Locul unde se termina timpul

Cititorule, dacă ai ajuns să citeşti aceste rânduri, mă bucur. În primul rând, mă bucur că exişti. Deşi dacă exişti, ceea ce scrie aici este greşit şi nu mai are rost să fie citit. 

Însă dacă presupunerile mele sunt corecte, atunci sau notiţele vor dispărea odată cu lumea noastră, fiind înlocuite în lumea cealaltă, eventual, cu nişte notiţe alternative. Dacă eu aşi fi existând în lumea alternativă. Sau, dacă acei din NATO vor fi mai iuţi, totul va fi înghiţit de un holocaust nuclear.

Ceea ce se petrece acum este atât de complicat de înţeles, încât sunt nevoit să recurg la aceste notiţe pentru a nu mă pierde în propriile gânduri. Iar ţie mă adresez doar pentru a nu mă simți un marasmatic ce vorbesc singur cu el. Dacă sincer, nu mă prea interesează dacă este cineva la celălalt capăt a şirului autor-text-cititor.

Acum voi răspunde la întrebarea ta principală: de ce sunt arestat. Răspunsul este simplu - ca şi majoritatea persoanelor închise de Serviciul Federal de Securitate, ştiu prea multe. Am fost într-un moment nepotrivit într-un loc nepotrivit, văzând un lucru pe care nici într-un caz nu trebuia să-l văd.

Nu sunt supărat pe ei. Acesta le este serviciul, şi sunt de acord, în principiu, cu axioma că pentru a se menţine ceva secret, e nevoie ca câţi mai puţini să ştie despre existenţa acelui ceva. Iar dacă cineva află, să fie pus în imposibilitate de a le povesti şi altora. Am fost arestat şi închis cu indiferenţă, anchetatorul spunându-mi o dată: „Ce să-i faci, aşa ţi-a fost norocul”. Şi sunt întru totul de acord cu el. Putea fi cu mult mai rău.

Chiar şi închisoarea nu este rea de loc. Desigur, pentru o închisoare. Camera destul de spațioasă, cu un pat cu arcuri (lucru straniu pentru o închisoare, piesele din patul cu arcuri pot fi folosite ca arme), o masă, hârtia pe care scriu, un geam zăbrelit îndreptat spre sud, şi principalul, mâncare bună. Plimbări zilnice. Deşi păreţii sunt mucegăiţi şi umezi, camera este cam friguroasă, iar becul slab este situat prea sus. Mă liniştesc cu faptul că majoritatea concetăţenilor mei trăiesc în condiţii mai rele. Cu mult mai rele.

Chiar şi camera de închisoare nu este rea de loc. Pentru o cameră de închisoare, de sigur. O saltea pneumatică pe pat, un birou modern din plastic, calculatorul nu chiar vechi la care scriu aceste rânduri, cu acces limitat la Internet, geamuri din cuarţ şi posibilitatea de a frecventa zilnic sala de bodybuilding. Există şi închisori mult mai rele.

Mă vei întreba, ce lucru atât de secret am aflat că Serviciul Unional de Securitate a fost nevoit să mă aresteze, riscând că în caz că aceasta iese la iveală, să se înceapă iarăşi un scandal grandios, cu insinuări de încălcare a drepturilor omului, cu demisii şi reduceri de finanţări? Am aflat că este în principiu posibilă construcţia instalaţiilor pentru deplasări în timp, şi SUS-ul are la dispoziţie aşa instalaţii. Denumirea mai răspândită a instalaţiilor de acest gen este „maşină a timpului”, deşi nimic nu îndreptăţeşte această denumire. În fine, răspunderea îi aparţine în întregime lui G. Wells.

Partea paradoxală a acestei istorii este că dacă nu eram arestat, nu-mi dădeam seama că cunosc acest lucru. Însă când SUS-ul m-a luat fără explicaţii şi mi-a iniţiat o blitz-anchetă cafkiană, m-am pus pe gânduri. Şi mi-am amintit nişte amănunte şi am unit cu linii niște puncte pe care până atunci nici nu mi-ar fi venit prin cap să le leg între ele. În primul rând, cererea de a efectua un studiu istoric despre unele fapte de la începutul secolului trecut şi, lucrul ce mi-a părut cel mai ciudat a fost că a venit din partea Institutului energiilor înalte din Moscova. Şi inscripţiile de pe uşile pe lângă care am trecut, mergând pe unul dintre coridoarele institutului: „Secţia influenţelor indirecte”, „Secţia influenţelor directe”, „Departamentul monitorizării legăturilor de cauză-efect”. Şi discuţia telefonică auzită prin uşa întredeschisă din cabinetul vecin: „Se pare că momentul care ne interesează este anume acela. Da, probabil, el va fi ţinta.” Aceasta a fost acum doi ani, şi deşi am avut idea maşinii timpului,  am abandonat-o ca fiind puţin economică (în sens semiotic, de sigur).

Probabil, am început să fiu urmărit de atunci. Şi, probabil, cu urmărirea şi s-ar fi terminat totul, dacă viaţa nu m-ar fi ciocnit permanent de urmele unei activităţi misterioase şi tanice, activitate ce era cumva conexă cu lucrul meu (iar eu pe când eram în libertate, eram profesor de istorie la Universitatea Unională Europeană din Moscova). Mulţi istorici dispăreau de la orizont, şi nu erau nişte dispariţii ce ar putea trezi bănuieli, ci de genul „s-a mutat în alt oraş”, „a plecat în deplasare” etc. Şi peste un timp am observat că mai toţi specialiştii în domeniu au încetat să mai scrie, publice, şi în general, să se mai manifeste ca specialişti. Iar specialiştii străini (străini însemnând americani) au început să moară şi să dispară şi ei de la orizont. Pe unii dintre ai noştri îi mai întâlneam uneori, însă toţi lucrau la nişte instituții cu denumiri irelevante, având funcţii neclare: specialist-coordonator, consultant principal etc. Acum eu înţeleg că, probabil, acelaşi lucru se petrecea în lumea fizicii fundamentale – Uniunea depunea ultimul efort. În sfârşit, înţeleg şi faptul de ce nu am fost atras şi eu în acest maraton: bunelul a fost unul dintre organizatorii evenimentelor din ’52 din Chişinău, când guvernatorul rus a fost arestat şi guvernul ales ad hoc a declarat despre unirea Basarabiei cu România. Din păcate, momentul a fost ales nereuşit, CEE era în plin război economic cu SUA şi aveau nevoie de susţinerea Rusiei, de aceea nu s-au implicat, România a ezitat să facă vreo declaraţie oficială, iar când s-a decis, era deja prea târziu – tancurile federale erau în Chişinău. Bunelul a fost arestat şi condamnat la puşcărie pe viaţă, iar bunicii şi mamei li s-a interzis să părăsească Federaţia. Sigur, cu timpul lucrurile s-au mai schimbat, începând cu situaţia politică şi terminând cu atitudinea basarabenilor, ce rost mai are unirea politică acum, când în cadrul Uniunii frontierele practic nu mai există, Prutul îl treci cu viteza de 200 kilometri pe oră fără a fi oprit de nimeni, iar peste patru ani se pune problema unirii politice a tuturor statelor membre a Uniunii.

Ultimii câţiva ani au fost de groază. Unul după altul mureau specialiştii noştri în istorie, bănuiesc că imediat după ce erau invitaţi să colaboreze de către SFS, americanii îi eliminau. Chestia este prea serioasă pentru a mai lăsa loc scrupulelor morale. La fel se întâmplă şi cu fizicienii, probabil, într-o măsură şi mai mare. Şi doar acum înţeleg de ce nu am fost atras şi eu în acest maraton al morţii: tăticul a fost unul dintre conducătorii mişcării de eliberare din 89-90, când Moldova a ieşit din componenţa Uniunii Sovietice, ce-i drept, nu cu mult timp înainte ca ea să se destrame de la sine. În 2014, după apariţia CSI-ului în formulă nouă, când au fost unificate serviciile de securitate, taică-meo a început să aibă probleme cu angajările, era un specialist minunat, patronii îl dădeau afară cu părere de rău, câţiva i-au şi spus că nu este voinţa lor, au fost câţiva ani foarte grei pentru părinţii mei, eu eram la studii în Moscova şi probabil am fost trecut cu vederea de către securişti, iar când au vrut să mă invite să colaborez permanent, mi-au verificat trecutul şi s-a dovedit că mă trag dintr-o familie de duşmani interni. Aceasta şi mi-a salvat viaţa.

Când m-au chemat prima oară la ei, mi-au pus o întrebare ciudată, la care eu mult m-am gândit şi mai târziu şi care m-a ajutat să înţeleg ce se petrece. Colonelul cu care am discutat, Viughin, mi-a elogiat câteva minute competenţa în domeniul meu de specialitate (prima jumătate a secolului trecut) şi bogăţia în idei şi conexiuni a lucrărilor mele, m-a avertizat că are o întrebare mai specială, ce necesită o atitudine mai puţin canonică, iar apoi mi-a pus şi întrebarea: în ce moment al istoriei toate au pornit pe calea pe care au mers. Pentru ţara noastră (cu greu m-am abţinut să nu-l întreb pentru care – a noastră). Când mersul istoriei putea fi schimbat radical, una dintre clipele celea în care se concentrează viitoruri potenţiale, când fiecare cuvânt spus schimbă soarta milioanelor, când fiecare fir de praf ce pluteşte în aer contează, modificând viitorul prin aceea, unde se va aşeza. Întrebarea era într-adevăr neobişnuită şi m-a făcut să mă pun pe gânduri.

Faptul că Serviciul unional de securitate şi-a dat seama la timp că mă trag dintr-o familie neloială nu este atât de rău. M-ar fi făcut secret şi pe mine, şi lucrările mele, lipsindu-mă de posibilitatea de a lucra la ce vreau eu şi când vreau eu. 

Când am fost chemat la SUS, mi-au pus următoarea întrebare: dacă se pot găsi în istorie punctele cheie, în care soarta lumii atârna de un fir de păr, putând fi cu un efort minim schimbată. Cu obişnuita-mi causticitate am răspuns că da, există, clipa când prima maimuţă a coborât din copac. Interlocutorul meu, colonelul von Meer mi-a explicat fără a clipi măcar că este vizată perioada de la mijlocul secolului XIX şi până la mijlocul secolului trecut. I-am cerut câteva minute şi apoi i-am indicat 1. conflictul franco-prusac din 1870, datorită căruia a avut loc războiul mondial şi 2. Rusia începutului secolului douăzeci, care a balansat timp de câţiva ani pe marginea unei prăpăstii. Von Meer m-a rugat să concretizez şi i-am descris pe scurt amestecul cela exploziv de tendinţe revoluţionare ce se formase în Rusia ţaristă. După încă câteva minute am renunţat la conflictul franco-prusac – războiul mondial a avut şi multe alte cauze decât o simplă împărţire a teritoriului şi m-am concentrat asupra Rusiei. Idea avea perspective mari, însă nu puteam să-i răspund colonelului pe loc, cunoştinţele necesare cereau o specializare prea îngustă. Însă i-am promis colonelului că mă voi mai gândi, i-am numit doar perioada orientativă – 1895-1905. Anume atunci am auzit acea discuţie telefonică,  datorită căreia stau acum la dubă.

Promisiunea dată colonelului am ţinut-o. Chiar în drum spre casă, în metrou m-am vârât pe Internet şi am început să caut articole și lucrări legate de perioada ceea. Problema mă fascină – să inventezi o istorie alternativă, să găseşti clipa în care este cel mai uşor să-i rupi coloana vertebrală a istoriei noastre. Şi cred că am găsit acel moment. Numai că, din păcate sau din fericire, colonelul nu mi-a mai cerut sfatul.

L-am întrebat pe Viughin dacă îl interesează vre-o perioadă anume sau în această privinţă termenul este nelimitat. El a spus că este de dorit ca evenimentul să se fi petrecut între mijlocul secolului XIX şi mijlocul secolului XX. Ei i-am numit imediat Revoluţiile Ruse din 1917 şi al Doilea Război Mondial. El mi-a spus că al Doilea Război Mondial se exclude. Şi m-a rugat să concretizez, în ce moment se putea schimba soarta sau mersul Revoluţiei din Octombrie. Despre revoluţie Viughin vorbea cu pietate, ceea ce acum nu mai este un lucru neobişnuit, în special pentru un reprezentant oficial al autorităţilor federale Ruse. Sunt sigur că cu douăzeci de ani mai devreme, până la reapariţia Comunităţii Statelor Independente, era un anticomunist inveterat. De aceea l-am corectat destul de rece că în realitate au fost două revoluţii şi că nu trebuie subestimată nici una dintre ele.

După câteva minute de gândire i-am spus că problema nu este atât de simplă. Rusia de la începutul secolului era ca un tren ce mergea pe o linie moartă, accelerând tot mai mult şi mai mult, şi cu cât mai mult accelera, cu atât mai greu era de întors. Evenimentele aveau rădăcini foarte adânci, ce-şi aveau începutul cu mult înainte de răbufnirea lor la suprafaţă. De un lucru eram sigur – figura cheie era Lenin. Însă perioada... Cu mult înainte de 1917. Înainte de 1905. Chiar înainte de despărţirea mişcării revoluţionare în bolşevici şi menşevici. Însă când anume – nu puteam spune aşa, din mers, era nevoie de un studiu mai aprofundat.

În seara aceleiaşi zile deja găsisem soluţia, cel puţin eu aşa cred. În chestiile cu istoriile alternative nu poţi fi niciodată sigur, fiindcă ele sunt neverificabile. Deşi, dacă presupunerile mele în legătură cu arestul sunt corecte, atunci totul este verificabil. Problema este că ele pot şi să nu fie corecte – doar nu există nici o dovadă sigură că totul este aşa cum cred. Poate am o fantezie prea bogată şi nu pot mânui bine briciul lui Occam. E posibil ca totul să fie explicabil într-un mod mult mai simplu şi prozaic, iar eu nu văd explicaţiile simple. Sau poate că într-adevăr, se petrece ceva obscur, ceva cu implicarea serviciilor unionale de securitate şi a multor istorici, însă ceea ce se petrece este cu totul diferit de ceea ce cred eu că se petrece. Poate că într-un anume moment am pornit pe o cărăruşă greşită în construcţiile mele logice şi aceasta m-a dus la  nişte rezultate eronate.

Însă dacă am dreptate şi americanii au creat o maşină a timpului pe care vor să o folosească, atunci, ca unul dintre cei mai buni specialişti în istoria secolului douăzeci pot afirma cu siguranţă: momentul care îi interesează pe ei este anul 1903, iar locul – Londra. Însă până am găsit acest moment şi acest loc, am fost nevoit să  răscolesc o mulţime de-a arhive.

Existau câteva focare a mişcării revoluţionare din Rusia ţaristă, care mai apoi s-au unit în partidul Muncitoresc Social-Democrat Rus, mai existau câteva fracţiuni extremiste ce nu au aderat la această uniune: anarhiştii, nihiliştii, marxiştii de stânga, mişcările teroriste şi de eliberare naţională. Toate aceste fracţiuni au dispărut de pe arena politică dacă nu până la revoluţie şi la sfârşitul războiului, atunci în scurt timp după. Însă nici partidul Muncitoresc Social-Democrat nu a avut o viaţă liniştită: foarte mult timp el a balansat pe marginea destrămării, devenind o mişcare cu adevărat unică doar în 1910. Principalele fracţiuni ale partidului erau pe de o parte revoluţionarii socialişti, cadeţii (constituţional-democraţii) şi eserii, iar pe de altă parte – marxiştii. Cea mai periculoasă era aripa marxistă a mişcării, unită în jurul ziarului „Iscra”, organizată de către Gheorghii Plehanov şi Vladimir Ulianov. Ideologul mişcării era Ulianov (poreclit de către colegii de partid Lenin), care în 1902 a scris cartea fără de care nu ar fi fost revoluţia din 1917 – „Ce este de făcut?”. În carte se descria amănunţit procesul creării unui grup profesionist de revoluţionari de o disciplină perfectă, care ar dirija muncitorimea în timpul unei eventuale revoluţii. Ulianov a căpătat foarte repede renume politic în cercurile revoluţionare şi era principala candidatură la postul de conducător al partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus. Alegerea conducătorului trebuia să se petreacă la al doilea congres al partidului, în anul 1903 (congresul avea loc în Londra, fiindcă majoritatea conducătorilor partidului erau daţi în urmărire de către jandarmeria ţaristă). Al doilea congres nu a avut loc – cu trei zile înainte de începutul lui Vladimir Ulianov a murit într-un accident obscur pe străzile Londrei. Un necunoscut a sărit din mers pe caprele unei trăsuri, unde s-a încăierat cu vizitiul, trăsura s-a pornit în zigzaguri de la un trotuar la altul, accelerând tot mai mult, mai mulţi pietoni au nimerit sub roţi şi sub copitele cailor înnebuniţi (descrierea incidentului este luată din ziarul „Tribune”), printre ei a fost şi Vladimir Ulianov-Lenin, care a murit în seara aceleiaşi zile. În locul alegerilor conducătorului mişcării, participanţii la congres au participat la funeraliile lui la cimitirul Brompton.

Deja mai târziu, acasă, m-am pus serios pe căutat acel moment ipotetic şi m-am oprit la al doilea congres al partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus. Anume la congres Lenin a reuşit să despartă această mişcare pestriţă în două fracţii – bolşevici şi menşevici. Anume din acest moment trenul Revoluţiei din Octombrie trece pe linia ceea moartă, moment după care ea nu mai poate fi oprită. Da, se mai pot schimba unele amănunte, decorul sau personajele, încă acţiunea deja va rămâne aceeaşi. Bolşevicii, existând deja ca o entitate politică şi înarmaţi fiind cu cartea „Ce este de făcut?” pot să urmeze doar o singură cale – cea pe care au urmat-o în realitate. Un timp se vor ocupa de educarea unei clase de revoluţionari – profesionişti, acțiunile cărora vor ţine în încordare jandarmeria întregii ţări şi vor mări tot mai mult spiritul de abandon şi neîncredere în rândurile populaţiei.

Însă timpul lor va veni cu adevărat numai odată cu începutul Primului Război Mondial, război, considerat de către conducerea fracţiunii război imperialist ce nu trebuie susţinut prin sângele şi vieţile proletarilor. Tot odată, detaşamentele militare erau un loc mult mai prielnic pentru propagandă decât halele uzinelor – pe timp de război era foarte uşor să crezi în viitorul frumos descris de agitatorii bolşevici. Un factor şi mai important a fost acela, că bolşevicii cereau o pace necondiţionată şi democratică pentru toate părţile beligerante: fără plăţi compensatorii, fără anexiuni teritoriale şi fără condiţii înjositoare de pace. Rândurile partidului bolşevic încep să crească vertiginos (la al doilea congres al partidului bolşevicii au câştigat şi şi-au căpătat această denumire (majoritari) numai datorită carismei lui Lenin, în tot restul timpului ei fiind un grup destul de restrâns şi izolat). Încep să se manifeste tot mai puternic dezertarea în masă din rândurile armatei şi fraternizarea de-a lungul liniei frontului cu soldaţii adversari. Armata se dezorganizează, la sfârşitul lui 1916 prezenţa Rusiei pe front devine practic inexistentă. În scurt timp dezordinea cuprinde întreaga ţară. Amestecul devine explozibil, este nevoie doar de o scânteie, care nu se lasă mult aşteptată – demonstraţia cu ocazia zilei femeilor (8 martie atunci, 22 februarie după calendarul gregorian) din 1917 se transformă într-un miting de protest şi este împrăştiată de forţele de ordine, marele oraşe sunt cuprinse de frământări, încep luptele de stradă, armata trimisă să calmeze spiritele ia partea demonstranţilor, peste câteva zile Nicolai al II-lea este silit să abdice, fiul său este prea mic şi este înlăturat de la succesiune, iar marele duce Mihail, fratele ţarului, renunţă la coroana ce-i este propusă de Dumă.

Menşevicii consideră că revoluţia din februarie este o mare victorie a democraţiei, participă la alegerile în Dumă şi obţin o pondere destul de mare în guvernul provizoriu, creat până la elaborarea constituţiei. Iniţial şi bolşevicii se alătură lor, însă Lenin se întoarce urgent din Elveţia şi apar „tezele din aprilie” – bolşevicii nu trebuie să se alăture alianţelor stupide şi să-şi piardă identitatea politică. Spre mijlocul verii conducerea partidului cade de acord cu argumentele lui şi îşi desfăşoară propaganda pe întreaga ţară. În Sanct-Petersburgul numit de curând Petrograd încep să se acumuleze forţe armate şi detaşamente de voluntari bolşevici. Tensiunea creşte, ţara este în aşteptare, anarhia se extinde şi se generalizează, oamenii începe să uite că în Europa continuă războiul, până la urmă totul se descarcă în explozia de violenţă din noaptea lui 25 octombrie, când cuirasatul „Aurora” trage salva ceea de rău augur, bolşevicii asaltează Palatul de Iarnă, reşedinţa guvernului provizoriu şi proclamă puterea sovetelor.

Desigur, elementul cheie în această desfăşurare a evenimentelor este Lenin, cu inteligența sa și cu fanatismul său şi cu dorinţa sa de a câştiga cu orice preţ, lucruri fără de care nu ar fi avut loc revoluţia din octombrie. Însă principalul impuls a fost dat la al doilea congres al partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus, prin scindarea partidului şi crearea fracţiei bolşevice. De aceea, dacă Lenin nu ar fi fost prezent la congres sau dacă cu el s-ar fi întâmplat ceva până la congres, toată istoria contemporană ar fi arătat altfel.

Toate acestea erau doar exerciţii intelectuale, jocuri ale minţii. Problema pusă de von Meer era pur teoretică. Deşi câteva zile m-am mai gândit la ceea ce m-a întrebat el, apoi, văzând că Securitatea m-a lăsat în pace, am uitat de aceasta.

Cam peste vre-un an au început să moară unul după altul istoricii americani. Iar ai noştri au început să dispară, să-şi schimbe locul de trai şi de lucru, astfel încât în curând am rămas într-un vid, fără colegi, fără prieteni, fără oponenţi.

Din arhive au început să dispară materialele despre perioada de înaintea războiului mondial. Devenea tot mai greu şi mai greu să lucrez. Lucrarea de sinteză „The 1900 year” cerută de revista „Historical survey” nu a fost publicată din cauza interdicţiei primite de la Securitate. A avut loc renumitul furt de materiale din arhiva Sovnarcomului din Petersburg, despre care se zicea că a fost organizat de către CIA. America a început să abandoneze una după alta proiectele în care se întrecea cu Uniunea Europeană: a fost conservată colonia de pe Marte, sub cupola de pe Lună au rămas numai patru oameni, a fost abandonat proiectul „Undersea”. Economiştii estimau că Americii i-au mai rămas şase ani până la colapsul economiei, iar analiticii politici susţineau că în această perioadă critică, când SUA este foarte instabilă social şi în orice moment acolo poate avea loc o răsturnare a puterii oficiale, ne putem aştepta la orice act de disperare din partea lor. Însă pare că Statul Major unit al forţelor militare europene era perfect conştient de acest lucru, ceea ce este demonstrat de creşterea continuă a cheltuielilor militare din bugetul unional în ultimul deceniu.

Iar americanii, în această situaţie critică pare că au pierdut orice încredere în posibilitatea de a ieşi din criză. Strânşi din toate părţile de blocada economică şi de izolarea tehnologică, iar după conflictul din Panama, înconjuraţi practic de armate, cu economia stoarsă de goana din cosmos şi de proiectele ambiţioase, situaţie pe care ei o numesc cu încăpăţânare criză ciclică – America de Nord, o ţară independentă şi iubitoare de libertate, ce nu a vrut să adere la acordul de comerţ şi de acceptare a prelevărilor la import impuse lumii de Uniunea Europeană şi a încercat să concureze cu noi pe pieţele internaţionale, ce a dus la „războiul tarifelor” şi în fine la situaţia actuală – pare să fi abandonat în disperare majoritatea proiectelor derulate, şi să fi îndreptat toate eforturile spre un singur scop. Şi, se pare, destul de reuşit, fiindcă de altfel Securitatea noastră nu s-ar fi alarmat în aşa hal şi nu ar fi început să elimine fizicieni şi istorici americani fără a se sinchisi de urmări.

Eu observam toate aceste lucruri, însă fiind la libertate, nu le-am pus nici o dată cap la cap. Şi numai acum, după o lună petrecută în închisoare în continui frământări, după nopţi nedormite din cauza întrebării – de ce am fost arestat, am reuşit să înţeleg ce se petrece.

Deşi eram „aproape” implicat în toate acestea şi deţineam toată informaţia pentru a înţelege ce se petrece, nu am făcut-o înainte de a ajunge în închisoare. Câştigarea mijloacelor pentru existenţa zilnică a unui profesor de istorie, bugetar, care îşi primeşte salariul de la Universitate cu întârziere de câteva luni, salariu care nici nu este atât de mare, umblatul prin redacţii după onorariile pentru articolele publicate şi încercările de a mai plasa vre-un articol, traducerile textelor întortocheate din engleză şi germană pentru un câştig suplimentar ce va fi utilizat pentru a plăti studiile copilului – toate acestea ocupau prea mult timp şi gânduri pentru a mai lăsa loc la altceva. Timpul liber a apărut doar după arest, când toate aceste griji nu mă mai frământau, lăsând loc întrebării – de ce am fost arestat? Doar atunci am pus cap la cap şi aceea că fizicienii şi colegii mei de breaslă au început să moară unul după altul, eliminaţi, după câte se pare, de NATO, şi faptul că Federaţia a ajuns la capătul puterilor şi dacă nu se va întâmpla nici o schimbare în bine în următorii câţiva ani totul va fi şters de o răzmeriţă de proporţii nemaivăzute. Eu şi până acum observam că în bugetul şi aşa deficitar al Federaţiei cresc tot mai mult cheltuielile militare şi cele pentru studiul în domeniul ştiinţelor fundamentale (vă imaginaţi? ştiinţe fundamentale), că au fost abandonate proiectele cosmice în care oricum nu ne puteam întrece cu restul lumii, că ţara evident îşi aduna puterile pentru ceva, un ultim efort, poate un act de disperare a cuiva strâns la perete, ceva de genul la WerheltungsVaffe, arma răzbunării pe care o pregătea al treilea reih la sfârşitul războiului, însă aşa şi nu a reuşit să o ducă la capăt. Acei din NATO înţeleg şi ei toate acestea. Ultimii doi ani Federaţia Rusă se află într-un inel de rachete îndreptate spre ea, armate pregătite în orice moment să înceapă acţiunile militare, iar cerul este înţesat de sateliţi-spioni.

Probabil, acei din occident demult au înţeles ce vor să facă ruşii – doar ei dispuneau de mult mai multă informaţie ca mine. Şi, probabil, înţelegând care vor fi urmările, sunt gata la orice pentru a ne opri. Pe aceeaşi linie de idei s-a înscris şi întâlnirea la nivel înalt între conducerea Uniunii Atlanticului de nord, a Japoniei, Chinei şi a Federaţiei Ruse, când probabil nu s-a ajuns nici la un compromis şi după care s-a făcut auzită învinuirea de şantaj politic în adresa Federaţiei. Anume după această întâlnire a început escaladarea concentrării de armamente în zonă.

Americanii înţeleg foarte bine că situaţia deplorabilă a economiei lor şi izolarea politică în care se află sunt urmări ale unor lucruri ce s-au petrecut cu mult, mult timp în urmă. Cred că descoperirea de către ei a maşinii timpului a fost ceva întâmplător, însă odată aflând că au posibilitatea de a relua totul de la început, s-au apucat cu disperare de această ultimă speranţă. Probabil, şi Uniunea Europeană lucrează în acelaşi domeniu, însă sunt cu mult în urma americanilor, cărora disperarea le compensează lipsa de dotări şi de finanţe.

Acum, judecând după materialele faţă de care manifestă interes ambele părţi (perioada despre care nu se mai poate găsi nimic în biblioteci), americanii cu ales acelaşi moment ca acela pe care l-am sugerat şi eu – anul 1903, Londra. Însăşi intervenţia necesară pentru modificarea istoriei îmi pare destul de simplă – să preîntâmpine moartea lui Ulianov în accidentul cela stupid. Dacă aceasta se va petrece, toată istoria Imperiului Rus şi a întregii lumi va merge pe altă cale. Cred că pot spune aproximativ pe ce cale.

În situaţia în care ne aflăm descoperirea maşinii timpului este pentru Federaţie ultima speranţă. Din câte înţeleg fizica a ceea ce trebuie să se petreacă, aceasta nu ne va salva de situaţia în care ne aflăm, ci va crea o altă lume, ce va porni pe o cale diferită de cea pe care am mers noi. Pentru a crea o astfel de lume, este suficient doar de a-l elimina pe Lenin înainte de a se petrece al doilea congres al partidului Muncitoresc Social-Democrat, înainte de sciziune. Şi acest lucru trebuie făcut cu puţin timp înainte de congres, de altfel fracţia marxistă s-ar putea reorganiza şi găsi un nou lider al mişcării. Cel mai cuminte ar fi ca acel congres să nu se petreacă deloc. Iar pentru aceasta este suficient ca Lenin (pe atunci încă Ulianov) să moară cu două-trei zile înainte de congres. Şi moartea lui trebuie să pară cât mai naturală, pentru a nu trezi suspiciuni şi dorinţa colegilor de partid să se răzbune prin a accepta politica propusă de el. Ceva de genul unui accident de automobil (deşi pe atunci nu prea existau automobile).

Deci, dacă toate prezumţiile mele sunt corecte şi înţeleg bine situaţia politică actuală, nu am greşit cu presupunerea mea în privinţa maşinii timpului şi cunosc suficient de bine istoria, avem următoarele: Federaţia Rusă în noua sa formulă se află într-o situaţie fără de scăpare şi în cel mult un an-doi va trebui să accepte condiţiile înjositoare a occidentului şi să nimerească în dependenţă economică de NATO sau va fi înghiţită de haos (cu acelaşi rezultat final); întâmplător savanţii noştri au descoperit o modalitate de a se deplasa prin timp şi careva din conducere a văzut în aceasta salvarea noastră; s-a efectuat un studiu pentru a se depista un moment din istorie în care, cu influenţe minime, s-ar putea efectua schimbări radicale în mersul ulterior al evenimentelor şi în urma acestui studiu s-a ales asasinarea lui Vladimir Ulianov în anul 1903, exact înaintea congresului partidului Muncitoresc Social-Democrat; în lumea care va apărea ţara noastră ar trebui să ocupe o poziţie avantajată faţă de Statele Unite ale Americii, principalul nostru duşman în prezent; NATO îşi dă seama perfect de ceea ce se petrece şi întreprinde orice măsuri pentru a împiedica modificarea istoriei, prin aceasta se explică şi valul de asasinate în rândurile istoricilor şi a fizicienilor ruşi, şi seria de acte teroriste la unele obiecte secrete din Siberia, nu m-aşi mira dacă ei sunt gata să utilizeze şi armele nucleare pentru a ne opri. Iată câte lucruri se pot inventa stând câteva luni la închisoare.

Este foarte dificil de a trage concluzii certe aflându-te pe mlaştina faptelor de care dispun, însă cred că situaţia este următoarea: Statele Unite ale Americii, care nu mai au mult de trăit ca entitate politică şi economică au avut norocul că cineva dintre savanţii lor să descopere modalitatea de a se deplasa în timp şi schimba trecutul, imediat a început căutarea unui moment în istorie când viitorul putea fi schimbat în favoarea lor, drept acel moment a fost aleasă moartea lui Vladimir Ulianov în accident cu trei zile înainte de al doilea congres al partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus, probabil americanii au decis să preîntâmpine accidentul pentru ca Ulianov să-şi poată continua activitatea revoluţionară, conducerea militară a tripartitei (UE, China şi Japonia) pare să înţeleagă destul de bine că totul se poate termina cu dispariţia lumii noastre așa cum o cunoaștem noi şi este gata să ia orice măsuri pentru a nu permite intervenţia în trecut, inclusiv şi ştergerea de pe faţa pământului a întregii Americi. Ciudat – dacă nu eram închis, aşa şi nu mi-aş fi dat seama de nimic.

Pentru mine ca istoric este, de sigur, foarte tentant să ghicesc cum va arăta lumea ceea nouă, pe care vor să o creeze americanii. Să simt gustul interzis pentru istorici al posibilului şi al lui „ce-ar fi dacă...”. Şi cred că presupunerile mele, cel puţin pentru perioada iniţială de după modificare, vor fi corecte.

Dacă Ulianov va ajunge viu la congres, el va reuşi să despartă partidul în două fracţii. Pe timpul când arhivele erau încă accesibile, am făcut o listă cu participanţii la congres şi i-am grupat: care îl va susţine pe Ulianov şi care nu. A fost o muncă foarte migăloasă, despre unii dintre ei existau informaţii numai în arhivele poliţiei ţariste, în statisticele ce veneau din Siberia (locul exilului) şi în denunţurile provocatorilor din rândurile mişcării revoluţionare. Ulianov ar fi câştigat cu două voturi, cu cel puţin două voturi, mai erau câteva persoane care aproape sigur ar fi votat pentru politica propusă de el, mai ales luând în consideraţie persuasivitatea sa. Cred că alegerea lui în caz că supravieţuia este un lucru cert, dacă 

se poate spune „cert” în aşa circumstanţe.

Deci, ce s-ar fi întâmplat dacă Lenin ar fi murit cu câteva zile înainte de Congres? În primul rând, congresul nu s-ar fi petrecut. Iar peste un timp, când el ar fi totuşi convocat, nu ar mai fi nimeni la fel de talentat care să promoveze politica intransigentă şi fermă a aripei marxiste a partidului. Partidul, deşi va fi destul de neomogen, va rămâne o entitate politică unică.

Nu cred că te interesează amănuntele istoriei lumii paralele, care oricum nu-s certe. Însă în linii mari lumea ceea se va dezvolta în modul următor: după revoluţia burgheză din februarie 1917, deşi va urma o perioadă de dezordine în ţară, totul se va calma. Va urma un şir de reforme burgheze ce-i vor permite Imperiului Rus să nu rămână în urma altor state mari, iar mai târziu şi să le întreacă pe unele. Datorită participării ruşilor la semnarea tratatului de la Versaille, condiţiile păcii impuse Germaniei vor fi mai puţin dure ca în lumea noastră şi nu vor naşte valul de isterie revanşistă din anii ’30 pe creasta căruia în lumea noastră au ajuns la putere naziștii. Deşi vor exista şi în lumea ceea conflicte şi mici războaie, Primul Război Mondial acolo se va numi pur şi simplu Războiul Mondial şi va fi unicul de acest gen.

Europa, nefiind slăbită de război şi în lipsa „cortinei de fier” nu va lăsa să-i scape întâietatea economică şi când va începe integrarea Europeană, Uniunea va deveni prima putere economică şi militară a lumii.

Ce s-ar fi întâmplat mai departe, dacă Ulianov ar fi rămas viu? Fracţia lui ar fi căpătat o influenţă tot mai mare şi mai mare, fiind un factor destabilizator în viaţa politică a Imperiului Rus. Cred că la scurt timp după revoluţia burgheză din 1917 va mai urma una, îndreptată spre răsturnarea ordinii existente şi construirea unei societăţi noi, fără clase, cum descrie Marx. Pentru câţiva ani în ţară se va instaura anarhia, însă cred că noua putere, încă tânără şi energică, va face faţă problemelor şi va supravieţui. Este normal ca tot restul lumii să fie ostil noii Rusii, care va prezenta un pericol pentru celelalte state. Mai trebuie menţionat faptul că din cauza problemelor interne Rusia nu va participa la partea finală a Războiului mondial, şi, deci, nu va participa la negocierea şi semnarea tratatului de pace de la Versaille. Din această cauză condiţiile păcii impuse Germaniei vor fi mult mai înjositoare (fără şarmul diplomatic al lui Troţkii, care în lumea noastră a reuşit să convingă celelalte ţări din Antanta că în aşa situaţii mai mult înseamnă mai puţin).

Toate acestea nu vor duce în fine la nimic bun – Rusia comunistă, care, cred că până la urmă va reuşi să treacă peste problemele de organizare a noii economii şi va deveni destul de puternică, Germania nevrozată, care, sigur, va cădea în vre-o una dintre extreme, şi SUA, Anglia şi Franţa, care urmăresc cu repulsie dezvoltarea celor doi monştri şi speră că ei în primul rând se vor mânca între dânşii. Cred că cea mai potrivită extremă pentru Germania este naţionalismul (forma extremă a căruia este numită în lucrările de specialitate fascism), care în lumea noastră a căpătat o oarecare răspândire în Italia (mişcarea politică condusă de Mussolini) şi în anii ’30 în Spania (încercarea de lovitură de stat a lui Franco şi prima acţiune majoră a Ligii naţiunilor).

Cred că toate acestea până la urmă nu vor duce la nimic bun. Este greu de prezis cum se va rezolva criza (prea multe lucruri depind de personalitatea conducătorilor fiecărui stat în parte), însă cred că va urma unul sau mai multe războaie continentale, cu implicarea tuturor acestor state.

Ca să nu te obosesc, cititorule probabilistic, care eşti mai mult ca sigur un nespecialist, sar peste amănunte şi trec direct în miezul problemei. Pieţele internaţionale vor fi în a doua jumătate a secolului trecut dominate de nou creata Uniune Europeană, miezul căreia, spre deosebire de lumea noastră, va fi Imperiul Rus. Dat fiind faptul că politica este dictată de economic, relaţiile între SUA şi UE se vor înrăutăţi pe măsură ce se vor integra pieţele – prima va fi nemulţămită de faptul că este scoasă din competiţie, a doua – de împotrivirea ce-i era opusă.

Până la urmă (cam în zilele noastre) în lumea ceea alternativă se va ajunge la o situaţie inversă lumii noastre – Statele Unite ale Americii vor fi strânse la zid, aflându-se într-o situaţie fără ieşire, iar Uniunea Europeană va domina întreaga lume, atât economic, cât şi militar.

În fine, pe continent lucrurile vor merge nu prea bine, pe când America, despărţită de oceane, şi „ajutând” Europa, va ajunge să domine toată lumea. Un timp Rusia îi va face concurenţă, însă din câte îmi imaginez, sistemul economiei planificate, care va înlocui aici piaţa, nu va face faţă. Odată şi odată ea se va întoarce la relaţiile capitaliste de producţie, însă se va pierde foarte mult timp cu restructurarea economiei. Iar când restructurarea va fi finalizată, va fi deja prea târziu – pieţele for fi ocupate, iar restul puterilor semnificative (UE, Japonia) vor ocupa o poziţie mai mult sau mai puţin proamericană.

Până la urmă, Rusia va nimeri într-o situaţie fără ieşire – sau devine economic dependentă de americani, ce nu va putea fi acceptat nici într-un caz, sau suferă un colaps al economiei cu acelaşi rezultat final. Această situaţie este practic inversă situaţiei din lumea noastră.

Situaţia din lumea ceea va fi practic inversă situaţiei de la noi. Aşa ca schimbând trecutul, securitatea Federală va obţine mult mai mult decât doreşte – nu numai va aduce ţara într-o lume unde ea va deţine întâietatea în lume, ci şi se va răzbuna pe vechii duşmani şi rivali, punându-i într-o situaţie fără ieşire. Însă îmi pare că lor le scăpă un lucru.

Din aceea că în prezent ambele părţi deţin secretul deplasărilor temporale se poate trage concluzia că pentru fizică la nivelul contemporan al dezvoltării este normală o astfel de descoperire. De aceea se poate presupune că în lumea alternativă americanii tot vor poseda secretul călătoriilor în timp. Şi că acolo, ei fiind într-o situaţie la fel de disperată ca Federaţia în lumea noastră, se vor încumeta şi ei să facă ceea ce face Rusia acum – să schimbe mersul istoriei.

Îmi imaginez că în lumea alternativă Rusia, strânsă la perete, va face exact ceea ce presupun că încearcă să facă în lumea noastră America, să schimbe trecutul. Şi cred că vor alege acelaşi moment al istoriei – prea este el comod. Ca urmare, va apărea o lume în care Rusia va deţine supremaţia, iar America va fi într-o situaţie dezastruoasă. Adică exact lumea noastră.

Iar ca urmare va apărea lumea în care noi trăim – cu o Americă ce controlează pe diferite căi întreaga lume şi cu o Rusie balansând pe marginea prăpăstiei.

Deja de câteva minute intensitatea curentului electric a scăzut cam în jumate la cea normală, abia pot vedea ce scriu. Iar acum difuzoarele în întreaga închisoare anunţă starea de alertă generală, legată de atacul mişelesc al forţelor NATO cu utilizarea armelor de distrugere în masă. Tuturor li se recomandă să coboare în adăposturile antiaeriene. La deţinuţi acest lucru, desigur, nu se referă.

Practic concomitent din trei grupe de ştiri mi-au parvenit notificări despre atacul forţelor Uniunii Europene asupra Americii de Nord. Cauzele încă nu sunt cunoscute. Am mai căutat pe Internet, în câteva minute aproape totul a fost înghiţit de haos. Site-urile americane ies unul după altul din reţea. Chiar şi cu accesul meu limitat pot înţelege că se petrece ceva extraordinar. Şi chiar ştiu ce.

Cum am mai spus, NATO nu va admite nici într-un caz modificarea istoriei. Probabil, serviciile lor de informaţii au aflat că ruşii astăzi vor să lanseze în trecut persoana ce trebuie să-l ucidă pe Lenin. Totul depinde de aceea, cine vor reuşi primii – americanii să distrugă laboratoarele sau ruşii să ducă la bun sfârşit toată procedura. Presupun că rezultatul nu este verificabil în nici un caz – dacă reuşesc primii, urmează holocaustul nuclear (difuzorul a anunţat lansarea unui număr mare de rachete balistice intercontinentale), dacă reuşesc ruşii, lumea noastră pur şi simplu va dispărea, fiind înlocuită de cealaltă.

Dacă americanii reuşesc să-şi expedieze omul ce trebuie să preîntâmpine moartea lui Ulianov înainte de a le fi distruse laboratoarele, lumea se va schimba. Însă în lumea cealaltă, ce va apărea în urma acestei schimbări, deja ruşii vor expedia pe cineva să-l ucidă pe Ulianov. Chiar cred că aş putea interpreta cele descrise în articolul despre accidentul în care a murit Ulianov – vizitiul cab-ului era trimis de ruşi să-l ucidă, iar persoana care a sărit din mers pe trăsură şi a început să se lupte cu el era americanul care dorea să încurce asasinării. În lumea noastră Ulianov a murit şi a apărut articolul în ziar, în lumea cealaltă el va scăpa doar cu o sperietură zdravănă de la trăsura ce mai nu l-a aninat în mersu-i haotic, şi nici nu va şti că la câţiva paşi de el doi oameni din lumi diferite luptă pentru viaţa lui şi pentru soarta întregului Univers.

Într-un caz, Lenin moare, în altul – nu. Într-un caz istoria se dezvoltă pe o cale, în celălalt – pe alta. Oricum, ambele căi de dezvoltare a istoriei se termină cu unul şi acelaşi lucru – modificarea trecutului în încercarea disperată de a crea altă istorie şi trecerea pe cealaltă cale. În încercarea de a câştiga cu orice preţ, ambele părţi au nimerit într-un fundac fără ieşire.

Acum noi toţi pendulăm între aceste două lumi – ba este una, ba cealaltă. Şi mă tem că nu există o ieşire din această furcă – o istorie se sfârşeşte obligatoriu cu trecerea la cealaltă istorie. Iar dacă bănuiala mea că punctele critice în ambele Universuri sunt atinse concomitent

şi modificarea trecutului se petrece în acelaşi moment în ambele lumi, atunci după clipa ceea nu mai există timp. Fiindcă istoria nu poate merge mai departe – ea este pur şi simplu în clipa ceea schimbată cu alta, care la rândul său în clipa ceea este schimbată. Iar aceasta înseamnă că acum noi ne apropiem de 

de locul unde se termină timpul...

locul unde se termină timpul...

26.11.1999 – 23.09.2000