Legende orasanesti

Unii dintre scriitorii mei preferați sunt soții Marina și Serghei Diacenko. Locuiesc în Kiev, și de rând cu G. L. Oldi (care în realitate tot este un duet de scriitori), sunt prinre cei mai cunoscuți autori de SF din Ukraina, dar și din toată CSI.

Ca de multe ori în cazul duetelor de scriitori, textele lor sunt foarte bogate și au mult „volum”. Deși la început scriau un fantasy destul de canonic, în prezent opera soților Diacenko tot mai mult și mai mult migrează spre fantastica socială și psihologică. Oricum, indiferent de perioada în care au fost scrise, cărțile lor au o trăsătură comună.

La o convenție de SF i-am cunoscut pe ambii, și am avut cu ei o discuție foarte interesantă și lungă. Printre altele, am întrebat care este trăsătura caracteristică a operei lor... prin ce ei ar defini-o. Marina mi-a spus: în cărțile noastre oricum până la urmă prin asfalt vor crește flori.

Formulat așa, pare a semăna a literatură idealistă și, mai grav, neinteresantă de citit. Însă vă pot asigura că nu este deloc așa. Subiectele cărților scrise de ei sunt foarte imprevizibile. Iar unele dintre happy-end-urile lor chiar dau fiori, la urmă nici nu știi dacă este totuși sau nu fericit sfârșitul cela. Deși, da, într-un fel chiar sunt sfârșituri fericite.

Vreau să povestesc despre trei dintre cărțile lor, unite de autori în seria „Legende orășănești”, fiind toate amplasate într-un mediu urban-contemporan.

Prima dintre ele este „Peștera”. O lume unde noaptea oamenii nimeresc în visele lor într-o Peșteră, un loc în care ființele ce-l locuiesc se mănâncă permanent între ele. Acolo sunt câteva tipuri de creaturi în care se transformă oamenii, unele - prădători, altele - prada, în funcție de caracterul persoanei. Și atunci când cineva moare în Peșteră, dimineața în lumea noastră el nu se mai trezește, iar în necrologul lui scrie: moartea sa a fost ușoară și a survenit din motive naturale. În schimbul acestui inconvenient, toată agresivitatea se descărca noaptea, în Peșteră, fără a mai rămâne ceva pentru lumea de zi, acea omenească. E o lume fără războaie și omoruri.

Eroina, o tânără neîndămânatică și distrată, care încearcă să facă carieră la o televiziune, nopțile se transformă într-o sarnă, o antilopă care în întunericul peșterii era salvată numai de auzul foarte bine dezvoltat și de viteza picioarelor. Într-o noapte ea întâlnește acolo un saag, cel mai de temut locuitor al peșterii, întâlnire după care ea nu ar fi trebuit să supraviețuiască. Însă ea a supraviețuit. Acesta era un noroc foarte și foarte rar. Dar dacă primul caz încă putea fi considerat noroc, faptul că în a doua și a treia noapte ea s-a întâlnit cu același saag și tot a reușit să scape de el, deja nu mai putea fi explicat așa. Ea era extenuată și abolut dezorientată după aceste trei nopți, iar la lucru reușea tot mai puțin și mai puțin să se descurce cu atribuțiile sale. Culmea la toate, într-a treia zi ea trebuie să se întâlnească cu un genial regizor de teatru, pentru a lua niște materiale pentru o emisiune. Și când l-a întâlnit, a recunoscut în el, în regizorul venerat de toată lumea, prădătorul care ultimele trei nopți încerca să o ucidă. Și el a recunoscut-o. Aceasta era un caz foarte rar, când două persoane ziua se recunosc după Peșteră - nu se obișnuia să se discute despre aceea ce se petrece noaptea, asta fiind o amintire refulată, un colțișor rușinos al subconștientului.

Între ei apare o relație ciudată, el se atașează de ea și începe să o protejeze cum poate (ziua). Însă între timp, administrația de stat care monitorizează lumea Peșterii, a remarcat, desigur, aceată anomalie, coeficientul foarte înalt de comportament antivictimal, și s-a pus pe urmele ei, încercând să o studieze. Și din păcate, nu numai administrația de stat s-a interesat de ea.

Ea nimerește într-un ghem de intrigi, provocări, dragoste și trădări. Iar regizorul decide să creeze capodopera vieței sale, să pună în scenă o veche legendă despre doi tineri îndrăgostiți, care în noaptea nunții adorm fericiți în patul nupțial și apoi se trezesc în Peșteră, și ea e un prădător, iar el e jertva ei din noaptea ceea... și dimineața ea se trezește lângă mirele mort în pat... „și moartea sa a fost ușoară și a survenit din motive naturale”.

Sigur, nu voi povesti mai departe. Pot spune doar că e o carte foarte reușită, unul din acele rare cazuri când un tip de operă este transpus foarte reușit în alt tip de operă. Când citești descrierea spectacolului din carte, îl simți și îl vezi. Deși pe alocuri desfășurarea subiectului este puțin cam lentă, vă asigur că în momentul culminant pur și simplu nu vă veți putea rupe de la carte (eu personal odată am întârziat la lucru cu două ore anume din cauza acestei cărți).

A doua carte de care voi povesti este „Veacul vrăjitoarelor” (Ведьмин век). O lume în care totdeauna în sânul omenirii au trăit vrăjitoarele, ființe cu puteri magice, pentru care libertatea personală este totul și pentru care orice ordine este o violare a esenței lor, o constrângere de nesuportat. Nimeni nu le poate înțelege, nimeni nu poate explica pornirile și motivele lor. Ele sunt antagoniste nu numai oamenilor, ci și una alteia. Unicul lucru care le poate aduna împreună e venirea matcăi lor, a unei vrăjitoare care este superioară vrăjitoarelor obișnuite tot așa cum ele ne sunt superioare nouă.

Și desigur, în această lume există și o instituție care supraveghează vrăjitoarele - inchiziția. Le supraveghează și controlează urmările activității lor, limitându-le destructivitatea, dar nu încearcă să le elimine în totalitate, fiindcă istoria a arătat nu o dată - vrăjitoarele sunt componenta creativă a societății, în țările în care nu rămâneau vrăjitoare artele, știința și cultura intrau foarte repede în decădere. Așa că inchizitorii, care au forța de a le simți pe vrăjitoare și a li se opune, doar le supraveghază, anihilându-le pe acele mai agresive și nestăpânite.

Protagoniștii cărții sunt o fată provincială, care credea că și-a găsit fericirea cu băiatul iubit, și Marele inchizitor, care se dovedi a fi prieten de familie al iubitului ei. Care a fost surpriza iubitului ei și a tatălui său, când la prima întâlnire cu ea Marele inchizitor le-a spus că ea este vrăjitoare neinițiată. Fata este nevoită să părăsească casa lor, și să pribejească un timp prin oraș, încercând să evite patrulele inchiziției, dar și inițierea ca vrăjitoare. Între timp, activitatea vrăjitoarelor începe să crească tot mai mult și mai mult, ele devenind tot mai destructive, și inchiziția este nevoită de apeleze la măsuri tot mai severe pentru a stăpâni situația. Toate semnele arată că se apropie venirea Matcăi vrăjitoarelor, eveniment care ultima dată a avut loc cu patru sute de ani în urmă.

Pentru a evita să fie pusă la evidență, eroina apelează la ajutorul lui, iar el - la ajutorul ei, pentru a o găsi pe Matcă. Fiecare dintre ei va trece prin multe evenimente și trăiri, ambii ajungând la finele cărții absolut schimbați. Și tot aceasta pe fonul haosului și distrugerii care cuprind lumea și nu mai lasă alte soluții decât una singură: Marele inchizitor trebuie să se întâlnească cu Matca pentru a încerca să o învingă, deși este evident că victoria sa nu este posibilă și el va muri în această luptă.

Pot adăuga doar că această carte este anume exemplul cela de sfârșit când trandafirii totuși răzbat prin asfalt și înfloresc. Chiar dacă cartea nu ar fi scrisă atât de bine, aș recomanda-o numai pentru acest sfârșit. Citiți-o.

A treia carte, „Valea conștiinței” (Долина совести) este preferata mea din opera lor. Lumea noastră, realitățile noastre. Eroul principal al cărții, a observat încă în copilărie că el poate lega oamenii de el... persoanele care comunică cu el mult timp, când nu-l văd câteva zile încep să simtă discomfort, apoi depresie, apoi încep să se simtă tot mai rău și mai rău. Mama lui, prietenul lui, colegii lui de clasă. Când încă nu știa asta cu siguranță, a făcut un experiment, a fugit de la o tabără de vară și s-a ascuns un timp... și apoi a revenit. Majoritatea colegilor, cu care comunica mai puțin, deja ieșiseră din spital, mamica lui era întro stare foarte gravă, iar prietenul lui cel mai bun era în reanimare, și lui nu-i dădeau voie să-l viziteze. Mama s-a făcut bine imediat cum l-a văzut, însă prietenul a mai stat la spital mult timp, până s-a rupt complet legătură. Atunci personajul principal și-a dat seama despre acele legături, însă nu putea să-și evite prietenul - erau în același spațiu în fiecare zi. Așa că până la finele școlii, ei iar erau legați. Prietenul tău, care deja știa adevărul, a insistat ca după terminarea școlii eroul principal să părăsească orașul... și să nu spună nimănui unde pleacă. Eroul principal cu mama lui pleacă din oraș... pleacă în capitală, să intre la facultate, și nimeni nu știe cum să-i găsească... iar prietenul lui moare, din cauza că legătura s-a rupt a doua oară. Așa eroul află că legăturile pe care le crează pot fi letale.

Așa el mergea prin viață... încercând să nu lege oamenii de sine. A schimbat mai multe facultăți, pentru a evita să se apropie de oameni. Alegea lucruri unde nu ar fi trebuit să comunice mult timp cu aceeași oameni. Până la urmă, a devenit scriitor pentru copii, și a avut un succes extraordinar. Însă încă din timpul facultății el s-a îndrăgostit de o colegă... și a păstrat această dragoste toată viața. Iar apoi a întâlnit o altă femeie... și totul se complică enorm de mult.

E o carte despre decizii morale... despre alegerea între a fi fericit și a fi bun... alegerea între puterea asupra altora și libertatea lor. Pe mine această carte m-a marcat profund... ca și pe unii prieteni, cărora le-am recomandat-o. Și sfârșitul, la fel... e un sfârșit fericit, dar e unicul sfârșit fericit care poate fi posibil în cazul eroului principal. Citiți această carte.

Nu vreau să vorbesc prea mult, și așa acest articol a ieșit foarte mare. Pot să spun că în lista mea de preferințe literare soții Diacenko sunt undeva sus, și totdeauna aștept cu nerăbdare cărțile lor noi. Nu pot spune că îmi plac toate la fel, dar această serie, Legende orășenești, chiar este foarte reușită.