Cinci zile in care inca contez

Mai am cinci zile în care mai însemn ceva pentru viitorii guvernanți. Cinci zile în care ei sunt gata să promită orice îmi trebuie mie. Cinci zile în care acei ce vor puterea mai stau cu fața spre mine.

Poate chiar ar fi cazul să facem alegeri din an în an? Sau macar odată la doi ani. Normal că parlamentul nu ar accepta așa ceva - nu e deloc comfortabil. Fiindcă în campanie electorală trebuie să mergi la sate (fi...) și să vorbești cu oamenii (iar fi...), și, mai rău, ei mai pot și să-ți răspundă... sau să te întrebe... Dar ar fi o chestie interesantă - într-un an alegătorii nu ar uita ce li s-a promis, și vor putea compara cu ce este în realitate.

Câți din acei 101 care vor intra în Parlament merg încolo nu pentru a căpăta imunitate parlamentară... și nu pentru a ajunge la кормушкэ, și nu din ambiția de a fi deputat... Câți merg pentru a lucra din greu patru ani pentru ca această țară să trăiască mai bine? Sunt câțiva... dar îi numeri pe degete...

Iar deja de luni gata, iarăși nu voi însemna nimic, pentru patru ani sau pentru un an. Până la următoarele alegeri, când își vor aminti din nou de de mine, cetățeanul de rând. Până atunci - ai votat, ești liber...

Păunescu

Când eram încă mic, prin clasele primare, în fiecare joi seara taică-meo se ducea la bucătărie să asculte radioul. Pe unde scurte, Radio România. Se transmitea în direct Cenaclul Flacăra.

Atunci pentru mine această combinație de cuvinte semnificau doar muzică și poezie, care se auzeau rău din cauza vuietului mulțimii exaltate. Doar peste câțiva ani mi-am dat seama ce însemna acest cenaclu și muzica cântată acolo. Și apoi, când învățam în România, colegii mei de acolo nu înțelegeau respectul meu pentru Adrian Păunescu - tocmai era o perioadă când el intrase în politică, și nimeni nu uită vreo ocazie să menționeze că el fusese „poet de curte” și prieten cu Ceaușescu.

Cum puteam eu să le explic lor ce însemna pentru noi, acei din Moldova, muzica folc românească... și Decembrie în interpretarea lui Alifantis (unica posibilitate de a auzi versurile lui Bacovia)... și ruga pentru părinți, de la care plângea o țară, și acel „Te salut, generație în blugi” (când blugii erau un vis accesibil doar pentru foarte puțin în URSS). Când restul timpului posturile de radio românești erau pline de entuziasm socialist și de „Trăiască Ceaușescu”, de-ți trecea imediat pofta să le mai asculți, anume ședințele Cenaclului Flacăra au fost o gură de aer proaspăt. Sau un duș rece, de trezire.

Noi încă nu știam atunci că el s-a născut în Bălți, și încă nu-i citisem versurile. Toate astea au venit pe urmă. Însă pentru majoritatea oamenilor din generația care au făcut anii '89 și '91, Păunescu rămâne prima adiere de aer proaspăt, primul gând despre identitatea noastră. Rămâne vocea din radiou, care spunea versul din câtec înainte el să fie cântat, pentru a-l putea cânta și noi împreună cu interpretul.