Gheata, educatia si vointa

Azi am putut vedea un exemplu de educație și cultură autentice. Într-o situație când ele nu pot fi mimate sau menținute din politețe.

Deci, ieri a plouat și azi peste tot era un polei neted ca sticla și lunecos ca... gheața (asta pentru cei ce vor citi articolul peste jumătate de an). Cică secția de traumatologie la Salvare este plină de oameni cu mâini-picioare rupte.

Mă sună Alina Cazachevici să-mi spună că vine la lucru. În momentul când noi vorbim, ea lunecă pe niște trepte și trage o căzătură zdravănă, care s-a auzit și la telefon. Ea își cere de la mine scuze că nu poate vorbi, însă nu închide telefonul, și încă vreo jumătate de minut aud ce se petrece.

Cum tot asta a sunat pentru mine: vorbim-vorbim, apoi „Au”, apoi se aude „Bdjjjj”, apoi se aude „Oiiii-Oiiiii-Oiiii”, apoi (cu o voce calmă și egală) „Sorry, te sun mai târziu”, apoi iar „Oi-Oi-Oi-Oi-Oi...”.

Normal că peste câteva minute am sunat să întreb dacă e întreagă (era întreagă, dar lovitura se primise foarte dureroasă și mai nu plângea). Și apoi doar am realizat câtă voință trebuia să aibă să-mi spună impecabilul „Sorry, te sun mai târziu”. Și mai mult ca atât, să nu scape absolut nici o înjurătură (macar și una fetească). Cred că conlocutorului meu după o căzătură dureroasă de-a mea i s-ar usca urechile de ce-ar auzi.

Iată mai am ce învăța de la Alina.