Spectacolele de teatru, spre deosebire de filme, sunt vii. Chiar de la un spectacol la altul se schimbă mișcările actorilor, dispoziția lor și improvizările în scenă... De la o stagiune la alta - viziunea regizorului. De la o componență la alta - jocul actoricesc. Și e fascinant să poți vedea și urmări aceste schimbări...
Am mai scris despre „Chirița în provincie” în interpretarea teatrului Eugene Ionesco. Acest spectacol merge din 1993, și l-am văzut de multe ori. Și am putut urmări cum în el apar și se „depun” mici fragmente, găselnițe ale momentului, care rămân valoroase și în timp. Și piesa așa cum este ea azi, este în mare parte o colecție de astfel de găselnițe, acumulate de-a lungul anilor.
E bine oare că spectacolul se schimbă? Depinde, cred, de spectacol. „Chirița în provincie” a fost scrisă ca un pamflet. O operă menită să ia în derâdere probleme și neajunsurile societății timpului său. Și piesa în forma sa clasică, cum a fost scrisă de Alecsandri, prezintă azi mai mult un interes istoric (cum trăia atunci lumea și ce probleme avea societatea în 1855). Și cred că Alecsandri primul ar opta pentru modernizarea spectacolului și pentru adaptarea lui la probleme momentului. Așa și trebuie să fie, până la urmă, un spectacol care trăiește.
Ca să explic ce am în vedere când vorbesc despre acele modificări-găselnițe, acumulate de-a lungul timpului, voi lua câteva exemple.
Piesa a fost pusă prima dată de „Eugene Ionesco” în 1993, la scurt timp după războiul din Transnistria. În care voluntarii care participaseră de partea cealaltă se supranumeau „kazaci”. Și, desigur, în spectacol, ofițerul în care se deghizează Leonaș, pentru a strânge material compromițător pe jupâneasa Chirița, a devenit un kazak care nu înțelegea românește și îi cânta ei „smugleanka moldavanka”. Nu vă imaginați ce ovații a strâns apariția cazacului ridiculizat de la sala din '93. Cu atât mai mult, simbolica scenei de dragoste între Chirița și kazak (pe atunci în fragmentul respectiv Chirița avea un rol și mai activ, să zic așa, Leonaș abia scăpând viu din mâinile ei) a fost tălmăcită foarte corect, cred, de către mătușa mea, care a exclamat entuziasmată (citez): „Ați văzut cum moldoveanca l-a frecat pe kazak?!”
Un al doilea fragment. Sfârșitul lui 2005. Peste țară părea că coborâse întunericul - în alegerile din martie comuniștii câștigaseră 56 de mandate, și mai primiseră 11 de la PPCD... Era clar că asta e pe mult timp... iar tunelul de 4 ani era prea lung ca să se vadă la capătul său lumina. Și mai rămânea doar un loc mai important care nu era a lor - primăria Chișinăului. În anul cela au fost două încercări de a alege primarul orașului, și ambele au eșuat din cauza absenteismului alegătorilor - lumea nu mai știa pe cine să voteze, obosise și disperase... Comuniștii mai întâi au încercat să o promoveze pe Grecieanâi, iar apoi (27 noiembrie, 11 decembrie) - l-au susținut pe „candidatul independent” Vasile Ursu, viceprimar la moment. Campania în susținerea lui a fost foarte intensă și disperată, de câtre comuniști fiind folosite toate pârghiile posibile.
Și iată pe acest fon electoral sumbru, când părea că câștigul candidaților comuniștilor era inevitabil, Chirița, certându-l pe slujitorul Ion că îi ține parte soțului ei, a folosit printre alte reproșuri și expresia: „TU CE, ȚII CU URSUL, DA?” Sala în momentul cela a explodat. Sala a explodat, iar expresia a rămas în spectacol.
Și al treilea. Mie totdeauna mi-a părut evidentă metafora sfârșitului spectacolului - boierii invitați care chefuiesc și mănâncă cât încape în ei - ca fiind o referință la conducerea țării noastre, care profită de poziția sa și încearcă în scurtul său mandat să stoarcă cât mai mult din țară. Metaforă tristă și adevărată, care face ca sfârșitul spectacolului să sune cu totul altfel.
Păi iată. Probabil, nu toți prindeau metafora. Unii credeau, presupun, că boierii care se ghiftuiau la nuntă simbolizau niște simpli boieri care se ghiftuiau la nuntă. Sau, poate, simbolizau niște politicieni avari din timpul lui Alecsandri, care rupeau din țara lor. Mesajul nu era prea clar.
Și aici în ajutor regizorului i-au venit tot comuniștii. Ei au obligat toți deputații și funcționarii de vârf din guvern să poarte niște insigne cu tricolor - simbol al funcției lor înalte. Și această simbolică a fost utilizată în spectacol. Nu am sesizat momentul exact când insignele au apărut pe scenă, dar deja de prin 2007 toți mesenii le poartă. Pentru ca să fie clar fără echivoc - cine anume se înfruptă, și din ce ei mănâncă cu atâta poftă...
Pentru mine, acest spectacol a încorporat bucățele din istoria noastră - bucățele triste și dureroase, bucățele care anume de aceea că sunt triste și dureroase, și sunt atât de valoroase. Istoria poate fi studiată din cărți sau din arhive. Dar poate fi găsită și în spectacolele de teatru. Desigur, dacă ele sunt vii și se schimbă sub impactul vieții, pe care trebuie să o oglindească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu