Griji prenatale

Griji prenatale

 

            …Vom şedea cu Ana în holul neospitalier al spitalului, aşteptând să ne chemi. Va avea spitalul din Abbeyville această caracteristică, de a fi neospitalier. Şi cât nu va încerca bătrânul Doc Smith să repare situaţia, nu-i va reuşi sub nici o formă. Nu vor putea pereţii de un alb imaculat să inspire senzaţie de confort. Iar diagramele ce vor ilustra relaţia directă între numărul de ţigări fumate pe zi şi probabilitatea îmbolnăvirii de cancer pulmonar (repartiţie exponenţială, mă voi gândi imediat ce o voi vedea, însă nu mă voi încumeta să-i povestesc imediat Anei, cum o voi face de obicei, despre observaţia făcută), plasate lângă placatul cu inscripţia: “Păzeşte-te şi Dumnezeu te va păzi”, iar mai jos cu litere sângerii de o şchioapă “SIDA”, nu ne vor trezi nici ele asociaţii vesele. Mai mult chiar. De fiecare dată când voi da cu ochii de “Păzeşte-te şi etc.”, o voi îmbrăţişa mai strâns pe Ana. Uşor de spus: ”Păzeşte-te”.

            Hoaşca de Dobson o jumătate de oră tot va spăla doi metri pătraţi de la capătul opus la holului, arzând de nerăbdare să vadă unde vom intra. Din fericire, chirurg la noi în oraş va fi doar unul şi la el vor veni toţi pacienţii ce vor avea nevoie de orice tip de intervenţii. Mai precis, la ea. Medici de tot vor fi trei în Abbeyville: missisMcAllister, generalista noastră, Iacob Smith, stomatologul, director al spitalului, şi tu, venită în oraş doar de trei săptămâni.

            Venirea ta (ce va fi aşteptată în oraş de mai mult de doi ani, nu anume a ta, ci a oricărui medic chirurg, toată această perioadă Doc Smith va tot bombarda autorităţile statului şi cele federale cu cereri, întărite de semnăturile locuitorilor Abbeyvilleului, însă probabil nu va putea găsi nici un medic cu licenţă ce ar fi de acord să locuiască într-aşa o fundătură) ne va salva pe mine şi An de o mulţime de-a probleme. An va fi însărcinată într-a şasea săptămână, iar Abbeyvilleul va fi binecunoscut (şi mai este şi acum) pentru virtutea şi buna-credinţă a locuitorilor săi, enoriaşi ai bisericii catolice orăşeneşti şi ai părintelui Michael personal. Dacă se va afla în oraş despre sarcină, voi avea mari probleme. Iar până a veni tu, cel mai apropiat loc unde se va putea face o întrerupere de sarcină va fi la şaizeci de mile depărtare, în East-Side Point. Plecarea încolo va fi o procedură destul de complicată: va trebui sau să luăm autobusul de cursă, ce circulă de două ori pe săptămână, urmăriţi de privirile suspicioase ale tuturor pasagerilor şi dând înainte de plecare o mulţime de-a explicaţii mamei mele şi părinţilor Anei, sau să obţinem permisiunea tatălui ei de a lua maşina sa, lucru foarte puţin probabil, însoţit de şi mai multe explicaţii.

            În general, va fi foarte greu să păstrezi o taină în Abbeyville, orăşel lipsit de viaţă şi împins de istorie la o margine, cu populaţia sa mică, cu lipsa sa de evenimente, când orice fleac se transformă în subiect de discuţii pentru o lună înainte, cu reţeaua sa de bătrânele-spioni, cu dulcea strângere de inimă la presimţirea dezvăluirii vre-unei taine mai delicate din viaţa personală a cuiva ce o vor avea toţi locuitorii orăşelului, eu nefiind o excepţie. Am citit undeva că această stare se numeşte „foame senzorială”, când creierul, lipsit de impresii noi, caută pe orice cale să mai creeze niscaiva conexiuni neuronale noi. Chiar şi prin inventarea unor retrăiri inexistente sau prin supraestimarea unor lucruri. „Raţiunea întunecată a concetăţenilor mei inculţi, adormiţi de monotonia vieţii, la cele mai mici agitaţii nasc nişte fantome cu adevărat fantastice. Lumea noastră se aseamănă cu o poiată de găini cufundată în somnul de noapte, unde este suficient să atingi din întâmplare vre-o pană de-a unei porumbace ce doarme pe o vărguţă, şi imediat totul intră într-o agitaţie de nedescris, se zbuciumă, cotcodăceşti şi împrăştie găinaţ în toate direcţiile.” Aceste rânduri le voi citi doar peste câţiva ani, după facultate, însă mă vor frapa prin aceea cât de bine descriu Abbeyvilleul.

            Uşa se va deschide şi de acolo va ieşi miss Coonley, studiindu-şi mâna îmbrăcată în gips. Vom mai aştepta vre-un minut, apoi mă voi apropia nehotărât de uşă şi voi privi înăuntru. La masă vei şedea tu în halat alb şi vei scrie grăbită ceva într-un jurnal mare. În primele zile după sosirea ta în oraş mai toată lumea va găsi vre-un motiv să treacă pe lângă casa în care te vei muta sperând să te vadă măcar întâmplător. Eu din principiu nu voi trece prin cartierul unde vei locui, deşi, să fiu sincer, ispita va fi mare. Însă va trebui să scap de acest provincialism, dacă într-adevăr voi dori să plec la o universitate prestigioasă şi să nu fiu socotit acolo un cowboy numai-ce venit de la coada vacii.

            Voi ciocăni uşor. Tu vei spune fără a înceta să scrii:

— Poftim, intraţi.

            Îi voi face Anei, care se va ridica în picioare şi va aştepta nehotărâtă lângă pe rete, frământând în mâini poşeta, semn să intre. Voi lăsa-o să treacă şi voi intra şi eu. Tu vei continua să scrii, însă ne vei arunca câteva priviri piezişe, vrând probabil să te convingi că am intrat deja. Îmi imaginez cât de încordată vei fi în clipele celea, când ne vei vedea pentru prima oară pe noi, cei de atunci. Vei scrie cu atâta disperare, de parcă aceasta ar fi ultima ta salvare. Ne vom opri nehotărâţi lângă uşă. În fine, vei închide cu un tros net sec registrul şi î-ţi vei ridica ochii spre noi.

            Mai precis, spre Ana. Te vei sculă şi te vei apropia de ea, privind-o neîntre rupt. Ana, fascinată, neputându-şi rupe ochii dintr-a tăi, va face un pas înainte. Feţele voastre vor căpăta aceeaşi expresie, din zâmbetele voastre se vor putea face câte vreo patru-cinci zâmbete obişnuite de politeţe cu care fac schimb oamenii când se văd pentru prima oară, iar eu, care voi privi dintr-o parte, voi fi cuprins de un val de nelinişte. O clipă îmi va părea că voi sunteţi acelaşi om, va fi o fracţiune de secundă când îmi va părea că dacă nu aşi şti că Ana este cea de lângă mine şi dacă nu aţi avea haine di ferite, nu aşi putea spune care e ea şi care eşti tu.

            Apoi tu vei spune: “Luaţi loc, vă rog”, şi vraja va dispărea.

            Eu încă voi fi lângă uşă, buimăcit de năzărirea ce-o voi avea şi pe vreo jumate de minut mă voi deconecta de la realitate, încercând să prind senzaţia pe care am avut-o, să înţeleg ce mi-a părut. Sub privirea mea absentă Ana va fi instalată în fotoliul din faţa ta (mă voi întreba cum oare ai ghicit cine din noi este pa cientul), apoi tu te vei întoarce spre mine.

— Sunteţi împreună?

            Mă voi “conecta” înapoi la realitate.

— Da, de sigur.

— Luaţi loc.

            Mă voi aşezat în scaunul ce mi-l vei indica şi o voi lua pe Ana de mână. Mâna ei se va încleşta imediat de a mea.

            Ana se va teme.

— Cu ce vă pot ajuta?

            Se va apropia partea cea mai dificilă. Va trebui cumva să-i explic de ce am venit şi nici prin cap nu-mi va trecea – cum. Deşi seara zilei precedente o voi petrece repetând ceea ce va trebui să spun, încercând să aleg cuvintele, transpus în care ceea ce va urma să spun să pară cât mai puţin criminal sau sacrilegial, când voi ajunge în faţa ta, în minte î-mi vor rămâne doar fragmente fără legătură. Voi simţi cum mă învăluie un val de căldură şi mi se înfierbântă obrajii, semn sigur că roşesc. De la Ana nu mă voi putea aştepta la ajutor: ea îşi va da acordul doar cu condiţiile că voi vorbi eu cu medicii şi că voi sta tot timpul lângă ea.

— Doream să ne interesăm…

— O sarcină nedorită ?, vei întreba cu voce înţelegătoare.

            Voi simţit că încep să-mi ardă şi urechile.

— Da.

— De când?

— De şase săptămâni.

— Aţi făcut test de sarcină?

— Da.

            Cu procurarea testului de sarcină din farmacia Abbeyvilleului va fi o altă istorie, plină de aventuri, intrigi şi manevre dolosive, pe care însă nu o voi povesti nimănui niciodată. Dacă nu ar fi teama să rămână Ana însărcinată şi să nască, nu aşi putea merge niciodată la toate as tea.

            Dacă vor afla părinţii, indiferent ai cui, maică-mea sau părinţii ei, mă vor ucide.

— Şi rezultatul a fost ?..

— Pozitiv. În sens medical.

            Cât vom aştepta cu Ana rezultatul testului şi încă vom mai spera să fie o alarmă falsă, vom glumi pe seama interpretărilor posibile a frazei din “Instrucţiu nea” testului: “Dacă vor fi vizibile două linii roşii, permiteţi-ne să vă felicităm. Re zultatul testului este pozitiv.”

— Ce o fi însemnând “pozitiv” ?, o voi întreba pe Ana.

— Fiecare cu “pozitivul” său, îmi va răspunde ea.

—Nu-ţi pare că e un test cam solipsist? Unul şi acelaşi rezultat la cineva înseamnă că e însărcinată, lucru pozitiv pentru ea, iar la altcineva – că nu e, ceea ce pentru per soana în cauză este la fel de pozitiv.

— În realitate, va spune Ana râzând, testul dă totdeauna acelaşi rezultat – pozitiv, iar aceea, este femeia însărcinată sau nu, depinde de ceea ce doreşte ea să înţeleagă prin pozitiv.

— Nu, nu aşa. Testul dă rezultatul aleator, după cum ţi-i norocul, iar mai departe totul depinde de ce-ţi doreşti – dacă e negativ, va fi opus dorinţelor tale, iar la pozitiv – vi ceversa.

Idea mă va înflăcăra.

— Iar dacă persoana ce-şi face testul este indecisă - îşi doreşte sau nu copil, voi conti nua grăbit, pe valul inspiraţiei, primele câteva săptămâni, cât timp nu există altă cale de a verifica existenţa sarcinii, plodul va fi unul probabilistic. Ca şi pisica lui Schrödinger. Ţii minte, ţi-am povestit. O pisică este închisă într-o ladă, viaţa ei depin zând de aceea, se va produce sau nu un anume eveniment cuantic. Iar despre un eve niment cuantic se poate spune doar probabilitatea cu care el se poate produce şi mai mult nimic. Ţi-am mai povestit despre aceasta. Cât timp pisica este în ladă, ea nu este nici vie, nici moartă. Certitudinea va apărea doar când experimentatorul va deschide lada. Aici avem exact aceeaşi situaţie.

— Bine, bine, fizicianule.

            Iar încă peste două minute pe partea activă a testului vor apărea două linii roşii şi imediat îmi va pieri cheful să glumesc despre Schrödinger, despre rezultatul pozitiv şi despre orice altceva.

            Tu, însă, nici nu vei zâmbi. Poate nu vei şti ce alt sens poate avea cuvântul pozi tiv.

— E prima sarcină?

            Voi încerca să pufnesc, ce ar fi trebuit să însemne aproximativ: ”Drept cine ne consideri şi cum poţi să presupui aşa ceva”, însă sunetul pe care îl voi scoate va fi destul de jalnic.

— Da, e prima sarcină.

            Tu o vei privi pe Ana:

— Au apărut deja simptoamele sarcinii? Cum te simţi?

— Normal. Doar că s-au umflat ganglionii limfatici la piept.

            Vei încuviinţa, apoi vei tăcea câteva clipe, privind în perete.

— De ce aţi venit la mine?

— Vrem să facem o întrerupere de sarcină.

— Ambii?

            Sprâncenele mi se vor porni în sus de uimire. Tu, văzând reacţia mea, te vei corecta:

— Prietena ta doreşte şi ea să o facă?

            Ana te va privi timid.

— Da.

— Fetiţo, nu eşti obligată să faci ce-ţi zice prietenul.

            Ana va repeta tare şi răspicat:

— Eu ştiu. Eu vreau să fac avortul.

            Voi răsufla uşurat şi voi strânge mai puternic palma Anei. În realitate, ea se va teme foarte mult de acest avort. Dacă eu nu voi fi atât de categoric (în sensul că nu ne vom putea permite acest copil), nu cred că va merge la avort. Chiar şi ştiind ce reacţie vor avea părinţii.

            Tu, însă vei clătina din cap.

— De ce nu vreţi să încercaţi altceva?

— Aveţi în vedere, altceva în afara chiuretajului?

— Da.

— Credeam că în această fază a sarcinii se poate face doar chiuretaj.

— Nu m-aţi înţeles. Prin altceva aveam în vedere păstrarea copilului.

— Nu putem.

— Aşi vrea să aud părerea prietenei tale.

— Aceasta mă priveşte şi pe mine.

— Da, dar nu tu vei simţi o săptămână după avort dureri şi nu tu rişti să rămâi steril.

            Vei vorbi foarte dur cu mine, însă mai tot timpul o vei privi pe Ana, invitând-o parcă să zică şi ea ceva. La ultima ta replică voi fi nevoit să tac, deşi voi înţelege foarte bine că încă puţin, şi o vei speria de-a binelea pe Ana. Însă, totuşi, voi spera să-şi asculte raţiunea.

— Noi credem că e mai bine să aşteptăm un timp mai favorabil, va spune Ana.

— Timpul acela poate să nu mai vină nici odată.

— Cu acest argument se poate justifica înfăptuirea în acest moment a oricărui lucru.

            În primul rând, Ana îmi va plăcea datorită agerimii minţii, lucru rar la fetele din Abbeyville. Foarte mult timp ni-l vom petrece în discuţii pe teme abstracte, jocuri ale minţii, care, deşi nu prea înmulţesc cunoştinţele, au avantajul de a obişnui să for mulezi corect gândurile şi să găseşti repede contraargumente în dispute. În clubul de dispută din liceu echipa noastră, Ana, eu şi George, vom fi cei mai buni. Şi chiar şi atunci, fiind stresată, va reuşi să găsească locuri slabe în argumentele tale.

            Tu, însă, nici nu vei clipi.

— Eşti catolică?

— Da.

— Şi? Ce crezi că ar zice părintele Michael?

            Ana va tăcea un timp, apoi va zice cu voce înceată, abia auzită:

— Prefer să mă descurc singură cu păcatele mele.

            Mai tot timpul eu o voi privi pe ea, însă în această clipă îmi voi ridica privirea spre tine – cât poţi să continui să o mai chinui – şi voi rămâne frapat de expresia feţei tale. Pe faţa ta îndreptată spre Ana va fi atâta compasiune. Nu pot fi sigur, însă îmi va părea că ochii îţi sunt umezi. Îmi imaginez cât de greu îţi va fi, cu firea ta empatică.

            Vreo jumătate de minut va fi linişte, apoi tu vei spune:

— Decizia pe care doriţi să o luaţi este foarte importantă şi vă va marca toată viaţa. De aceea, vă rog, gândiţi-vă bine.

            Eu mă voi pregăti să fac o faţă îngândurată, să o menţin vreo câteva minute, iar apoi să spun că m-am gândit, însă tu vei continua:

— Cred că o săptămână este suficientă pentru aceasta.

            Voi rămâne perplex.

— Cum adică, o săptămână?

— Vă asigur, aşa e mai bine.

— Fiecare decide pentru el – cum e mai bine.

— Tinere, sunt medic. Când operez, în fiecare clipă sunt nevoită să decid cum e mai bine pentru pacient. Crede-mă, voi încă nu sunteţi gata.

            Tu vei avea doar vreo douăzeci şi cinci de ani, fiind cu şapte ani mai mare ca mine, şi mă va deranja adresarea “tinere”. Însă o voi înghiţi şi pe asta.

— Însă dacă venim peste o săptămână, ne faceţi operaţie?

— Să ajungem peste o săptămână.

            Peste o săptămână, zi în zi, vom veni iarăşi în acelaşi hol neospitalier al spitalu lui. De această dată la tine nu va fi nimeni.

            Să venim a doua oară va fi mult mai greu. Hotărârea Anei va fi puţin câte pu ţin diluată de remuşcări de conştiinţă. Datorită faptului că voi fi ateu, va prelua şi ea o mare doză de scepticism faţă de religie, însă ceea ce se învaţă din copilărie nu poate fi uitat aşa uşor. Părintele Michael va avea încă o influenţă puternică asupra ei. Dimi neţile ea va veni la liceu (vom învăţa în clase paralele) cu ochii roşii de plâns. Peste zi, desigur, se va mai destinde, spre seară ea va putea şi să zâmbească, însă eu toată viaţa nu-mi voi ierta ochii ceea înroşiţi de lacrimi.

            Când o voi întreba, dacă mergem iar la medic, ea va părea hotărâtă când va spune da.

            Voi bate la uşa ta mult mai hotărât ca prima oară. Acum voi fi convins că aştepta rea ne-a fost benefică – la prima venire nu vom fi încă pregătiţi pentru avort. În timpul pe care ni-l vei acorda vom reuşi ambii să ne gândim la multe.

            Pe atunci încă voi fi în floarea egoismului şi egocentrismului, când îmi va pă rea natural alţii să-şi adapteze interesele la a mele. După ce voi lua locul întâi la olim­piada naţională de fizică tot restul va trece pentru mine pe al doilea plan. Ţi-am mai povestit despre olimpiadă. Patru universităţi din ţară îmi vor oferi burse şi programe de studiu avansate. Pentru câţiva ani vieţii mele îi va fi săpat un făgaş adânc şi con fortabil, pe care ar fi o prostie să nu-l urmez. Un copil şi o căsătorie nu vor intra nici decum în planurile mele.

            Iar Ana va fi atât de îndrăgostită, încât va gândi mai mult pentru mine decât pentru ea. Poate dacă aşi înţelege că ea vrea altceva, aşi gândi altfel, însă la mine pur şi simplu nu ajungea că ea ar putea să-şi dorească copilul. Dacă nu vei fi tu, voi ră mâne la convingerea ceea încă mult timp.

            Deci, voi bate sigur de sine la uşă şi tu vei spune:

— Intraţi.

            Vom intra, ne vom saluta şi ne vom ocupa locurile. Tu o vei urmări neîntrerupt pe Ana – din momentul când va intra şi până la fotoliu, şi în fotoliu, o vei fixa ca un piton, nu-ţi vei lua ochii de la ea nici când mă voi saluta, şi încă vreo jumătate de mi nut. Ana va păli. În fine, eu, nerezistând tăcerii ce se va instaura, voi zice atent:

— Noi am fost săptămâna trecută.

            Îţi vei întoarce privirea spre mine.

— Aţi spus să venim peste o săptămână, să ne mai gândim.

— Şi, v-aţi gândit?

— Nu avem la ce ne gândi.

— Mai ales dumneata. Dacă se naşte copilul, vei avea numai probleme, pe când aşa – nimic.

            Am tresărit ca de la o palmă.

— Aceasta e treaba noastră.

— Protecţia membrilor societăţii este grija societăţii. Acum eu reprezint societatea şi voi încerca să o protejez pe Ana de egoismul dumneavoastră.

            Câteva clipe voi încerca înfrigurat să-mi amintesc dacă ne-am prezentat sau nu la venirea precedentă, însă tu nu-mi vei da răgaz.

— Ana, vreau să vorbeşti tu. Te-ai gândit?

— Da.

— Şi care este decizia ta?

— Să întrerup sarcina.

— Copilo, tu înţelegi ce faci? Dacă nu vei mai putea avea copii?

— Aceasta depinde în mare măsură de aceea cum veţi face operaţia, nu voi mai re zista şi mă voi intercala eu.

— Nu numai. Oricât de bine nu ar fi făcută operaţia, totdeauna există pericolul pierde rii fertilităţii.

— Cu ce probabilitate?

— Tinere, nu ne jucăm aici de-a probabilităţi. Ana nu e o formulă abstractă. Ar fi normal să porneşti de la cea mai proastă posibilitate.

            Iarăşi mă vei face să tac, lăsând-o pe Ana să se descurce pentru ambii. Te vei uita la ea, căutându-i privirea, însă ea va privi în podele. Se va face linişte.

            Peste o jumătate de minut, când va deveni clar că ea nu are de gând să zică nimic, o vei întreba:

— Deci?

— Deja am spus. Vreau să-mi faceţi întreruperea de sarcină.

— Te va durea.

— Da.

— O să-ţi pară rău.

— Da.

— Ucizi un copil.

            Ochii Anei se vor umplea de lacrimi. Acesta va fi cel mai vulnerabil punct, aspectul pe care îl voi ocoli în discuţiile mele cu Ana. Acesta va fi aspectul pe care îl voi ocoli în gândurile mele.

— Vă rog, nu ne mai chinuiţi atât, va spune Ana cu lacrimi în ochi, şi pentru o clipă pe faţa ta va trece un licăr din aceeaşi compasiune, pe care o voi observa şi la venirea precedentă.

            Îmi imaginez prin ce vei fi nevoită să treci. Ţinând cont de aceea, cât de mult o vei iubi pe Ana şi cât de empatică eşti… În clipa ceea Ana va fi uşor de convins, însă să nu te laşi înşelată de această posibilitate. Mai târziu eu o voi convinge să facă totuşi avortul şi tu nu vei mai putea face nimic. Să fii răbdătoare şi să faci cum îţi spun. În acest caz totul va fi în regulă.

            Atunci te vei ridica grăbită din fotoliu şi, spunându-ne: “Aşteptaţi”, vei ieşi din ca meră. Eu îmi voi trage scaunul lângă a Anei, îi voi lua palma între ale mele şi i-o voi strânge. Ea îşi va lăsa capul pe umărul meu şi va începe să plângă neauzit, cum plângea ea de obicei. Tot timpul cât tu vei fi ieşită voi încerca să o liniştesc sărutându-i ochii uzi şi bându-i lacrimile sărate, mângâindu-i căpşorul ce se va încăpăţâna să rămână ascuns la subsuoara mea şi strângând-o tare-tare la piept. Însă în tot timpul cât vei fi ieşită nu vom scoate nici un cuvânt. Toate cuvintele vor fi spuse cu mult înainte.

            Vei intra în cabinet şi, privind undeva într-un colţ, ne vei spune:

— Îmi pare rău, însă va trebui să mai amânăm operaţia. Ni s-au terminat anestezicele. Voi face astăzi comanda şi imediat ce ne sunt livrate, vă anunţ.

— Câte zile va trebui să aşteptăm?

— Două săptămâni.

— Cât?

— Acesta este termenul în care ni se fac livrările. Nu sunt eu vinovată că trăiţi în aşa o fundătură. Nu cred să reuşim într-un termen mai scurt.

            Anume din clipa ceea totul va începe să-mi pară un coşmar, atunci voi începe să am senzaţia că contra mea se urzeşte un complot. Mă voi simţi ca într-un vis urât din care nu te poţi trezi. În care încerci să fugi şi picioarele nu te ascultă, iar din urmă te ajunge oroarea în care îţi pare că te îneci fără posibilitatea de a mai ieşi la suprafaţă. Sau totuşi reuşeşti să te mişti din loc, să începi să fugi, însă la fie care cotitură a coridoarelor joase şi întortocheate, ca maţele unui animal, întâlneşti iar şi iar ceea de ce fugi. Sau un vis în care încerci din răsputeri să găseşti o posibilitate de a face avor tul şi peste tot întâlneşti unul şi acelaşi medic care încearcă cu orice preţ să-ţi încurce. Coşmarul ăsta cu medicul îl voi avea practic noapte de noapte următorii doi ani. Mai apoi el se va modifica şi mă va urmări şi până azi. În coşmarul modificat noi cu Ana vom merge să facem avortul şi acolo nu vei fi tu, ci un alt medic, care fără a se prea complica, o va lua pe Ana la operaţie. Şi eu, îngrozit, dar neputincios (ca în coşma ruri), voi urmări cum ea este răstignită pe scaunul ginecologic, anesteziată, cum fierul respingător şi rece la vedere va intra în vaginele Anei şi îl va desface, cum Ana, chiar fiind anesteziată va geme şi cum medicul va lua chiureta şi, ajungând în acest mo ment, oroarea va fi atât de puternică încât mă voi trezi, mă voi trezi noapte de noapte, cu inima bătând să-mi sară din piept, cu corpul ud de o transpiraţie usturătoare ce-mi va şiroi de pe chelie în ochii neapăraţi de sprâncene şi gene, unde se va amesteca cu lacrimile de furie pe prostia mea şi de teamă cu nu voi reuşi să fac ceea ce mi-am pus în gând.

            Sau poate că în clipa ceea nu voi simţi deloc că totul e un coşmar, şi doar mai târziu, ştiind prin ce am de trecut, mă voi gândi că totul ar fi trebuit să-mi pară un coşmar. Mai mult ca sigur că în clipa ceea nu voi putea simţi nimic altceva decât fu rie, nu mai ţin minte sigur. Atunci eu voi începe să înţeleg că la noi la spital aşa şi nu vom putea face avortul.

— Am impresia că pur şi simplu nu doriţi să ne faceţi operaţia.

— Fără anestezic nu pot face nimic.

— Însă peste două săptămâni ne veţi face operaţia ?, voi întreba, încercând să fiu iro nic.

— Dacă nu va interveni nimic ,.. vei răspunde, neobservând ironia.

            Mă voi ridica şi o voi trage de mână şi pe Ana.

— Bine, aşteptaţi-ne peste două săptămâni, voi spune cât mai caustic posibil.

— Sigur.

— Cu anestezic.

— Bineînţeles.

— La revedere.

— La revedere. Şi vă rog, mai gândiţi-vă.

            Vom ieşi în holul neospitalier al spitalului şi doar aici mă voi lăsa cuprins de disperare. Va trebui să găsesc o cale de a ajunge în East-Side Point. Şi asta cât mai urgent posibil.

            Interfonul de la uşă ne va invita cu o voce femeiască denaturată de difuzor înă untru, uşa se va deschide cu un declic sec şi noi vom intra într-un antreu micuţ, cu­fundat în semiobscur. Voi fi imediat derutat de miros: în cameră va pluti cel mai obiş nuit miros de apartament locuit, în locul mirosului de spital pe care mă aşteptam să-l simt. De fapt, acesta şi va fi un apartament. Oficial. Iar neoficial aici va fi o clinică. Unde se va putea face un avort.

            Despre existenţa acestui cabinet nelegal voi afla întâmplător de la George cu două zile mai devreme. Pentru mine cea mai mare taină va fi: cum va reuşit ceva să rămână necunoscut poliţiei în orăşelul nostru mai mult de o lună. Deşi George va zice că cabinetul îşi va începe activitatea doar de câteva săptămâni şi lumea încă nu prea va şti despre existenţa lui.

            Una din uşile ce vor duce din antreu se va deschide şi silueta femeiască din dreptunghiul luminos al uşii ne va pofti să trecem în camera următoare. Trecând la lumină, te voi recunoaşte imediat în silueta ceea, doar că vei fi fără halat alb. Voi avea impresia sufocantă că iarăşi sunt într-un coşmar cu coridoare şi repetiţii permanente, că vizionez un film, pelicula căruia este buclată şi aparatul de proiecţie arată cu încă păţânarea idiotă, caracteristică maşinilor, unul şi acelaşi fragment.

Peste o clipă voi înţelege ce semnificaţie au conspiraţia şi misterul din jurul acestui cabinet medical. Dacă se va afla că tu vei obţine bani de buzunar, făcând prac tică nelegală, îţi vei pierde licenţa. Iar încă peste o clipă ne vei vedea şi tu pe noi.

— Eu n-am să vă fac nici un avort.

— De ce?

            În clipa ceea nu mă va mai interesa avortul. Voi vrea pur şi simplu să aflu prin ce nu ţi-am plăcut. Să înţeleg ce poate să-l facă pe un medic să refuze atât de tranşant să-şi îndeplinească funcţiile.

— Eu nu voi ucide acest copil.

— El încă nu e un copil.

— Va fi.

— Nu poţi şti.

— Dar eu ştiu.

            Ne vom sfida un timp cu privirile, apoi tu vei zice:

— Lasă-ne, te rog, singure.

— Pentru ce?

— Să discutăm.

            Mă voi întoarce spre Ana. Ea va sta palidă lângă uşă, sprijinindu-se cu o mână de perete şi te va privi cu ochii larg deschişi. Iarăşi îmi va părea că semănaţi, aceeaşi privire fixă care încearcă să-ţi vorbească, să-ţi transmită emoţia, cu unica deosebire că în ochii tăi va fi hotărâre şi convingere fanatică, iar în ochii Anei – teamă.

            Peste câteva clipe Ana îşi va întoarce privirea spre mine şi va încuviinţa – să ies şi să vă las singure. Fără chef, mă voi supune. Din prag voi zice, adresându-mă Anei, însă şi ţie într-o oarecare măsură:

— Voi fi în antreu.

            Nu-mi va răspunde nici una din voi. Voi ieşi, închizând în urma mea uşa şi izolându-mă de voi şi de ceea ce veţi vorbi. Voi fi foarte nervos. Ca de obicei, voi reacţiona cu întârziere le cele ce se petrec. Doar după ce voi ieşi, un val de adrenalină se va revărsa prin corpul meu, ca răspuns la afirmaţia ta că nu ne vei face avortul. Obrajii vor începe să-mi ardă, de această dată de furie. Vor începe să-mi vină şi cu vintele de răspuns la cele spuse de tine, ce de obicei, cu întârziere. Ce, te consideri Dumnezeu? E viaţa noastră. Voi umbla încolo-încoace prin minuscula (2×2 m) cămeruţă, ca o felină în cuşcă. Ce drept ai să te amesteci atât de insistent? Mă va de ranja foarte mult că Ana a rămas acolo cu tine şi eu nu voi şti ce îi vei spune. Mă va deranja atunci, şi mă deranjează şi acum. Fiindcă eu nu ştiu nici până acum ce îi vei spune atunci. De aceea, va trebui să improvizezi. Şi să fii foarte atentă. Ana în pe rioada ceea era foarte sensibilă la fals, un cuvânt în plus, o intonaţie nenaturală şi totul va fi pierdut. Să fii foarte atentă.

            Timpul pe care vei reuşi să-l obţii, amânând avortul, va fi favorabil nouă. Şi nefavorabil mie – celui de atunci. Iar eu voi înţelege acest lucru de minune. Ultimele câteva zile Ana va fi tot mai neliniştită. La una din obişnuitele mele glume despre Dumnezeu, mă va ruga iritată să încetez, încălcând astfel înţelegerea noastră despre libertatea cuvântului şi confesiunii. Ce-i drept, peste câteva minute îşi va cere scuze şi va începe să plângă. Ea aşa şi nu-mi va spune la ce se va gândi zilele celea negre pentru noi doi, voi putea doar să ghicesc. Cert va fi doar un lucru – atunci vor fi reevaluate toate priorităţile şi valorile morale. Şi este cert că eu voi pierde mult din reevaluarea ceea. Prioritatea numărul unu – relaţia noastră – va ceda, fiind înlocuită de altele. De care, pot numai să ghicesc.

            Voi umbla prin cămeruţa ceea, gândindu-mă neliniştit la toate astea şi ascul tând bolboroseala din camera vecină. Cuvintele nu vor trece de uşa groasă, la mine va ajunge numai intonaţia, melodia… Un student ce a venit nepregătit la examen as cultă sub uşă cum răspunde altcineva. Însă aude, exact ca şi mine, doar intonaţia cu care se răspunde. Când este chemat şi devine clar că nu cunoaşte nimic, profesorul îl în treabă: “— Bine, zi ce ştii. — Ştiu tema la care a răspuns studentul precedent. — Să vedem. — Ştiţi, domn profesor, cuvintele le-am uitat, ţin minte numai melodia.” Folclor studenţesc.

            Ca de obicei când voi fi singur, peste un timp gândurile se vor întoarce pe făga şul lor obişnuit – la fizică. Pe atunci, spre deosebire de ultimii ani, nu voi fi obse dat numai de teoriile temporale. Sfera intereselor mele pe atunci va cuprinde practic toate domeniile fizicii. În ziua ceea mă voi gândi la teoria câmpului unic. De altfel, dacă nu ai fi tu, e foarte probabil că eu aşi fi putut fi unul dintre creatorii teoriei unifi cate a câmpului. În Massachusetts voi fi prieten bun cu Varley, care când îşi va crea grupul de lucru, mă va invita şi pe mine, însă atunci deja voi fi cuprins de această fe bră – să reuşesc. Să reuşesc cu orice preţ. Mai ales că deja va avea loc accidentul.

            Deşi voi continua să umblu încolo-încoace prin cămeruţă, gândurile îmi vor trece pe un făgaş mult mai paşnic şi voi uita unde şi pentru ce mă aflu. Nu, nu se poate spune că voi uita. Pur şi simplu, voi înceta să mă mai gândesc la aceasta. De aceea, îmi vor trebui câteva clipe să mă reconectez când pe lângă mine va trece val-vârtej Ana, cu ochii înlăcrimaţi aţintiţi în pământ. Uşa se va deschide imediat cum va ajunge în faţa ei, astfel încât ea nici nu se va opri.

            Peste două secunde o voi ajunge din urmă şi mă voi porni alături. Ochii îi vor fi ridicaţi din pământ, privirea rătăcind undeva la capătul străzii. Pe obraji îi vor curge lacrimi, însă ea nu va plânge. Pur şi simplu va merge înainte, neştiind nici ea încotro. O voi îmbrăţişa şi o voi întreba îngrijorat:

— Ce s-a întâmplat?

            Ana nici nu-mi va observa mâna pusă în jurul taliei ei şi nu-mi va răspunde nimic.

— Ana!

            Tăcere.

— Ţi-a spus ceva despre copil?

            Ea se va opri brusc şi mă va privi ciudat, de parcă mă va vedea pentru prima oară, o insectă ciudată, apoi faţa i se va crispa şi Ana va începe să râdă, un râs isteric, cu hohote nestăvilite, cu o voce schimbată, subţire, cu lacrimi continuând să şiroiască pe obraji, şi în fine, între două accese de râs, va reuşi să-mi spună:

— Da, despre copil.

            O voi îmbrăţişa şi o voi strânge la piept, încercând să stăvilesc acest râs de rău augur. În fine, isterica se va transforma în plâns. Şi Ana va începe să-mi povestească cele spuse de tine.

            Ea va povesti foarte încurcat, sărind peste fragmente întregi ce îi vor părea ne semnificative sau pe care pur şi simplu le va uita. Cele spuse de tine vor fi rearanjate într-o nouă ordine, probabil după cum şi le va aminti ea. Cuvintele ei vor fi permanent întrerupte de suspine de plâns şi pauze pentru reculegere. Iar o parte din cele spuse de ea atunci vor fi uitate şi de mine, totuşi au trecut 27 de ani.

            De aceea să fii foarte atentă. Îţi spun doar ceea ce sigur îi vei zice Anei în ziua ceea. Poţi să spui şi mai multe, însă probabil, astea trebuie şi fie nişte fleacuri, de altfel Ana le va memoriza. Cred că ceea ce-i vei povesti va trebui aranjat în ordine cronologică. Iată ce-mi va povesti Ana.

            Tu îi vei propune să vă imaginaţi împreună ce va fi dacă se va naşte copilul. Tu vei zice că ar fi interesat de imaginat ambele cazuri, atât când s-ar naşte un băiat, cât şi dacă s-ar naşte o fată. Vei propune pentru început să vă gândiţi la cazul cu naş terea fetei.

            Din cuvintele tale va reieşi că Ana, fiind perfect sănătoasă şi având un bazin destul de lat, nu va avea probleme la naştere. Se va naşte o fetiţă de, să zicem, 2,8 kg, cu o feţişoară roşie, mică cât un pumn şi schimonosită de plâns. De altfel, copilul va fi sănătos. Doar că va cere foarte multă atenţie. Nu va putea fi lăsată nici pentru o clipă singură.

            Vei presupune că laptele peste vreo două săptămâni i se va termina şi va fi nevo ită să-i dea copilului hrană artificială. În general, prima jumătate de an va fi un chin continuu, deşi nu numai din cauza copilului. Însă ambele vor trece cu bine de această perioadă grea.

            Apoi vei trece în fugă peste câteva momente imaginare din viaţa copilului, mo mente ce s-ar putea întâmpla dacă copilul s-ar naşte. Momente ce se pot întâmpla cu orice copil.

            Fata baby-sitter ce va avea grijă de ea cât Ana va fi la lucru, o tânără ce va fi cu doi ani mai în vârstă ca ea şi pe care o va păstra doar datorită salariului mic. Fata va fi foarte neatentă cu copilul, fiind preocupată mai mult de băieţi, cu care, de altfel, se va întâlni cât Ana va fi la serviciu.

            Cum vor sta ambele, Ana şi copilul, îmbrăţişate în fiecare noapte, privind um bra copacilor de pe draperia ce va acoperi geamul. În casă vor fi numai ele şi ambele se vor teme. Aceasta ar fi aproximativ când copilul ar avea cinci ani.

            Cum o va pierde pe fetiţă în Disneyland, şi groaza ce o va simţi când va înţelege că a pierdut-o, şi alergatul disperat pe aleile pline de lume ale parcului de distracţii, şi capul golit de gânduri, doar emoţii, senzaţii de bază, panică, disperare, şi o speranţă nebună, animalică, ce nu-şi putea găsi exprimare în cuvinte. Fetiţa va sta lângă un carusel şi nici nu va înţelege că s-a pierdut, privind fascinată căluşeii ce se vor perinda prin faţa ei, însă când o va vedea, Ana va simţi că îşi pierde cunoştinţa, un val de căldură se va revărsa prin corpul ei şi va fi nevoită să se sprijine de un perete.

            Prima zi de şcoală. Blugii rupţi şi genunchii zgâriaţi. Fragmente, crâmpeie din viaţă. O mică pată din născare pe umărul drept. Pata va fi rotundă şi noi vom râde că ea a apărut conform superstiţiilor – la noi în Abbeyville se crede că dacă mama în timpul sarcinii ia ceva ce nu-i aparţine, copilul va avea o pată în forma lucrului luat, iar noi cu Ana vom lua câteva nuci din livada lui Graham. Aluniţa de deasupra buzei. Cât mai multe fragmente. Cum ele mai nu vor fi călcate de o maşină. Cum fetiţa va cădea dintr-un copac şi-şi va pierde cunoştinţa. Cât mai multe fragmente. Din câte voi înţelege din povestirea Anei, nu va fi o povestire coerentă.

Apoi vei începe să-i povesteşti despre mine. Cum voi pleca peste două luni la facultate în Massachusetts, lăsând-o singură în faţa problemelor. Cum nu-i voi răspunde la scrisori. Cum va fi nevoită să fugă de acasă pentru a nu-şi face de ruşine familia. Cum va călători dintr-un orăşel în altul, găzduită de oameni buni, care o vor ajuta la început. În fine, îşi va găsi de lucru într-un restaurant, ca chelneriţă. Peste două luni va naşte, colegele de serviciu o vor vizita la spital iar patronul îi va păstra locul de lucru. Bătrâna la care va închiria o cameră va sta cu fetiţa cât va fi la serviciu.

Iar peste un an voi apărea şi eu. Voi ţine prea mult la ea şi voi avea permanente remuşcări pentru că am părăsit-o. Voi insista pe lângă decan şi rector, şi voi obţine o cameră în căminul pentru familişti contra promisiunea că venirea Anei nu-mi va afecta rezultatele învăţăturii. Deja voi însemna foarte mult pentru facultate şi acolo se vor strădui să-mi îndeplinească toate doleanţele.

O voi găsi pe Ana după adresa din scrisoarea în care îmi spunea că a născut o fetiţă, cum tu şi vei zice. Când voi veni să o iau, nici nu va dori să mă vadă, nemaivorbind de a merge cu mine. Vom face un scandal grandios, care însă se va sfârşi cu împăcarea. A doua zi ne vom duce la oficiul de stare civilă şi vom înregistra căsătoria noastră.

Deşi întorcându-mă mă voi gândi doar la Ana, cu timpul mă voi ataşa de fetiţă. Iar peste un timp voi începe cu groază să-mi amintesc despre încercarea noastră de a face avortul. Noi nu vom mai putea avea copii şi odată cu creşterea copilului va creşte şi recunoştinţa ţie.

Tu nu-i vei povesti Anei nimic nici despre accidentul din laborator, când eu voi încasa o doză-limită de radiaţie şi voi începe să arăt aşa cum arăt acum – fără nici un fir de păr pe corp şi cu pielea pigmentată în roşu (mai precis, lipsită de orice pigmenţi), după care reprezentantul CIA de la institut îmi va recomanda să mă abţin de la a mai avea copii.

De asemenea, nu-i vei povesti Anei despre aceea că peste încă doi ani de la accident ea va muri de leucemie – va muri ea, în loc să mor eu, abandonându-ne fără vre-un sens în viaţă şi fără sprijin. Doi ani nu mă voi mai apropia de clădirea institutului, voi trece prin o mulţime de situaţii marginale, de genul drogurilor şi a mişcărilor extremiste, însă existenţa unui copil acasă mă va reţine de la a cădea în prăpastia după care se termină societatea.

Vei putea să-i spui Anei orice, în afară de aceste două lucruri. Va trebui să fii foarte convingătoare. Ştii singură cât de multe depind de persuasiunea ta. Dacă nu vei reuşi să o convingi, se vor duce de râpă ultimii zece ani din viaţa mea, ani de încordare supremă şi eforturi obsesive, ani supuşi doar unui singur ţel. Şi se vor duce de râpă douăzeci şi şapte de ani din viaţa ta.

Atunci, în ziua ceea, Ana va mai plânge mult. Noi ne vom primbla încet, Ana îmi va povesti crâmpeie din viitorul imaginat de tine, iar eu voi simţi aproape fizic cum ceva în ea se rupe. Presiunii unite a cuvintelor tale, a predicilor părintelui Michael, poveţelor părinţilor, învăţămintelor dirigintei, fricii faţă de operaţie, propriilor concepţii morale, în sfârşit, le era opusă doar dragostea faţă de mine. Şi ea va începe să cedeze.

Acelea vor fi ultimele clipe când Ana mă va iubi. Nu pot spune că ea nu mă va mai iubi mai târziu, când mă voi întoarce la ea, şi poate că dacă nu o voi cunoaşte de mai devreme, aşi fi mulţămit. Însă ştiind de la liceu aceea, cât de tare ea poate iubi, voi înţelege că mi-a rămas doar o umbră palidă a Anei de mai demult.

Peste vre-o două ore de primblat pe străzile pustii la ora ceea, după ce în lacrimi şi cuvinte ce vor descrie mozaicul viitorului se va duce de pe suflet un val amar, ea îmi va spune:

— Eu voi păstra acest copil. Iar tu, dacă nu-ţi place, poţi să te duci învârtindu-te. Ne vom descurca şi fără tine.

— Cum poţi să crezi ce ceea ce ţi-a spus ea e adevărat? Viitorul nu poate fi prezis.

— Ea nici nu a încercat să mă convingă că va fi exact aşa cum zice ea. M-a rugat doar să-mi imaginez ceea ce mi-a povestit. Iar dacă va fi fetiţă, cum zice ea, o voi numi în cinstea ei.

            Şi nu-mi vor mai ajuta nici un fel de argumente. „Dacă fizica înseamnă pentru tine mai mult decât o viaţă de om, pleacă, studiazăţi-o. Iar dacă accidental se trezeşte omenia în tine, ştii unde să mă găseşti”. Cu cât voi fi mai convingător în încercarea de a-i demonstra că nu e aşa, că copilul înseamnă pentru mine foarte mult (ceea ce nu era adevărat), iar ea înseamnă pentru mine mai mult ca orice, însă dacă noi dorim să creăm o familie, trebuie în primul rând să ne gândim la viitorul nostru, eu nu-mi pot permite să-mi asum răspunderea aducerii pe lumea asta a unui copil ştiind că nu-i pot asigura condiţii decente de viaţă, cu cât voi încerca să fiu mai convingător, cu atât Ana va deveni mai caustică, replicile ei vor lovi tot mai tare (cine dacă nu cei apropiaţi ştiu să ne lovească cel mai dureros?), în fine eu nu voi rezista şi totul se va încheia cu o ceartă de gradul unu, după care nu ne va rămâne decât să ne despărţim.

            După ce voi trece vreo două cartiere, încă fierbând de furie, voi decide să vin la tine acasă, tu fiind unica pe care o voi considera vinovată de ceea ce se va petrece.

            Uşa exterioară va fi deschisă, astfel încât voi trece fără a mă opri micul antreu şi voi deschide fără a ciocăni uşa „cabinetului” tău. Tu mă vei aştepta, şezând la birou. Ce-i drept, asta acum eu înţeleg că tu mă vei aştepta, atunci, însă, eu mă voi gândi că am noroc că încă nu ai reuşit să pleci. Când voi intra, mă vei privi, o privire de om obosit, care depune ultimul efort, căruia i-a mai rămas puţin până la sfârşit. Ce-i drept, atunci nu-mi va păsa de oboseala ta. Eu voi veni pentru a mă descurca, pentru a înţelege ce înseamnă aceasta, de ce anume eu am nimerit în acest coşmar.

— De ce te amesteci în viaţa mea? Ce drept ai? În genere, de unde te-ai luat pe capul nostru?

            Tu vei continua să mă priveşti în tăcere, apoi îmi vei arăta fotoliul. Tu vei şti cum eu am arătat până la accident doar din poze şi atunci vei avea posibilitatea să mă vezi în realitate. Cred că îţi va fi interesant. Mai ales că până atunci tu vei fi ocupată doar de Ana şi nu vei avea timp să mă studiezi. Îţi recomand să o faci, altă ocazie nu vei mai avea. Eu voi continua să stau în picioare, ignorând fotoliul pe care mi-l vei arăta şi privindu-te cu o privire care, după părerea mea a celui de atunci, ar trebui să te facă să spui tot adevărul.

— Deci, ce poţi să-mi spui?

— În primul rând, v-aşi ruga să vă calmaţi. Nu este cazul să faceţi o scenă de isterie.

— Eu nu fac scene de isterie. Eu pur şi simplu vreau să ştiu cine v-a dat dreptul să vă amestecaţi în viaţa noastră.

— Totuşi ceea ce faceţi acum nu este nimic altceva decât o scenă de isterie. Nu vom discuta până nu vă calmaţi.

            Cuvintele tale mă vor face să mă liniştesc. Voi trage agresiv fotoliul spre mine şi mă voi trânti în el, continuând să te scrutez din el cu ciudă.

— Deci, cine v-a dat dreptul să vă amestecaţi în viaţa noastră?

— A voastră a cui?

— A mea şi a Anei, de sigur.

— Între dumneavoastră şi Ana, a mai apărut o viaţă. Şi atâta timp cât sunteţi atât de inconştient încât nici nu o luaţi în consideraţie, mă simt obligată să mă implic.

— De ce nu o iau în consideraţie?

— Nici nu aţi pomenit de ea, vă gândiţi doar la dumneavoastră şi la prietena dumneavoastră. Iar la prietenă vă gândiţi mai mult din egoism, v-aţi obişnuit cu ea, vă este bine cu ea şi nu vreţi să o pierdeţi, ca pe un lucru ce v-ar aparţine. Iar la copil nu v-aţi gândit serios nici o dată.

            Deşi atunci nu te voi asculta, e bine că tu-mi vei spune toate aceste lucruri. Mai târziu mă voi gândi nu o dată la ele, în fine înţelegând că tu vei avea dreptate. Însă până eu voi înţelege, vor trece mulţi, mulţi ani. Iar atunci pur şi simplu voi răspunde pentru a nu te lăsa să vorbeşti numai tu:

— Ba m-am gândit.

— Nu v-aţi gândit. Şi nici nu aţi încercat să vă imaginaţi vreo dată cum ar fi copilul dumneavoastră dacă l-aţi lăsa să trăiască.

— Mai slăbiţi-mă cu imaginatul. Eu nu-s Ana să mă aburiţi cu chestii din astea.

— De ce crezi că sunt abureli?

— Nu puteţi şti ce va fi în viitor.

— De ce nu pot. De obicei, după aproximativ 280 de zile de la concepere se naşte un copil. Îmi pare destul de elementar.

— Nu e deloc elementar. Aceea despre ce vorbiţi este doar o posibilitate, ce se poate întâmpla cu o anumită probabilitate. În acele 280 de zile se pot întâmpla unele lucruri care ar încurca naşterii copilului...

— De exemplu, un avort?

— Da, de exemplu, un avort. Nu cred că este corect să vorbiţi despre o viaţă potenţială ca despre una reală. Despre o viaţă ce poate exista doar cu un anumit grad de probabilitate, grad cere, deşi greu, dar poate fi calculat.

— Nu văd care este problema.

— V-o explic imediat. Cred că nu veţi nega că dacă aţi avea de ales între viaţa unui copil şi viaţa unui copil nenăscut, sau, cu alte cuvinte, a unui embrion, veţi alege viaţa copilului. Este adevărat?

— Da, însă să mă ferească Dumnezeu de necesitatea de a alege din aşa alternative.

— Aşi putea să vă explic matematic de ce aţi proceda aşa.

            Tu mă vei privi în tăcere, fără a spune nimic, însă arătându-mi că mă asculţi. Probabil, îţi va fi interesant să mă vezi aşa cum voi fi atunci, tânăr, cu o minte încă ageră şi ascuţită, ca briciul lui Ockham, care, de altfel, şi va fi principalul instrument al minţii mele pe timpurile celea.

— Faptul că veţi alege viaţa copilului existent, arată că inconştient faceţi următorul calcul: copilul are probabilitatea de a exista de 100 la sută, el deja există, pe când embrionul are o probabilitate de existenţă mult mai mică. El este doar o potenţialitate. Alegeţi între două probabilităţi.

— Cred că complicaţi prea mult lucrurile. Cred că această alegere este normală pentru orice om, fără nici un fel de calcule.

— Da, dar este normală anume din cauza că inconştient calculul se face de fiecare dată. Spuneţi-mi, pur şi simplu, calculul este corect sau nu?

— Da, în cazul dat este corect.

— Calcule similare sunt făcute, tot subconştient, în cazul când trebuie de ales între doi copii probabili, unul dintre ei fiind, însă, într-un mediu favorabil dezvoltării, cu părinţi bogaţi, cere îi vor asigura condiţii decente de trai şi un nivel adecvat al studiilor, vor putea să-l susţină la începutul vieţii de sine stătătoare, iar celălalt fiind lipsit de toate acestea. În cazul când alegerea este eliminatorie, cred că veţi alege primul caz.

— Totuşi, nu văd legătura.

— Imediat. Eu personal consider că părinţii singuri ar trebui să decidă dacă pot asigura copilului o viaţă decentă. Şi să facă acest lucru încă înainte de... concepere.

            Înainte de a pronunţa cuvântul „concepere”, mă voi împiedica pentru o clipă, alegând termenul potrivit, însă tu mă vei privi impasibilă şi voi continua:

— Nu vreau să fiu banal, însă naşterea unui copil implică o uriaşă responsabilitate. De aceea, chiar dacă conceperea a avut loc, însă părinţii totuşi consideră că nu sunt suficient de pregătiţi pentru a educa şi creşte un copil, cred că cea mai bună ieşire din situaţie este avortul.

— Şi care este legătura cu probabilităţile de care aţi vorbit?

— O familie tânără stă în faţa dilemei: să păstreze copilul sau nu. Dacă îl păstrează, respectă, desigur, toate normele etice şi religioase a zonei unde locuiesc, îl cresc cât de bine pot. Ambii sunt nevoiţi să abandoneze studiile pentru a face rost de banii necesari pentru haine, medicamente, baby-sitter şi atâtea altele, timp liber nu le mai rămâne şi peste douăzeci de ani copilul pleacă în lume fără nici un suport în spate, ca şi părinţii lui, de altfel, părinţii nu vor înţelege nimic din viaţa lor în afară de aceea că au dedicat-o creşterii copilului şi vor rămâne la bătrâneţe singuri şi cu o viaţă pustie în urmă. Da, creşterea unui copil este un ţel nobil, însă omul nu poate, nu trebuie să-şi trăiască viaţa numai pentru acesta. Însă există şi a doua posibilitate: ei nu păstrează copilul, termină studiile, ambii căpătă servicii bune, întemeiază o familie şi doar după aceasta nasc un copil, mai mulţi copii. Observaţi, copii perfect asiguraţi, copii ce au mai multe şanse în viaţă de a fi fericiţi decât în primul caz, şi aceasta pe lângă faptul că părinţii mai au posibilitatea să obţină şi altceva în viaţă, decât o familie. Aceşti copii târzii pot exista şi în primul caz, însă primul copil le va strica şi lor viaţa, pe lângă aceea că o va strica pe a sa şi a părinţilor. Deşi, ce spun. Nu el o va strica. Părinţii le-o vor strica prin iresponsabilitatea de a păstra copilul în situaţia când nu sunt capabili să le asigure condiţii normale de trai. Iar dacă eventual există vre-un medic, care i-a convins sau chiar a refuzat să le facă avortul, în acest caz toată vina pentru vieţile stricate îi aparţine lui, voi încheia eu, sfredelindu-te cu privirea.

— Foarte frumos, numai că familia pe care aţi descris-o mai mult ca sigur nu va mai decide să aibă copii. Oamenii pe care i-aţi descris sunt prea precauţi şi nici de cum nu vor putea hotărî: a venit momentul potrivit să conceapă copilul sau nu? Îl pot asigura ce cele necesare? Cât costă să creşti un copil? 20 de mii pe an? Noi cât primim? 40? Pare că ajunge. Oricum, hai să mai adunăm bani un an, pentru orice eventualitate. Ştii, dragă, în compania în care lucrez se schimbă conducerea, aşa că nu ştiu sigur, voi mai rămâne acolo sau voi fi concediat, de aceea hai să mai aşteptăm cu baby un timp, pentru orice eventualitate. Nu ar strica să luăm o casă nouă, camera pentru copii din aceasta este prea mică, etc., etc. Niciodată nu te poţi pregăti suficient pentru a lua aşa o răspundere.

— Cine vrea copii, îi va avea.

— Da, tinere, aşa este, însă dumneavoastră nu vreţi nimic altceva decât o carieră de fizician. Şi nu vă pasă de Ana sau de copil. Da, sigur, Ana este unica dintre colegii dumneavoastră care vă apreciază mintea şi nu aceea cum jucaţi rugby sau ce maşină aveţi, cu Ana v-aţi obişnuit, vă simţiţi bine, iar principalul este că ea e sincer îndrăgostită de dumneavoastră şi nici nu ascunde acest lucru. Ce altceva vă poate satisface la fel de bine trufia? Doar victoria la olimpiada naţională de fizică.

            Voi simţi cum încep că-mi ardă obrajii şi să-mi pulseze sângele în urechi. Există lucruri pe care le ştii, însă ţi-i ruşine că ştii aşa ceva. Bine, ceea ce-mi vei spune atunci va fi unul dintre aceste lucruri şi în clipa ceea eu numai te voi urî pentru că mi-ai spus aceasta. Te voi privi în ochi şi mă voi gândi că lasă, găsesc eu o modalitate să te fac să-ţi pară rău că ai făcut aceasta, că ai stricat relaţia noastră şi că m-ai făcut să mă văd aşa cum sunt.

În momentul cela încă nu voi şti că te văd pentru ultima dată pentru următorii doi ani. În oraş îşi vor aminti încă mult timp despre plecarea ta, despre care voi afla amănunte la şcoală: după tine va veni un tip absolut fantastic, cu pielea roşie ca la un rac fiert şi absolut chel, pe cap cel puţin nu avea nici un fir de păr, despre gene şi sprâncene nimeni nu putea spune nimic, dacă el era albinos (cea mai răspândită versiune) atunci ele nici nu ar fi putut fi distinse, mai ales că nimeni nici nu l-a putut vedea de aproape. El va veni cu maşina şi fără a întreba de nimeni, de parcă ar cunoaşte ulicioarele întortocheate ale orăşelului nostru, va găsi casa ta. Maşina lui va sta parcată vreo jumătate de zi, după care voi veţi ieşi, tu având cu tine bagajele, veţi trece pe la doc Smith să-i spui că pleci (contractul tău va prevedea aşa o opţiune în perioada de încercare – dacă nu-ţi place ceva, poţi oricând să pleci), după care veţi părăsi oraşul pentru totdeauna.

Însă toate acestea vor fi abia peste două zile. Iar atunci tu vei continua:

— Când năştem un copil, noi nu-l întrebăm dacă el doreşte acest lucru sau nu. Noi pur şi simpli îl concepem, în majoritatea cazului fără a ne gândi în momentul cela la copil. Însă odată conceput, noi nu mai avem vre-un drept asupra vieţii copilului, este dreptul lui să decidă – vrea el să trăiască sau nu. Da, pot exista cazuri când avortul este mai preferabil naşterii, însă care sunt criteriile? Cine decide? Tata? Mama? Societatea? Copilul? Când se face un avort, nimeni nu poate apăra copilul cela. Aşa se întâmplă de obicei. În cazul vostru, însă, copilul şi-a găsit pe cineva care l-ar proteja – pe mine.

— De ce? De ce anume noi?

— Vei înţelege mai târziu. Şi te asigur, îmi vei fi foarte recunoscător pentru ceea ce fac.

— Cum poţi şti?

— Pur şi simplu ştiu. Acum te rog, lasă-mă. Poate mai discutăm altă dată. Acum mai am altele de făcut.

            Iarăşi în faţă îmi va năboi un val de sânge. Mă voi apropia pe picioarele devenite brusc neelastice de uşă şi mă voi întoarce în prag.

— Eu acum am să plec, însă să nu credeţi că cu aceasta se va termina totul. Noi vom mai discuta şi în altă parte.

            Şi voi ieşi, trântind cu uşa. Şi este foarte important ca tu să reuşeşti să-mi spui înainte de a se închide uşa, ca eu să aud şi cuvintele tale să mi se întipărească în memorie, ca apoi, întorcându-mă nu o dată la ele (fiindcă m-am întors nu o dată la ele), să încep să bănuiesc, la început doar să bănuiesc, însă cu timpul să văd că faptele singure mă pun în faţa soluţiei corecte, pentru ca în fine să înţeleg totul, este crucial să reuşeşti să-mi spui înainte de a se închide uşa:

— Bine, tată.

07.01.97 – 13.06.00