Telescoape, stele și închisori

Ieri l-am întâlnit pe stradă pe Aurel. Adică, el m-a văzut, m-a recunoscut și m-a oprit, dacă nu - aș fi trecut pe alături fără a-l cunoaște.

Eu am avut o copilărie foarte și foarte interesantă și fericită. Părinții mei au fost totdeauna alături să-mi alimenteze curiozitatea, fanteziile și aspirațiile. Totdeauna au avut timp pentru interminabilele mele întrebări, totdeauna eu fost profund interesați de preocupările mele și totdeauna au susținut interesele mele.

Pe la 6 ani, venind odată acasă într-o noapte târzie și limpede, tăticu mi-a povestit pe drum despre cerul înstelat. Pentru mine a fost o revelație, o adevărată revelație. Stele, planete, constelații, galaxii… și tot asta deasupra capului, trebuie doar să ridici privirea pentru a le vedea. Tăticu mi-a povestit foarte pasionat despre toate acestea, și a reușit să mă molipsească și pe mine. Seara ceea mi-a marcat pe mulți ani înainte interesele (cosmos, astronomie, cosmonautică și aviație, fizică, literatură științifică, cărți despre călătorii și literatura SF).

Ținând cont de aceea că interesul meu pentru astronomie persista, iar locul de trai era prielnic (la marginea Durleștiului, pe vârf de deal, fără multă iluminație în jur), am decis să facem un telescop. Unul de acela serios, newtonian, cu oglindă concavă.

Pentru context: asta avea loc prin 1985. În plină Uniune Sovietică. Când pentru a cumpăra 500 grame de salam Doktorskii, trebuia să stai trei ore la coadă. Nici nu așa. Atunci, lumea când vedea o coadă, deodată ocupau rând, și doar după aceasta începea să se intereseze ce se vinde acolo. Iar deseori nici nu se vindea încă nimic, doar se zvonea că o să apară ceva…

Deci, cea mai complicată și fină parte a telescopului newtonian este oglinda concavă. Dați să vă povestesc cum ea se face (dacă vă plictisiți, săriți deodată după lista numerotată).

1. Mai întâi, trebuia de tăiat o bucată circulară de sticlă de diametrul viitoarei oglinzi. Sticlă groasă, de vreo 2 cm grosime. Diametrul oglinzii noastre a fost dictat de diametrul capacului metalic al unui ceainic vechi. În marginea de jos a capacului am făcut niște zimți, iar prin urechiușa capacului am trecut un lemn, ca mâner. Pe sticlă am turnat apă cu substanță abrazivă, și am început să rotim capacul ceainicului într-o parte - în alta. Astfel, în vreo două seri, am reușit să tăiem un cerc de sticlă, cu diametrul de vreo 20 cm.

2. După aceasta urma de făcut concavitatea din sticlă, și de șlefuit sticla pentru a o transforma apoi în oglindă. Pentru a crea concavitatea, trebuie de făcut un dispozitiv pentru șlefuit, care să reflecte “în oglindă” concavitatea oglinzii (să fie convex cu aceeași curbură). L-am făcut cu clei epoxidic pe o bază de lemn, într-o formă. Să fi văzut cum noi măsuram gradul de curbură a formei… cred că ne-a luat vreo săptămână să obținem ce ne trebuia.

3. După aceasta cu ferestrăul pentru metal am tăiat în dispozitivul nostru pentru șlefuit o rețea de adâncituri, în care urma să nimerească substanța abrazivă.

4. Una din cele mai interesante părți - trebuia să obținem diferite fracțiuni de abraziv, de la fin la cel mai fin cu putință. Deci, cum asta se face. Am luat două tuburi de sticlă, fiecare cu înălțimea de un metru. Am însemnat pe fiecare din ele 10 părți, câte 10 cm. Apoi am luat cea mai fină hârtie abrazivă existentă în vânzare (mărimea 0), și am fiert mai multe foi într-o cratiță. Astfel, substanța abrazivă s-a desprins de hârtie și a rămas în apă. Am turnat apa în primul tub de sticlă. Peste câteva ore suspensia de abraziv din apă s-a stratificat - mai jos în apă erau particulele mai mari, iar sus - mai mici. Am separat fiecare din 10 centimetri de apă în vase aparte, iar cele mai de sus, le-am diluat cu apă și le-am turnat în al doilea tub, pentru a le mai împărți odată în 10 fracțiuni, și mai fine. După separarea fracțiunilor de abraziv, apa cu fiecare din ele a fost fiartă până la evaporare, și am primit 20 de grămăjoare de praf, fiecare tot mai fină și mai fină (ultimele practic nu erau vizibile cu ochiul liber).

5. A urmat șlefuitul sticlei, când foloseam apă, abrazivul și dispozitivul pentru șlefuit pregătit anterior. La început foloseam cele mai mari fracții de abraziv, care tăia ușor sticla, dar lăsa zgârieturi adânci. Apoi foloseam pe rând fracțiuni tot mai mărunte și mai mărunte de abraziv, obținând o șlefuire tot mai fină. Până la urmă, o parte a sticlei a devenit convexă, netedă și mată.

Mai departe urmau următoarele etape:

6. Amalgamarea sticlei (acoperirea ei cu amalgam, și transformarea în oglindă propriu-zisă, vedeți imaginea și observați concavitatea);

7. Pregătirea ocularului (cu lentile aflate în vânzare sau de la binocluri aflate în vânzare);

8. Pregătirea tubusului, instalarea oglinzii convexe, a oglinzii simple și a ocularului (chestie tehnică).

Noi ne-am oprit la faza cu amalgamatul oglinzii. S-a dovedit că pentru a face așa ceva fabricii de oglinzi de la noi (actuala “Oglindire”) îi trebuia inclusiv o permisiune specială de la KGB. Iar tăticu, după ce împreună cu alți câțiva prieteni la 15 iunie 1979 au fost pe Aleea clasicilor cu lumânări și flori la bustul lui Eminescu, pentru a face o mică ceremonie de comemorare a 90 de ani de la moartea acestuia (asta e o istorie aparte), era inclus în listele de persoane ce nu inspiră încredere la KGB. Așa că noi niciodată nu am obținut această permisiune, iar tăticu nici nu a încercat să facă asta cumva… neoficial.

Deși nu am reușit să ducem la bun sfârșit construirea telescopului, imaginați-vă ce efect aceasta a avut asupra mea - am văzut cum cu mâinile proprii poți face din aceea ce ai la îndemână chestii foarte și foarte complexe. Și imaginați-vă cât de inspirat eram pe parcursul acelor câteva luni cât am lucrat la el (și da, copiii de azi sunt sărăciți de aceea că telescoape bune și puternice se vând în magazin - probabil, părinții le cumpără, ei se joacă cu ele câteva săptămână, și le abandonează împreună cu alte jucării care i-au plictisit).

În fine. În perioada ceea (era vara) umblasem la școală la un fel de tabără, și acolo și făcusem cunoștință cu Aurel. El era cu vreo doi ani mai mare, dar în pofida diferenței de vârstă l-am molipsit și pe el cu dorința de a privi cerul înstelat prin telescop (apropo, deseori mi se primea să inspir colegii la diverse aventuri neobișnuite, nu că aș fi eu mare lider, pur și simplu de obicei citeam și știam mult mai mult ca ei și deseori ideile mele le păreau lor wow… de pildă, la grădiniță după ce citisem cartea “Neștiilă pe lună”, toată grupa noastră timp de două zile săpase în cutia cu nisip o groapă de vre-un metru (trecând cu mult sub nisip) care urma să fie cosmodrom). Craterele de pe Lună, canalele de pe Marte, Jupiter cu pata lui și sateliții săi, inelele Saturnului… Cerul era plin de mistere și minuni ce ne așteptau. Aurel era atât de entuziasmat, încât de câteva ori m-a convins să-l iau și pe el serile la noi acasă, să asiste și chiar să participe la lucrările de pregătire a telescopului.

În fine. Vara a trecut, școala ne-a despărțit pe noi cu Aurel (doi ani diferență e o barieră de neocolit pe coridoarele școlii, l-ar fi râs colegii că se joacă cu picii). Cererea pentru a primi permisiunea să amalgamăm oglinda așa și a rămas îngropată prin birourile KGB-ului, viața a mers înainte, s-a început Perestroika, eu am urcat în pod sticla pentru oglinda telescopului și am coborât în schimb de acolo lăzile secrete ale lui tăticu cu literatură fotocopiată în limba română (cu grafie latină).

Ieri l-am întâlnit în oraș pe Aurel. M-a recunoscut, mi-a amintit cine e (deodată îmi aminteam foarte vag), am mai vorbit despre viață oleacă. El recent a ieșit din pușcărie, unde a stat mult, aproape 10 ani (nu prea contează pentru ce). Are niște surse de venit, dar caută de lucru, se gândește să plece peste hotare.

M-a întrebat dacă țin minte cum făceam cu tăticu telescopul să ne uităm la stele. Nu i-am spus că tăticu a murit, avea să se indispună. Mai ales după ce mi-a povestit mai departe.

Toți acești ani de pușcărie el nopțile când avea ocazia (am înțeles că putea să se înțeleagă să-i dea drumu în curte noaptea) privea stelele. Își amintea constelațiile de care ne povestea atunci tăticu, încerca să înțelegea care e Marte și care - Antares, explica coleglor că Luceafărul de seară și Luceafărul de dimineață e același Venus. Și își amintea cu căldură despre marea aventură din viața lui - construitul telescopului. Fiind la pușcărie și-a promis că atunci când va ieși și va avea ceva bani, numaidecât o să-și cumpere un telescop puternic și bun, să poată vedea totul.

Acum adună bani, mi-a spus că în câteva luni o să poată să-și realizeze visul.