Daca nu as scrie SF

Dacă aș scrie nu SF, ci literatură main-stream, m-aș apuca să scriu o carte despre o ipotetică fată din Moldova. Pentru a scrie aceasta, este nevoie de capacitatea de a transmite sentimente și trăiri, iar SF-ul, fiți de acord, este mai bun pentru idei și acțiune.

Aș scrie despre o fată deșteaptă și frumoasă, care își iubea mult țara. Care a absolvit liceul și apoi o universitate de la noi, nu contează specialitatea. Ea era patrioată, și nu o spun cu ironie - iubea Moldova, îi plăcea Moldova și își vedea viitorul legat de această țară. Desigur, vedea toate neajunsurile și greutățile de aici, dar să fim serioși, cui și unde îi este ușor? Cine nu înfruntă probleme, nu simte că trăiește. Și, până la urmă, cine, dacă nu noi?

Și când învăța la facultate, și după aceasta, a lucrat. Lucra, însă majoritatea afacerilor locale, unde putea ajunge datorită cunoștințelor acumulate și capacităților avute, o puteau plăti cu mult sub nivelul care i-ar putea asigura o viață (cel puțin viitoare) decentă, și mai trist era cu perspectivele de creștere profesională. Oricum, încă nu simțea presiunea timpului pentru a începe o carieră, își putea permite să mai învețe. Mai ales că îi plăcea să învețe, îi era interesant și, pe lângă toate, aceasta adăuga șanse de angajare bună după studii. Aici în țară.

A aplicat la mai multe universități peste hotare și a reușit să obțină o bursă. Nu contează unde. Și-a făcut studiile, și le-a terminat cu brio. A văzut cum sunt alte țări, a văzut de aproape cum sunt oamenii din alte țări și a văzut cum ei trăiesc. A văzut cum se învață în alte părți. Și, după aceasta, a decis să revină în țară.

Nu voi spune că a fost o decizie ușoară. Viața de peste hotare e bună și frumoasă. Și sigură. Sigură nu în sensul că nu ți se poate întâmpla nimic. Se poate. Însă dacă acolo forțele ostile cu care te ciocnești sunt doar „oamenii răi”, la noi ai de luptat atât cu „oamenii răi”, cât și cu Statul, care deloc nu e de partea ta. Nu prea este clar de partea cui este el la noi, dar prea des vezi în pozele cu reprezentanți ai statului persoane din lista „oamenilor răi”.

Și salariile. Salariile sunt mari peste hotare. Da, și costul vieței este foarte mare, dar oricum… salariile…

Mai era o chestie de ce e greu să vii în țară - când revii de peste hotare, mulți din jurul tău vor privi asta ca pe o înfrângere, ca un insucces. Vor întreba: ce, nu s-a primit să rămâi, da? Iar dacă vei începe să le spui despre dragostea de țară și că asta și a fost intenția ta, vor da înțelegător din cap și te vor tipări pe umăr.

Desigur, erau și avantaje în a reveni acasă. În primul rând, aici era casă, erau părinții, frații/surorile, prietenii din copilărie și colegii de facultate, pereții care îți dădeau puteri și posterele din camera ei, atârnate acolo la 15 ani. Aici, cu studiile ei, era cu un cap mai sus decât majoritatea covârșitoare a competitorilor și se putea angaja destul de ușor. Și, nu în ultimul rând, aceasta corespundea cu imaginea ei despre sine: patrioata care își iubește țara și revine acasă din străinătate. Prea mult a vorbit despre aceasta ca să nu o facă…

Revenită, i-a fost destul de simplu să-și găsească de lucru. Într-un proiect cu finanțare străină, cu consultanți străini, limba de lucru engleză și cu salariu bun. Aceasta nu că ar fi rezolvat toate problemele - oricum pe termen lung viitorul arăta destul de neclar, pur și simplu scotea problemele legate de traiul decent azi. Și da, se gândea uneori la plecarea peste hotare. O îngrijora nu atât aceea că proiectul în care lucra urma să se termine odată și odată - era sigură că va găsi un alt lucru, nu mai rău. Însă lucrând acolo, vedea cât de mică este eficiența proiectelor străine… cum banii primiți de la finanțatori se cheltuie pe chestii neesențiale, care arată bine dar în realitate nu schimbă mare treabă, sau se dau pe salarii oamenilor care nu fac mai nimic, sau se plătesc înapoi consultanților dezirabili pentru finanțator… și doar o parte mică-mică din ei ajunge să fie cheltuită pentru ceva util. Ar fi vrut să facă ceva cu folos. Dar iarăși - afacerile legale dădeau venituri prea mici ca să poți trăi normal… și calea spre o afacere proprie era prea lungă și solicita eforturi mult-mult prea mari.

E ciudat cum a venit decizia de a pleca din țară. Nu ciudat, ci ironic, o ironie tristă a sorții. Când au venit prima dată comuniștii la putere, de la noi a plecat multă lume. Când ei a doua oară au câștigat, a plecat foarte multă lume, considerând că nu se merită să aștepe cine știe cât până lucrurile se vor normaliza… Însă ea a decis să plece atunci când s-au petrecut evenimentele ce au dus la placarea comuniștilor de la putere. 7 aprilie.

Ca atare, nu 7 aprilie, ci 8 aprilie. Țineți minte, după ce în noaptea de după 7 aprilie poliția a intervenit în forță, următoarele două zile în Chișinău a fost instituită o adevărată teroare. Dacă era adunați mai mult de 2-3 de tineri undeva în centrul capitalei, oameni în civil îi urcau cu forța în mașini și îi duceau. Îți era frică să ieși în stradă. Iar în una-două zile au început să apară informații despre comisariatele de poliție și ceea ce se petrecerea acolo. Da, cuvântul potrivit este teroare.

Normal că ea nu a plecat a doua zi. Și nici decizia nu a luat-o a doua zi. Peste câteva luni a hotărât să mai facă niște studii în Europa, deja mai academice, să zic. A găsit încă o bursă, deja în altă țară, și a mers acolo. Cu posibilitaea de a prelungi studiile - masterat, apoi doctorat. A plecat deja fără a se convinge singură pe sine că vrea să se mai întoarcă. Va trăi și va vedea.

Mai departe totul a mers de la sine. Studiile, un lucru în paralel, o relație cu un străin venit și el la învățătură… puțin câte puțin lucrurie au început să capete o perspectivă europeană, să zic. A început să recunoască și pentru sine că da, vrea să rămână acolo. Sau, mai precis, că nu vrea să revină înapoi.

Evident, nu era simplu deloc. Nicăieri nu suntem așteptați de câini cu colaci în coadă, și peste tot trebuie să muncești din greu ca să obții un loc bun. Cu atât mai mult, nu e deloc simplu să trăiești printre străini, într-o altă cultură și să comunici zilnic cu oameni care în copilărie aveau alte jocuri și strigau alte cimilituri decât tine. Iar cele mai grele erau serile singuratice, scurtele răgazuri când avea timp pentru gândurile sale. Fiindcă undeva acolo în adânc ea se considera vinovată că și-a abandonat țara și principiile din tinerețe. Și oricât de mult nu s-ar fi convins pe sine că a făcut ceea ce a trebuit și că dacă-și jertfea viitorul pe altarul patriei oricum nu se schimba nimic, rămânea senzația ceea amară că a trădat. Țara sa și, părinții săi, și, mai important, a trădat-o pe fata ceea care a fost ea acum 10 ani.

Dacă aș fi scriitor main-stream și aș scrie acest roman, nu aș vrea deloc ca el să fie moralizator în vre-un fel. Eu chiar nu am vreo atitudine față de ea și, cu atât mai mult, nu eu sunt omul care ar judeca pe altcineva. Nu știu cât de bine mi-ar reuși să transmit această atitudine neutră în carte, însă țin mult la ea: fiecare om își trăiește viața sa, și fiecare ia deciziile proprii bazându-se doar pe viața sa. Și deciziile sunt absolut valabile pentru el.

Aceea ce aș vrea eu să transmit prin roman, dacă l-aș scrie, ar fi tragedia acestei situații. Ea își iubea țara, și nu vroia să o părăsească, și totuși, a făcut-o, și deja niciodată nu va mai fi împăcată cu sine până la capăt.

Dar eu scriu povestiri SF. Care deseori operează cu previziuni despre viitor. Așa că dacă aș avea chef și mi-ar fi interesant, aș putea scrie cu ușurință ce va urma.

Cu timpul lucrurile vor intra în noul făgaș. Va avea tot mai puține seri singuratice pentru gânduri triste, și tot mai mult se va cufunda în noua sa viață și în noul său cotidian. În Moldova va veni tot mai rar, doar de dragul părinților, iar după ce ei nu vor mai fi, va încetat de tot să mai vină. La noi, desigur, nici nu prea vei avea ce vedea, viața va deveni tot mai searbădă, iar lume - tot mai puțină. Plus, după ce cursul pro-european al Moldovei va fi compromis și se va alege o orientare spre est, va deveni dificil pentru cetățenii UE să obțină vize pentru a veni la noi.

Și, evident, ea nu se va mai gândi niciodată să se mute înapoi în Moldova. Nici atunci când se va deteriora foarte mult situația în UE și se vor tensiona relațiile interetnice și, mai ales, interconfesionale de acolo. Nici atunci când în 2035 în una din țările UE prima dată un partid musulman, care va avea în platforma sa politică instaurarea unei teocrații, va obține cel mai mare număr de voturi la alegeri parlamentare. Nici când vor fi nevoiți cu familia să se mute dintr-o țară europeană în alta. Și nici când, fiind deja în vârstă, vor fi nevoiți să aleagă unde să emigreze din Europa - în Canada sau în Australia, și vor mai trece o dată prin toată umilința și greutățile emigrării, plecând în Australia.

Și, desigur, copiii ei nu vor vorbi româna.

Dar până atunci mai este. Mai avem timp să ascultăm o doină de la Cibo.