Fratii Strugatkii - continuare

Continuare. Vedeți începutul aici.

Voi încerca să povestesc despre trei cărți ale lor, doar pentru a vă crea impresie despre aceea ce ei scriu. Oricum, voi evita să dezvălui elemente esențiale din subiectul povestirilor.

Prima dintre ele este “Lebedele urâte” („Гадкие лебеди”). Denumirea cărții face aluzie la povestea lui Andersen “Rățușca cea urâtă”, doar că la un nivel superior. Povestirea a fost scrisă în 1967, fiind publicată pentru prima oară în URSS peste 20 de ani, sub o altă denumire. Căpătase o răspândire largă în formă de copii scrise de mână de pe exemplarele care așteptau prin redacții („samizdat”, exista așa un fenomen, care putea exista numai în așa tip de state ca URSS-ul).

O țară abstractă, fără careva repere geografice sau culturale (adică, acele culturale sunt prea multe și de aceasta nu permit identificarea locului acțiunii). Un renumit scriitor și cupletist este “exilat” de către autorități în orașul său natal, să nu mai creeze atâtea probleme în capitală.

Iar orașul său s-a schimbat foarte mult de pe timpurile copilăriei. Deja de mulți ani acolo ploua fără încetare, zi și noapte. Această ploaie distrugea treptat orașul. Schimbarea climei era și mai neplăcută pentru localnici fiindcă anterior regiunea fusese o zonă balneară, renumită pentru aerul său. Lângă oraș chiar construiseră și un sanatoriu, care stătea acum pustiu. Noroc de antrenorul echipei de fotbal “Frații întru rațiune”, care s-a gândit să-și antreneze echipa pentru jocuri în regiunile ploioase și a închiriat o aripă a sanatoriului, ceea ce-i mai permitea să supraviețuiască.

Lumea din oraș lega schimbarea climei de crearea lângă el a leprozoriului pentru bolnavii de lepra galbenă - o boală genetică, care devenise destul de răspândită în ultimul timp. În timpul copilăriei eroului principal, când numai apăruse leprozoriul, nu era nimic deosebit în el - o mică rezervație izolată în afara orașului, unde locuiau nefericiții bolnavi care veneau uneori în oraș, îmbrăcați în mantourile lor cu glugi menite să le ascundă fețele galbene. În prezent, însă, problema leprozoriului părea să fi căpătat o importanță deosebită - el era păzit și susținut în toate de către militari, în același timp serviciile de contraspionaj încercau să afle ce se petrece după gardul lui de sârmă ghimpată, iar administrația orașului făcea tot posibilul pentru a convinge conducerea țării să-l mute de lângă oraș.

Oricum, principala schimbare s-a petrecut cu copiii orașului. Ei îi adorau pe locuitorii leprozoriului și petreceau foarte mult timp cu ei, ei citeau și învățau foarte mult și în general, erau niște copii exemplari. Mai întâi părinții se bucurau foarte mult de această schimbare, mai apoi, însă, au început să se îngrijoreze - copiii au devenit foarte independenți, au început să ia singuri decizii și, mai grav, au început să le arate părinților neajunsurile acestora (cel mai mult deranja faptul că neajunsurile erau reale, ceea ce făcea și mai usturător acest lucru).

Eroul principal se cufundă în această mocirlă ploioasa, încercând să-și umple zilele - fosta soție și fiica de 15 ani, pe care nu le-a văzut de mult timp (fiica, desigur, foarte independentă, foarte citită și foarte critică), hotelul, unde s-a oprit și unde bea serile împreună cu medicul-șef al lerozoriului, cu un pictor - lingău de palat și cu un inspector sanitar, venit în oraș să inspecteze leprozoriul, însă căruia militarii nu-i permiteau să intre acolo. Diana, o soră medicală de la sanatoriu, de care el s-a îndrăgostit. Niște necunoscuți care încercau să răpească un bolnav din leprozoriu și tentativa (nereușită) a eroului principal de a-l salva. Copiii de la școală, care au solicitat o întâlnire cu el în calitate de scriitor renumit și apoi l-au uimit cu viziunile lor raționale și reci. Pacienții din leprozoriu care nu mai puteau să nu citească…

Însă foarte repede el începe să înțeleagă că totul nu este așa cum pare în realitate, și leprozoriul nu este leprozoriu, și bolnavii nu sunt bolnavi, și inspectorul sanitar nu este inspector sanitar… și multe altele, pe care le veți afla citind cartea. Un lucru însă este așa cum pare: copiii. Viitorul nostru. Viitorul în sens direct, viitorul care și-a întins rădăcinile în prezent, și va fi așa cum îl vom hrăni noi… va fi ceea cu ce îl vom hrăni noi. Copii care, din această cauză, din generație în generație rămân tot așa cum au fost părinții lor.

Nu povestesc mai mult nimic. Este o carte captivantă despre omenie și despre educație și despre aceea ce înseamnă să fii om bun. Și despre aceea că dacă vrem să ne dedicăm creării unui viitor fericit, trebuie să înțelegem - îl creăm nu pentru noi. Ci pentru viitor.

Citate de reținut: „Anume ceea ce este cel mai natural, cel mai puțin îi face față omului”.

A doua carte despre care voi povesti este „Cu un miliard de ani până la sfârșitul lumii” („За миллиард лет до конца света”). Povestire scrisă în 1976.

Eroul povestirii este un astrofizician, aflat în pragul unei descoperiri importante. Toate condițiile sunt prielnice pentru a putea lucra fructuos - copilul e la bunici, soția - în concediu la mare, el - în concediu acasă. Dar permanent ceva intervine - ba primește din greșeală o livrare preplătită de produse alimentare direct acasă (nu vă imaginați ce însemna aceasta în timpul cela, al deficitului și al rândurilor interminabile), apoi la ușa apartamentului sună o domnișoară extrem de atrăgătoare care se prezintă ca fiind o fostă colegă de-a soției, care vrea să rămână la ei pe câteva zile, apoi la el în vizită intră și vecinul său, un fizician care lucrează la o întreprindere secretă (militară). Apoi… apoi vecinul său este găsit mort la el în apartament (probabil, sinucidere, însă anchetatorul oricum îl bănuiește pe el). El observă că oricând ar încerca să lucreze la problema lui, ceva intervine, sustrăgându-l. Iar peste un timp la el vine un grup de prieteni și cunoscuți, care activează în domenii diferite, dar care se confruntă cu aceeași situație: cineva sau ceva le încurcă să-și continue studiile. Spre deosebire de eroul principal, restul au fost contactați și avertizați destul de direct. Problema era că au fost contactați de entități diferite. Cu unul a luat legătură o supracivilizație cosmică care i-a spus că descoperirea lui în domeniul biologiei va face omenirea prea puternică, în viitor ea devenind un concurent de temut. I s-a propus să abandoneze domeniul respectiv de cercetare, în schimb oferindui-se o avansare rapidă în carieră și cele mai diverse bunuri materiale. Cu altul a luat legătura Ordinul celor nouă înțelepți, un ordin străvechi care există pe Pământ, ordin creat de niște persoane care au acumulat cunoștințe aproape nelimitate și puteri proporționale. Ei urmăreau menținerea echilibrului pe Pământ și închideau direcțiile de dezvoltare care în viitor ar putea duce la distrugerea acestuia. Ei și i-au ordonat să înceteze lucrul la ceea ce făcea el la moment, lăsându-i ca amenințare-amintire un băiat.

Nu, nu vă pot povesti mai departe, fără a strica lectura povestirii. Citiți, nu vă va părea rău, și veți afla ce se întâmpla acolo în realitate și ce vor decide până la sfârșit să facă eroii povestirii. Și nu, desigur că cartea nu-i despre extratereștri, ordine secrete și universuri care complotează contra noastră. Tot aceasta e doar o alegorie despre omul micuț care se opune sistemului, despre presiunea oarbă pe care o simte și despre curajul pe care trebuie să-l aibă ca să continue să se opună.

Citate de reținut: Și mi s-a spus mie că acest drum duce spre un ocean al morții, și am întors înapoi de la jumătate de drum. Și de atunci se întind în fața mea întortocheate înguste lăturalnice cărări.

A treia carte despre care voi povesti este „Scarabeul în mușuroi” („Жук в муравейнике”). Povestirea a fost scrisă în anul 1979 și face parte din seria de cărți acțiunea cărora are loc în viitorul lor fericit, în lumea Amiezii.

În expansiunea lor în cosmos oamenii au întâlnit mai multe civilizații mai puțin dezvoltate decât ei, câteva civilizații cam de același nivel de dezvoltare, și urmele unei supracivilizații (Pribegii), care îi întrecea cu mult, dar reprezentanții căreia, se pare, au părăsit sectorul nostru al universului. Normal că oamenii nu s-au putut abține de la ajuta civilizațiile înapoiate să se dezvolte mai repede, lucru de care se ocupau progresorii. Și normal că în afară de ComCon (Comisia pentru Contacte, autoritatea supremă în comunicarea cu civilizațiile străini) oamenii aveau și un ComCon-2 (Comisia pentru Control, organizație care răspundea de securitatea externă și internă a omenirii).

Eroul principal este un lucrător din ComCon-2, Maxim Kamerer (pe care poate îl cunoașteți din cartea sau filmul „Insula locuită”). Șeful său îl informează despre aceea că, pe Pământ a sosit un progresor care anterior lucrase pe o altă planetă, a sosit fără a se înregistra și, probabil, se va ascunde. Scopul lui Maxim este să-l găsească, iar pentru ajutor el primește o mapă groasă de stil vechi (cu documente de hârtie, vă imaginați?), totul purtând sigiliul „Strict confidențial”. Cartea se mișcă înainte ca un mix de fragmente din actele oficiale din dosar, acțiuni operative întreprinse de eroul principal și memoriile progresorului căutat despre una dintre operațiunile acestuia.

Pe măsură ce se adâncește în trecutul progresorului dat în căutare, Maxim descoperă soarta mutilată a unui tânăr cu talent înnăscut pentru zoopsihologie și cu o fire foarte artistică, care era intenționat împins spre o profesie ce l-ar ține în afara Pământului. Și aceasta în pofida faptului că practic totul în societatea oamenilor era orientat spre un singur lucru: să ajute fiecare persoană să-și găsească un loc în viață care i se potrivește lui cel mai bine. Așa tânărul a devenit progresor, și din această cauză în ultimii câțiva ani el nici nu a avut ocazia să calce pe Pământ (planeta).

Între timp Maxim începe să găsească urmele progresorului și să reconstituie cu ce s-a ocupat acesta în acele câteva zile de când a revenit pe Pământ. Se pare că el a început să-i viziteze pe toți acei de care-l lega ceva în trecut (învățătorul, iubita, partenerul într-o expediție), cu un singur scop - să se convingă că amintirile lui din copilărie și tinerețe sunt adevărate, că tot ce ținea el minte a avut loc în realitate. Totul mai este agravat de faptul că, din întâmplare sau nu, fosta lui iubită lucrează în Muzeul culturilor extraterestre, în secția obiectelor cu destinație necunoscută, unde era păstrat… Dar nu, mai departe nu vă pot povesti.

Citiți această povestire, e una dintre cele mai captivante și fascinante cărți-detectiv scrise în domeniul SF. Și desigur, povestirea nu este despre supracivilizații și despre progresori, ci despre echilibrul între interesul și drepturile individuale și securitatea colectivă. Și despre aceea că totdeauna când apare vreun pericol pentru securitatea noastră colectivă, uităm de drepturile personale, Și despre aceea că totdeauna acolo unde sunt organe de securitate drepturile oamenilor vor fi încălcate. Care nu ar fi ele.
Citat de reținut: „Stăteau fiarele / Lângă ușă / În ele trăgeau / Ele mureau. Versurile unui băiețel micuț.”


Frații Strugațkii au scris despre oameni. Eu scris bine, au scris captivant, au scris profund. Citiți-i. Fericirea gratis le este garantată tuturor. Și nimeni nu va pleca supărat.