Pe mine mă fascinează tot ce este vechi. Cu adevărat vechi. Locuri vechi, construcții vechi. Expresii și cuvinte vechi. Imaginați-vă, englezii au și folosesc cuvântul "danegeld", care este utilizat cu sens negativ referitor la taxe de penalizare. Ei, cuvântul înseamnă "plată către danezi", și inițial se referea la impozitul impus în Anglia pentru a aduna banii necesari ca să plătească tributurile către vikingii care prădau litoralul Angliei. Impozitul se percepea între secolele IX - XII. Îmi par extraordinare astfel de cuvinte, care leagă timpurile, rămânând vii după atâtea secole. Unde-s acum vikingii? Dar cuvântul își continuă existența...
Păi iată. Bunica mea avea un simț al umorului deosebit (pe care eu susțin că l-am moștenit pe deplin, deși nu toți sunt de acord cu aceasta). Glume ad-hoc, farse, vorbe de duh, dar mai ales - pătărănii la orice ocazie. Era o sursă inepuizabilă de pătărănii, istorioare cu haz, un echivalent al bancurilor contemporane… Personajul principal în majoritatea din ele, în locul lui Bulă sau a lui Vova, era Țiganul, însoțit, după caz, de Boier.
Poftim una din pătărăniile povestite de Bunica:
"Merge odată boierul pe drum și îl vede pe Țigan foarte trist. Îl întreabă:
- Ce ai, Țigane? De ce ești așa trist?
- Da cum să nu fiu spăsit, Boiere, că uite ce-am pățit. Aveam un măgar și m-am gândit să-l dezvăț să mai mănânce. Vreo 40 de zile nu l-am hrănit, să-i tracă năravul, iar când numai-numai s-a învățat să nu mai mănânce, a zdohnit nuștiu de la ce…"
De ce scriu despre toate astea? Undeva în secolele III - IV e. n. doi greci, Hierokles și Philagrios au scris o carte, întitulată "Philogelos", în traducere - "Acel ce iubește să râdă". Cartea reprezenta o antologie din 265 bancuri adunate de autori, personaje ale cărora erau bețivul, zgârcitul, lăudărosul, femeia nimfomană și Scolasticus, echivalentul antic al profesorului distrat. Este prima, cea mai veche colecție de bancuri care s-a păstrat până în prezent.
Printre acele 265 de bancuri, l-am găsit și pe următorul:
"Dorind să-și învețe măgarul să nu mai mănânce, Scolasticus a încetat să-l mai hrănească. Când măgarul a murit de foame, Scolasticus a spus: "Ce pierdere enormă. Tocmai când a învățat să nu mai mănânce, a murit…"
Același banc, diferența de 1700 de ani. Transmis în tradiția orală, din gură în gură (fiindcă, sigur, bunica nu din Philogelos a citit bancul), pe o filieră care ar putea fi urmărită de la Durleștiul secolului XX la lumea Mediteranei antice.
După cum spuneam, mă fascinează lucrurile cu adevărat vechi, în care simți suflul veacurilor. Doar că pentru a le găsi, nu este numaidecât să mergem în Roma sau la Stonehenge. Uneori e suficient să ne ascultăm bătrânii. Cât încă mai sunt. Cât încă mai au ce povesti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu