Noi avem în Moldova
1682 localități, printre care 5 municipii și 62 orașe. Restul sunt sate. (tot
asta conform clasificatorului unităților administrativ-teritoriale de la noi)
Conform
recensământului din 2004, (acel recent așa și nu este făcut public, voi opera
cu ultimele date existente), noi aveam trei sate cu câte un singur locuitor, 13
sate cu până la 10 locuitori și 98 de sate cu până la 100 de locuitori. În
general, iată cum arată distribuția localităților noastre după numărul de
locuitori (am grupat localitățile după numărul locuitorilor, de ex. mai puțin
de 500, între 500 și 1000, etc., pentru fiecare grup am calculat numărul de
sate în grupul respectiv și populația totală a satelor respective):
Cel mai mare număr de
localități este grupat în categoria de sate cu mai puțin de 500 locuitori
(peste 400), cei mai mulți locuitori sunt în sate care sunt cuprinse între 1000
și 1500 locuitori (308 mii). Sunt sigur că la recensământul de acum (acel secret),
numărul de localități cu un număr mic și foarte mic de locuitori a crescut și
mai mult.
Forma și structura
satelor noastre a fost conservată din perioada interbelică. Până în 1918 noi am
fost o gubernie rusă, cu feudalismul și relațiile lor sociale
înapoiate. Apoi am fost parte a României, iarăși, nu cea mai avansată și
industrializată. Și după ’45, când s-a început colectivizarea forțată și crearea
colhozurilor/sovhozurilor, structura satelor a fost păstrată așa cum era la moment.
Deci, noi avem o
structură a satelor care corespunde unei economii feudale, și nici de cum uneia
capitaliste sau a epocii informaționale. Drept urmări, poftim câteva diagrame.
1. Împărțirea pe
populație urbană și rurală în Europa:
Deci,
Moldova e țara cu cea mai mare pondere a populației rurale din toate statele
europene.
2.
Dacă tot nu a fost evident ce am avut în vedere în prima diagramă, poftim încă
una. Ponderea populației urbane pe țările Europei și produsul intern brut pe
cap de locuitor.
În
această diagramă putem vedea atât proporția populației urbane (care e invers
proporțională cu acea rurală) cât și venitul pe cap de locuitor din țările
respective. Evident că există o oarecare variație ce depinde de specificul
țării, dar se poate vedea cu ochiul liber descreșterea generală a veniturilor
odată cu descreșterea gradului de urbanizare. Coeficientul de corelare între
acești doi indicatori este de 0,64 (corelare semnificativă între ele).
3. Care
ar fi cauza la această legătură între venituri și gradul de urbanizare a țării?
Evident, productivitatea muncii în diferite ramuri ale economiei. Iată cum
arată productivitatea muncii la noi:
Ramura
economiei
|
Angajați, mii
|
PIB, mii lei
|
Productivitatea
muncii, lei/locuitor
|
Agricultură
|
381,9
|
14 881 263
|
38 966,39
|
Producție
|
148,3
|
17 194 137
|
115 941,58
|
Servicii
|
331,3
|
71 386 802
|
215 474,80
|
Total
|
861,5
|
103 462 202
|
120 095,42
|
În
mediu, fiecare dintre noi produce anual câte 120 mii lei pentru Produsul Intern
Brut al țării. Însă dacă în servicii un angajat generează cca. 215 mii lei, în
domeniul producției cca. 115 mii lei, păi în agricultură un angajat produce
anual doar câte 39 mii lei. Iar în agricultură sunt angajate mai multe persoane
decât în servicii sau producție. Nu cred că este necesar să povestesc despre legătura
între ponderea populației rurale și ponderea populației implicate în
agricultură.
Concluzia
spre care vreau să vă duc este următoarea: noi suntem cei mai săraci din Europa fiindcă aveam cea mai mare pondere a populației rurale din Europa. Iar agricultura are cea mai mică productivitate din toate ramurile economiei. Noi avem prea multă lume la sate. Și
prea multe sate. Și aceasta ne trage în urmă în mai multe feluri.
Datorită
faptului că satele noastre s-au conservat de prin secolul XIX, ele și au rămas
adaptate pentru realitățile de atunci, la economia naturală de subzistență și
la prășitul manual al parcelelor minuscule ce-i revin fiecăruia. Ca urmări,
avem:
-
Suprafețele
agricole fărâmițate, neadaptate pentru agricultura de scară, din cauza
numărului foarte mare de persoane între care ele sunt împărțite. Aceasta
diminuează foarte mult rentabilitatea investițiilor (nu are rost să cumperi
tractoare pentru doar câteva hectare de pământ, dar nici nu ai cum aduna bani
pentru tractoare având doar câteva hectare de pământ), diminuează capacitatea
de finanțare (nu ai cu ce garanta împrumuturi și credite mari) și scade predictibilitatea
activității economice (azi oamenii au vrut să-ți dea în arendă pământul lor,
mâine îl vor da altuia).
-
Lumea de
la sate nu prea are alte opțiuni de activitate decât activitățile agricole sau
conexele acestora. Soluția – naveta zilnică în centrele industriale – nu e
viabilă de obicei din cauza infrastructurii foarte proaste. Așa că cea mai mare
parte a populației țării este prinsă de activitatea economică cu cea mai mică
productivitate (iar productivitatea mică e cauzată de numărul mare de locuitori
de la sate, vezi punctul precedent, e un cerc vicios).
-
Accesul la
serviciile sociale și calitatea generală a vieții la sate este cu mult mai rea
ca la oraș (Nu vreau să spun că în orașele noastre ele sunt ideale, dar încercați
să chemați o salvare în sat. Sau testați într-o noapte de iarnă un veceu din
curte. O, sau povestiți unei fete care din comoditățile de igienă are acces
doar la ligheanul cu apă încălzită despre dușurile zilnice și epilatul
picioarelor, nu că ar fi ceva vital, doar simțiți prăpastia ce desparte orășenii
de lumea din sat).
-
Nivelul
învățământului, și nivelul general de cultură, este cu totul diferit la sate
față de orașe, chiar dacă se studiază pe aceeași grilă în toate școlile. Ține
și de nivelul profesorilor, dar în special, ține de mediul de comunicare și de educația
de acasă. În puține case la sat există cărți, și nu numai fiindcă lumea nu ar
dori să citească, ci fiindcă lucrul la pământ nu prea lasă mult timp pentru
aceasta.
Satele, așa cum sunt ele la noi astăzi, trebuie să dispară.
Sună cu totul diferit decât toată politica oficială care s-a promovat la
noi de la independență încoace, dar satele așa cum sunt la noi trebuie să
dispară. Trebuie prin toate metodele să încercăm să promovăm urbanizarea și industrailizarea și să
încurajăm transferarea populației de la sate la orașe. Drept urmări, vom avea:
-
Trecerea
populației din cea mai neproductivă ramură a economiei în alte ramuri, cu
creșterea generală a productivității muncii și a competitivității economiei
noastre (cu tot ce urmează din asta);
-
Crearea
condițiilor pentru redistribuirea proprietății asupra terenurilor și apariția
proprietăților funciare mari, care vor permite apariția agriculturii de scară,
cu creșterea productivității muncii în agricultură;
-
Scăderea
costurilor sociale legate de sate. Mai puține sate – mai puține drumuri de construit și întreținut,
conducte de gaz, primării, școli și spitale;
-
Creșterea
calității generale a vieții. Locuind în zonele cu o calitate a vieții mai mare,
evident că persoanele care se vor disloca vor beneficia de ea. Aceasta
înseamnă, în final, durată mai mare a vieții, dar și simplul fapt că oamenii
vor trăi mai bine;
-
Creșterea
nivelului general de alfabetizare, cultură și profesionalizare, atât datorită
mediului, cât și a nivelului de școlarizare. Evident, aceasta nu va avea loc
imediat, asimilarea având loc în a doua și a treia generație.
Evident, trecerea masivă a populației de la sate la oraș are și părți
negative. Printre ele voi menționa:
-
Satele
sunt principalul acumulator al culturii și tradițiilor noastre. Odată cu
dislocarea de acolo, aceste tradiții în cea mai mare parte se pierd. Cred că va
trebui de căutat soluții cum ele ar putea fi conservate.
-
Presiunea
enormă asupra orașelor din cauza creșterii rapide. Când orașele cresc foarte
repede, se primește cam cum s-a primit la noi – construcții urâte și făcute
fără un plan general, creștere haotică a orașului, infrastructura lui nu face
față încărcăturii sporite. În cazul dacă administrația orașului e
profesionistă, rezolvă problema din mers, dacă nu – durează zeci de ani ca
orașul să se ajusteze cu noile sale mărimi.
-
Evident,
va urma a scădere a nivelului mediu de viață și cultură în oraș. Fiecare când
se mută, își ia satul său cu sine (nu o spun cu rău, fiecare mod de viață își are tradițiile sale și necesitățile sale, în ograda de acasă e ok să arunci cojile de răsărită pe pământ sau chiar pe cărărușă, fiindcă pe urmă tot tu mături acolo; în oraș deja nu e ok să scuipi cojile pe jos, fiindcă nu mai e ograda ta și la sigur nu revii acolo să mături). Și doar în a doua – a treia generație
adaptarea devine deplină. Așa că – încă vreo 20 de ani grămăjoarele de coji de
semințe de floarea soarelui nu vor dispărea nicăieri din oraș. Dar cu cât mai
devreme începem, cu atât mai repede asta se va termina.
Cum de obținut tot aceasta? Greu de spus. Cred că în primul rând ar
trebui de folosit metode pozitive de motivare. Să se decidă care vor fi
centrele de urbanizare sau dezvoltare (municipiile, orașele, satele mari care au
potențial economic semnificativ, hub-urile de servicii și transport), și să se investească prioritar acolo în
infrastructură, dezvoltare și servicii sociale. Aceasta natural va atrage și
lumea. Cred că ar fi principalul mecanism, dar sunt și multe altele. Subsidii
pentru procurarea locuinței în zonele de dezvoltare. Îndreptarea specialiștilor
tineri în aceste zone. Crearea parcurilor industriale și a zonelor economice
libere în ele. Simplificarea legislației privind preluarea proprietăților
abandonate de către autoritățile locale. Și multe altele.
Oricum, ideea principală e clară. Satele noastre așa cum sunt ele acum
trebuie să dispară.
