Solidarizare in fata crizei

În toate statele afectate de criză, populația este rugată să se solidarizeze și să nu piardă încrederea în economia națională. Pentru a menține la același nivel volumul activității economice, trebuie să nu se diminueze consumul.

Respectiv, cetățenii trebuie să continuie să mănânce cum mâncau. Să plângă și să mănânce.

Obosita de citit

Autor: Dorina Zicunova

Piata valutara

Evoluțiile de pe piața noastră valutară din ultimul timp trezesc foarte multe semne de întrebare, multe fiind adresate inclusiv și mie. Dați să încercăm să ne descurcăm cu toată această situație.

De la începutul anului, cursul dolarului față de leu a scăzut simțitor, și la moment, deși s-a redresat puțin, încă nu este clar ce va urma (Nu iau în calcul cursul euro / leu, fiindcă el nu este relevant. Pentru cine nu știe, cursul leului față de euro se stabilește prin cotații-cross. Adica, se calculează doar cursul dolar / leu, iar restul valutelor se determină reieșind din cursul lor față de dolar pe piețele internaționale. De exemplu, dolarul costă 10 lei, iar pe piețele valutare internaționale euro e 1,5 dolari. Respectiv, prin cross-curs, la noi euro va costa 15 lei. Așa că atunci când auziți pe cineva spunând că s-a făcut la noi ceva pentru a influența cursul la euro, trimiteți-l departe.)

Ce avem? Motorul aprecierii leului este, evident, cantitatea enormă de valută existentă pe piața noastră. Cauza acestui excedent de valută este, mai mult ca sigur, volumul crescând al remitențelor. În primele 8 luni ale lui 2008 în țară au intrat oficial (numai oficial) peste un miliard de dolari, cu peste 50% mai mult ca anul trecut.

Desigur, se vehiculează mult și ideea carry-trade-ului. Asta înseamnă că cineva se împrumută de peste hotare la dobânzile mici, practicate acolo, aduce valuta în Moldova, o convertește în lei, și o plasează în depozite bancare la dobânzile noastre super-avantajoase comparativ cu alte piețe. La închiderea depozitului, de lângă dobândă, investitorul primește și diferența pozitivă obținută ca urmare a aprecierii cursului leului. Desigur, această schemă este foarte atractivă, și chiar cunosc străini care au folosit-o. Însă nu sunt sigur că amploarea acestui fenomen este așa de mare, încât să afecteze piața noastră valutară. Și nu voi crede așa ceva, până nu voi vedea dovezi clare.

Cred că creșterea remitențelor a depășit o anumită capacitate de absorbție a pieței noastre interne, după care presiunea cererii s-a transferat de pe piețele imobiliare și de consum pe piața monetară. În țară vine foarte multă valută, pe care nu prea ai pe ce o consuma - trei apartamente deja sunt cumpărate, toți copiii au deamu studii superioare, mașini și vaabșe, iar banii tot vin.   Din păcate, producția din țară nu reușește să țină pasul cu creșterea capacității de cumpărare a cetățenilor, ceea ce duce, evident, la creșterea prețurilor. Primul semn al depășirii capacităților de absorbție a pieței a fost creșterea foarte bruscă a inflației, care a început încă în primăvară. Banca Națională a întreprins un șir de măsuri pentru a stopa inflația - a crescut ratele refinanțării și, mai eficient, a majorat rezervele obligatorii a băncilor comerciale, ca urmare reducând semnificativ volumul de mijloace bănești libere și, respectiv, presiunea monetară asupra prețurilor.

Lei fiind mai puțini, pe piața de consum au mai scăzut tendințele inflaționiste, însă imediat s-a scumpit leul - cu fluxul crescând de valută se încerca procurarea a unei cantități de lei ce a devenit mai mică. Am obținut ce-am obținut - aprecierea valutei naționale față de dolar.

Din tot acest terci valutaro-monetaro-macroeconomic, eu trag următoarele concluzii:

1. Deficitul balanței comerciale a Moldovei este privit ca ceva foarte rău. În primele opt luni ale anului avem un deficit al balanței comerciale de 2,1 miliarde dolari. Asta înseamnă că noi importăm mai mult decât exportăm exact cu această sumă.

Normal, un stat nu poate avea o balanță comercială deficitară mult timp. Cauza e simplă: pentru a importa, ai nevoie de valută. Unica soluție să obții valuta (în afară de îndatorarea la organismele internaționale) e să exporți ceva. Evident că situația nu e atât de tristă cum apare după examinarea numai a schimburilor comerciale.

Nu trebuie să uităm că noi exportăm, pe lângă vinuri și fructe, încă și forță de muncă. Și că pe lângă peste miliardul cela de dolari, intrat în țară oficial în contul remitențelor, cine știe cât a intrat neoficial.

2. În țară sunt prea mulți bani, cu mult peste capacitățile productive a economiei noastre. Din păcate, cea mai mare parte a acestor bani merg în consum, fără a fi investiți. În lipsa investițiilor, producția crește foarte lent, pe când consumul crește proporțional cu volumul remitențelor. Așa că nu există careva premise pentru diminuarea presiunilor inflaționiste.

3. De la aprecierea leului, exportatorii gem. Producția noastră devine necompetitivă pe piețele internaționale, sau exportatorii trebuie să-și diminueze profitabilitatea pentru a menține piețele. În schimb, importatorii înregistrează supraprofituri de la procurarea mărfurilor la prețuri mai mici, calculate în lei. Ar fi normal ca produsele importante să se ieftinească, odată cu aprecierea leului, dar nu prea am remarcat așa tendință. Cred că în acest caz, Agenția noastră de protecție a concurenței și antimonopol funcționează rău, fiindcă această situație nu este normală. Însă chiar dacă prețurile în lei la produsele de import nu scad, cel puțin dispar presiunile inflaționiste din import.

4. Ca urmare a aprecierii leului, remitențele se devalorizează, salariile primite peste hotare costând mai puțin în lei. Aceasta poate să demotiveze concetățenii noștri să mai trimită atâția bani acasă.  Pe de altă parte, salariile plătite în Moldova în lei pot deveni tot mai competitive cu salariile primite de concetățenii noștri peste hotare, ceea ce ar putea să ducă cu timpul la revenirea în țară a multora dintre ei.

Ce se poate întâmpla mai departe și ce trebuie de făcut? Îmi pare destul de simplu.

În primul rând, cât n-ar părea de paradoxal, noi trebuie să importăm și mai mult decât importăm acum. Aceasta ne va permite să beneficiem de modificarea favorabilă de curs, pe de o parte, procurând mai ieftin resurse energetice și produse. Pe de altă parte, aceasta ne va permite să scăpăm de excesul de valută din țară. Scoțând valuta din țară, ni se va deprecia din nou leul (cum vor așa mulți). Știu că aceasta propunere nu este deloc obișnuită și academică, fiindcă importurile sunt tradițional privite ca ceva negativ. Însă pentru o țară ca Moldova, fără industrie grea și resurse, importurile sunt vitale. De aceea, consider că este mai bine să ne specializăm la nivel internațional, să ne axăm pe aceea ce ni se primește bine, iar restul să importăm. Și să lăsăm ambițiile de a produce totul cu forțe proprii. Iar dacă tot trebuie să importăm, desigur că e mai bine să o facem în cele mai avantajoase condiții posibil.

Desigur, trebuie să încercăm să investim cât mai mult din banii care vin acum în țară în afaceri. Ce trebuie de făcut pentru a obține aceasta, e o temă aparte de discuție, dar până în prezent noi nu prea reușim să o facem. Dacă am reuși să investim mai mult, s-ar diminua sumele îndreptate spre consum, pe de o parte, și am avea o creștere a producției în viitor, ce la rândul său va diminua inflația. 

Ca urmare a faptului că valuta s-a apreciat și exporturile sunt mai puțin profitabile, mai multe produse vor rămâne în țară și vor fi comercializate pe piața internă. Aceasta va spori volumul pieței interne, oferta de bunuri,  și va duce la diminuarea prețurilor în lei.

De asemenea, ca urmare a aprecierii leului, putem spera la stoparea emigrării și poate chiar inversarea procesului, întoarcerea unei părți a oamenilor plecați la muncă în țară. Oricum, devine tot mai neprofitabil să lucrezi peste hotare și să trimiți bani în Moldova. Dacă remitențele vor continua să crească în același ritm, peste un an salariul mediu din Moldova va fi echivalent unui salariu mic de peste hotare.Desigur, aceasta va duce la diminuarea rapidă a volumului remitențelor, și la afluxul de forță de muncă în țară.

După cum se vede, nu se întâmplă nimic strașnic, și nici ireversibil. În asta și este, cel puțin pentru mine, marea fascinație a economiei - este un mecanism care se autoregulează, și dacă o înclini prea tare într-o parte, singură încearcă să se îndrepte. Așa și cu remitențele - vin prea mulți bani în țară, automat încep să lucreze un șir de mecanisme care compensează acest aflux - inflația, aprecierea leului, creșterea importurilor și scăderea exporturilor, etc.

Așa că totul va fi bine... În vre-o 10 ani. ;)

Azi a vorbit Talmaci. Cred că va fi cald la iarnă...

Axe effect

Cred că toți au văzut publicități de-ale lui Axe: te dai cu deodorant și se dau femeile la tine. Toate publicitățile lor sunt axate pe asta. Deși sunt hazlii, de regulă umorul e de genul „râzi numai prima dată”. În afară de asta spoturile lor deja devin predictibile.

Totuși, compania insistă de mai mulți ani anume pe această linie de promovare a produsului (zilele astea am văzut că o publicitate de acest gen e scrisă chiar pe ambalajele lor). Asta poate însemna doar că aceasta nu e numai un pont publicitar, ci că are și vre-un suport real.

Concluzia: compania Axe utilizează feromoni în componența deodorantelor produse de ea.

Japonezii si vaporul

În anul patru la facultate, aveam o materie foarte interesantă, și anume „Economie comparată”. Ideea ei consta în analiza sistemelor economice din diferite state și a modului lor de funcționare. Proful era fain, discutam foarte mult și nu ne dădea nimic pe acasă... ;)

La una dintre lecțiile dedicate Japoniei, când discutam specificul mentalității locuitorilor ei, proful ne-a întrebat care a fost cauza restaurării Meiji. Asta când șogunatul medieval din Japonia a fost răsturnat și în 1867 imperatorul Meiji a fost proclamat, propriu-zis, imperator. Trecerea Japoniei de la un stat feudal la una dintre importantele puteri industriale a avut loc foarte repede și direcționat. Întrebarea profesorului era: ce forță i-a făcut pe ei să schimbe radical orânduirea, să răstoarne aceea ce se trăgea din secol în secol, și era așa de bine cimentat de obiceiurile rigide ale șogunatului?

După o lungă discuție în torent, profesorul ne-a spus: Japonezii au inițiat restaurarea Meiji fiindcă au văzut vaporul. Ei s-au întâlnit cu o putere care îi depășea cu atâta, încât nici nu se putea discuta să i se opună. Normal că ei au 

dorit să egaleze puterea respectivă, unica soluție fiind să preia tehnologiile și tot ceea ce le condiționa, și anume relațiile economiei capitaliste.

La moment am acceptat metafora cu „a vedea vaporul”, ea fiind destul de sugestivă. Pentru ca vre-o doi ani în urmă să aflu că metafora nu a fost chiar o metaforă.

Deci, în secolul XIX Japonia era un stat mare care se opunea cu vehemență comerțului că străinii (cu excepția olandezilor, cu care aveau unele relații economice limitate). Marile puteri ale timpului, care promovau o politică imperialistă și colonială, nu puteau accepta să piardă așa o piață potențială. Ca urmare, în 1853 flota din patru nave de război a commodorului Perry a aruncat ancora în portul japonez Uraga. Commodorul a înaintat un ultimatum, în care cerea deschiderea comercială a Japoniei pentru SUA. În martie 1854, amenințați de un bombardament naval, japonezii au fost nevoiți să semneze convenția de la Kanagawa, care era un acord comercial ce defavoriza puternic Japonia. Ulterior au urmat demonstrații de putere și a altor state „civilizate” din aceeși perioadă, având ca urmare deschiderea Japoniei pentru comerțul internațional asimetric.

Acest eveniment le-a creat un șoc uriaș japonezilor. Flota lui Perry, supranumită de ei „navele negre”, au rămas un arhetip pentru întreaga națiune, un simbol la superiorității tehnologice a civilizației occidentale. Și anume acest șoc a fost punctul de pornire a tuturor modificărilor ce au urmat.

Iată vapoarele de care vorbea proful meu, văzute de ochii japonezilor (un desen din 1854):

Haz baragaz

În unul dintre cele mai reușite romane ale lui Victor Pelevin, „Чапаев и Пустота” există un fragment, care totdeauna m-a pus pe gânduri.

Acțiunea romanului are loc în timpul războiului civil din Rusia. Eroi ai cărții sunt Vasilii Ceapaev (comandantul de regiment și ulterior de divizie al armatei roșii) și Peotr Pustota (comisarul lui), pe care îi cunoaștem mai mult din bancuri (Ceapaev și Petica). De asemenea, în roman apare și binecunoscutul nouă Grigore Kotovskii, tot comandant al armatei roșii.

Eroul principal, Petica, se gândea la libertatea internă, sau mai bine zis, ascunsă (adica, la renumita „фига в кармане”). La el vine Kotovskii și are loc următorul dialog:

„Я засмеялся.

– У вас, Котовский, удивительный талант попадать в такт моим мыслям. Я как раз сегодня думал на эту тему. Могу вам рассказать, что это такое на самом деле – тайная свобода русского интеллигента.

– Если это займет немного времени, сделайте одолжение, – ответил он.

– Год, кажется, назад, в Петербурге, был преинтересный случай. Знаете, приезжали какие-то социал-демократы из Англии – конечно, их ужаснуло то, что они увидели, – и у нас была с ними встреча на Бассейной. По линии Союза поэтов. Там был Александр Блок, который весь вечер рассказывал им про эту самую тайную свободу, которую мы все, как он выразился, поем вослед Пушкину. Я тогда видел его в последний раз, он был весь в черном и невыразимо мрачен. Потом он ушел, и англичане, которые, конечно, ничего не поняли, стали допытываться, что же это такое – secret freedom. И никто толком не мог объяснить, пока какой-то румын, который почему-то был с англичанами, не сказал, что понимает, о чем речь.

– Вот как, – сказал Котовский и посмотрел на часы.

– Не волнуйтесь, уже недолго. Он сказал, что в румынском языке есть похожая идиома – «хаз барагаз» или что-то в этом роде. Не помню точно, как звучит. Означают эти слова буквально «подземный смех». Дело в том, что в средние века на Румынию часто нападали всякие кочевники, и поэтому их крестьяне строили огромные землянки, целые подземные дома, куда сгоняли свой скот, как только на горизонте поднималось облако пыли. Сами они прятались там же, а поскольку эти землянки были прекрасно замаскированы, кочевники ничего не могли найти. Крестьяне, натурально, вели себя под землей очень тихо, и только иногда, когда их уж совсем переполняла радость от того, что они так ловко всех обманули, они, зажимая рот рукой, тихо-тихо хохотали. Так вот, тайная свобода, сказал этот румын, – это когда ты сидишь между вонючих козлов и баранов и, тыча пальцем вверх, тихо-тихо хихикаешь. Знаете, Котовский, это было настолько точное описание ситуации, что я в тот же вечер перестал быть русским интеллигентом. Хохотать под землей – это не для меня. Свобода не бывает тайной.

– Интересно, – сказал Котовский. – Интересно. Но мне, однако, пора.”

Sunt câteva chestii care nu-mi dau pace în această mistificare a lui Pelevin. În primul rând, nu-mi prea vine să cred că discuția despre idiomele românești era dusă din întâmplare cu Kotovskii. Sigur, Pelevin se documentase pentru romanul lui și înțelegea că Kotovskii ar fi trebuit să le cunoască la perfecție. Ar fi fost mai normal dacă el ar fi povestit această istorioară povățuitoare. Dar în fine, poate că tot acest dialog a fost dictat de subiect (cum se întâmplă deseori la scriitorii buni), și el nu a dorit să piardă găselnița cu „haz-baragaz”, pe care ținea să o includă în roman.

Dar ce-i cu „haz baragazul” acesta, râsul de sub pământ? Mult timp credeam că e doar încă o mistificare, o istorioară frumoasă fără vre-un suport real. Până când maică-mea mi-a deschis ochii, spunând că „haz baragaz” poate fi foarte bine expresia noastră „haz de necaz”, care se potrivește perfect după sens. Deja, unde a auzit-o Pelevin, cum a memorizat-o și cum a interpretat-o, rămâne pe conștiința lui... ;)

Oricum, în vocabularul meu deja s-a înrădăcinat și expresia „haz baragaz”. De exemplu: oare după alegeri ne mai așteptă încă patru ani de haz-baragaz?

Miorita si colliderul

Cândva la examen la sociologie profa mă întrebase, ce operă literară o consider reprezentativă pentru neamul nostru. După o lungă discuție, am întrebat-o același lucru, și ea mi-a spus că ea consideră reprezentativă pentru noi „Miorița”. Pe urmă taică-meo mi-a explicat de ce: vor cel ungurean și cu cel vrâncean să-l ucidă, și moldoveanul își ia docil fluierul și se duce sub copac să-și cânte de jale cât i-a mai rămas.

Când trebuia să pună în funcțiune colliderul pentru prima oară, am văzut chiar mulți oameni care umblau panicați - o să pornească colliderul, și va fi sfârșitul lumii. Și nu era ceva prefăcut, ci o îngrijorare reală. Făcând abstracție de detaliile tehnice, care nu sunt cunoscute mai de nimeni, lumea știa că „acolo” o să pornească ceva și poate să fie un big-ba-da-bum (de unde-i asta?).

Ce m-a mirat cel mai mult în situația asta a fost că toți erau absolut resemnați cu aceea ce urma să se petreacă. Până la urmă, acesta nu este asteriodul care pur și simplu cade și nu este Dumnezeu care a considerat că gata, a venit timpul pentru sfârșitul lumii. Sunt niște oameni care vor să facă ceva. Dacă te deranjează, spune-o.

Mi-ar fi părut normal ca acei care cu adevărat credeau că se va întâmpla ceva rău, să întreprindă ceva, să iasă în stradă, să se ducă în piață sau în fața ministerului de externe și să ceară ca conducerea țării să întreprindă ceva (să dea o notă diplomatică sau să declare, de exemplu, război Elveției). Dar nimeni nu a făcut chiar nimic. Umblau toți și se căinau că uite, ce suntem noi de buni da ei vor să pornească colliderul... Din păcate, puțini mai pot azi doini, că am fi auzit zilele celea multe melodii frumoase...

Această docilitate a noastră chiar mă înfioară. Oameni buni, vin alegerile, ce, și acolo vom merge ca o turmă behăitoare??? De unde în noi atâta conformism și cap-plecare? Suntem oameni, avem minte, și fiecare poate să schimbe ceva. Puțin, dar poate!