schimb comunicarea cu alţii este un proces permanent şi continuu, pentru 99,999% dintre noi.
Prin comunicare cu alţii am în vedere arta de a înţelege altă persoană, de a vedea ce persoana respectivă aşteaptă de la tine şi, când vreai să-i comunici ceva, cum trebuie să o faci ca să fii înţeles. Haideţi să privim în jur şi vom vedea foarte-foarte mulţi oameni care fac nu dialog, ci două monoloage paralele, fiecare vorbind ceva a lui şi lăsând să treacă pe alături adevăratul mesaj al conlocutorului. Desigur, nu vorbesc despre mesajele "tenhice" ("adu farfuria de la bucătărie", "cumpără pâine"), ci despre mesajele în care o persoană vrea să comunice ceva despre lumea sa internă. Comunicarea între oameni e ca o reţea de calculatoare, în care protocolul de comunicare verifică dacă mesajele au fost expediate, dar nu verifică dacă au fost recepţionate.
De unde noi învăţăm să comunicăm? În primul rând, de la părinţi. Şi e bine dacă avem macar ceva de învăţat de la ei - o pereche de oameni, năpădiţi de griji şi probleme, care au de lucra la serviciu, de întreţinut o gospodărie, de crescut copii (pe noi), şi mai au şi problemele lor de cuplu. Ei ne învaţă să mergem, să vorbim, să spunem cu voce tare ce dorim, ne învaţă ce-i bine şi ce nu-i bine, ce se poate şi ce nu. Dar cât timp ei acordă la aceea ca să ne înveţe să fim atenţi la alţi oameni? Să înţelegem alţi oameni? Să ascultăm nu ce spun alţii, ci ce vor să spună alţii?
Arta comunicării noi o învăţăm de la neprofesionişti. Să scriem înţăvăm de la pedagogi care au studii speciale despre aceea, cum să înveţi a scrie. Să facem calcule învăţăm de la profesionişti. Dar nu există în grădiniţe şi şcoli profesor de-ascultare-a-acelor-din-jur şi de alegere-a-formei-şi-conţinutului-mesajului-astfel-încât-el-să-fie-cel-mai-bine-înţeles-de-acel-cui-te-adresezi. Ce-i mai important, cititul sau comunicatul? Cât noi citim pe zi? O oră - două. Pe când comunicăm permanent. Aceea cum citim, chair e numai problema noastră. Aceea cum putem comunica, e şi problema celor din jur... Se poate învăţa asta mai târziu? Desigur, da, şi sunt mulţi oameni care o fac, pe greşelile proprii şi pe lacrimile celor apropiaţi. Doar unii, foarte-foarte puţini, ajung să facă cursuri de psihologie sau ceva de acest gen, ceea ce cât de cât vorbeşte mai profesionist despre această artă a comunicării.
Dar la noi aşa şi se trage dintr-o generaţie în alta - cresc copiii, care comunică aşa cum au văzut - după tipul şi clişeele părinţilor, târând din generaţie în generaţie aceleaşi greşeli şi aceeaşi ignoranţă în acest domeniu. Fără a înţelege măcar importanţa comunicării. Aşa şi umblăm fiecare, purtând ca melcii lumile noastre interne, frumoase şi bogate, fără a putea să o arătăm altora şi fără a ne interesa de aceea, ce se face în sufletele celor din jurul nostru.

5 comentarii:

  1. "Între ceea ce gândim, ce vrem să spunem, ce spunem, ce vor alţii să audă, ce cred ei că aud, ce aud de fapt, ce cred că înţeleg, ce vor să înţeleagă şi ce înteleg, există cel puţin 8 posibilităţi să nu ne înţelegem unii pe alţii."
    Opacitatea acestei fraze rezistă la mai multe relecturi, nu ştiu cine a scris-o, dar anume aceasta a fost prima frază care mi-a venit în gând după lectura articolului.
    De mai mult timp îţi citesc blogul, dar tema acestui articol m-a atins într-un mod deosebit, mai mult din cauza că îmi place fte mult să contemplez (în taciturnitatea-mi caracteristică) cum comunică lumea şi, mai ales, cum se autocomunică..
    La noi în ţară, chiar şi în cazurile când 2 oameni vorbesc aceeaşi limbă, se înregistrează o anomalie într-ale comunicării şi toate-şi au originea mai mult în contextul psihologico-familial al fiecăruia, cum a fost scris şi în articol.
    Apropo, arta comunicării se predă la universităţi, dar este deja prea târziu pentru unii:)

    Salut, Natan

    RăspundețiȘtergere
  2. Nadia, merci mult pentru comentariu. Mă bucur că te-a "atins". Când îl scriam, nu mă prea aşteptam la careva reacţii, mai mult urmăream să-mi spun păsul şi durerea...
    Cât despre predatul la universităţi - da, aşa e, dar chiar foarte puţini ajug la universităţile celea. Şi mai este o chestie - mulţi nici nu prea sunt interesaţi în a înţelege sau a fi înţeleşi, iar fără asta, nu ajută nici o universitate. Poate e o chestie de priorităţi în viaţă - că uite, e mai important nu să faci mulţi bani şi să faci carieră urcând pe capurile celorlalţi, ci să te înţelegi bine cu acei apropiaţi şi să-i poţi face pe ei fericiţi şi să fii şi tu fericit... Iaca asta chiar nimeni nu-i învaţă pe copii...

    RăspundețiȘtergere
  3. Dar poate contează ca importanţa comunicării să fie conştientizată odată cu trecerea timpului şi, mai mult, să fie produsul finit al propriei experienţe, ci nu o maximă pe care le-o bagi silit în cap "copiilor"..

    RăspundețiȘtergere
  4. Solutia acestei probleme, ca a nu ajunga doar sihastrii sa stie arta comunicarii, e in romanul "Gadkie lebedi" a fratilor Strugatki...

    RăspundețiȘtergere
  5. Buna, Nadia, buna, Anonim
    Noi ne-am obişnuit deja că chestiile ce ţin de matematică, de exemplu, pot fi şi trebuie să fie învăţate, dar iată ceeea ce ţine de comunicare - nu. Că doar dacă nu vom învăţa matematică, spre bătrâneţe tot s-ar putea să prindem bazele aritmeticii şi vom înţelege, cum doi cu doi se face patru. Dar matematica noi o învăţăm, iar comunicarea (spun comunicare, dar am în vedere înţelegerea altora) o lăsăm să vină de la sine.
    În altă ordine de idei, pe noi părinţii doar ne învaţă să vorbim când suntem mici. E undeva tot pe acolo.
    Înţeleg că înţelegerea altora şi cumunicarea cu ei este o parte componentă a personalităţii fiecăruia, formă individuală de percepere a lumii şi de manifestare. Predarea comunicării în acest context se pare că ar putea duce la nivelarea şi standardizarea personalităţilor. Dar eu nu am în vedere prederea la aceea cum trebuie să comunicăm, ci doar la un set de instrumente de comunicare - psihologie, psihanaliză, seminare de atenţie, seminare de ascultat pe alţii, seminare de explicat aceea ce aţi înţeles după ce i-aţi ascultat pe alţii...
    Desigur, aceste instrumente pot fi folosite, dar pot şi să nu fie folosite - deja va depinde de preferinţele şi necesităţile fiecăruia. Unii au aptitudini naturale şi le aplică zilnic, fără nici o şcoală, iar alţii doar la bătrâneţe ajung să înţeleagă importanţa lor (iar alţii - nici o dată...). Oricum, toţi suntem diferiţi, eu vorbeam doar despre aceea, că ar fi bine să le dăm copiilor nişte unelte, care le vor fi utile atunci, când vor vrea să-i înţeleagă pe cei din jur.

    Referitor la fraţii Strugaţkii. Într-adevăr, în toată opera lor problema Educaţiei trece ca un fir roşu, preocupându-i totdeauna. De exemplu, "Împovăraţi de rău" (ultimul lor roman) este exclusiv despre educaţie şi despre importanţa ei. "Lebedele urâte", după cum a menţionat Anonim, de asemenea se referă la problema educaţiei. În romanele lor "Miez de zi. Secolul XXII" şi "Lucrurile prădătoare ale veacului" de asemenea tema principală e educaţia şi schimbarea paradigmelor umane.
    În romanele lor, sunt propuse câteva soluţii. În "Împovăraţi de rău" - crearea unui sistem de şcoli de elită, în care să fie învăţaţi învăţători, care apoi ar putea să înveţe corect copiii. În "Miez de zi. Secolul XXII" - crearea unui sistem de creşe şi internate, în care toţi copiii ar fi luaţi de mici, şi în care de ei s-ar ocupa permanent pedagogi profesionişti (unul la 4 copii), care ar fi în locul părinţilor, dar, spre deosebire de ei, ar fi toată ziua lângă copii, şi nu ar avea altă ocupaţie decât să crească aceşti copii. În fine, în "Lebedele urâte" problema este soluţionată într-un mod absolut radicat - o generaţie de copii este luată de la părinţi, pentru a întrerupe acest lanţ de concepţii greşite şi de greşeli de educaţie ce se trag la noi dintr-o generaţie în alta...
    Oricum, cărţile lor rămân cărţi fantastice, şi azi, privind în jur, vezi că nu există cineva care ar dori sau ar putea să schimbe starea de lucruri. Şi fraţii Strugaţkii erau conştienţi de acest lucru - uneori discursul lor se transformă într-un strigăt de disperare ("We must find a way... to make indifferent and lazy young people
    sincerely eager and curious - even with chemical stimulants if there is no
    better way"). În acest context îmi amintesc de romanul lui John Brunner "Stand on Zanzibar", care transmite cam acelaşi mesaj trist.
    Din păcate, de la o generaţie la alta, noi nu devenim mai buni, mai omenoşi, mai "altfel". Tehnica în jurul nostru evoluează, lumea se schimă, însă asta nu afectează calitatea noastră umană - noi ne naştem în micuţa noastră familie, în care mama ne spune aceea ce i-a spus ei mama ei, iar tata face aşa cum a făcut tatăl lui...

    RăspundețiȘtergere