Știu că noi toți avem probleme foarte mari și serioase cu aceea ce se face la noi (și aici nu ironizez), dar totuși, așa o întrebare.
Ce voi credeți despre capacitatea omenirii de a supraviețui armelor nucleare? Credeți ceva despre aceasta? Vă gândiți la aceasta? Preferați să nu vă gândiți la aceasta? Sau credeți că nu este deloc relevant?
Fiindcă iată mă uit eu la istoria noastră, a omenirii, și mă apucă foarte mari îndoieli. Când este vre-un război mare și sângeros (ca primul, sau al doilea mondiale), și când vezi cum el zi de zi toacă poporul tău (în primul război mondial, în medie, “burn rate”, cum numesc asta specialiștii în domeniu, era de 10,8 mii oameni pe zi, iar în al doilea, în medie, câte 11,6 mii oameni pe zi, gândiți-vă la aceste cifre, apropo, asta fără civili), vei fi gata la orice să faci războiul să se termine cât mai repede.
În perioadele de pace, lumea devine tare gentilă și încheie o mulțime de acorduri despre limitarea utilizării unor tipuri de arme și de practici, despre atitudinea față de prizonieri și aceea că populația civilă nu trebuie să sufere. Și toate aceste acorduri țin doar până în momentul când în următorul război cineva e strâns la perete, și deja pentru el contează supraviețuirea, și nu hârtiile celea semnate pe timp de pace.
Păi iată, imaginați-vă un război mare, cu adevărat mare, în lumea contemporană. Care implică puteri nucleare și care se întinde și se întinde… și lumea moare și moare, și situația devine tot mai gravă și mai gravă pentru toți. Și undeva acolo este geamantanul cela cu un butonaș pe el, care poate opri tot asta. Și indiferent de consecințe… care e certitudinea că cineva nu va apela la el.
Și nu, pe nimeni nu va mai opri aceea ce orori produc exploziile nucleare asupra inamicului. Chiar și până la exploziile de la Hiroshima și Nagasaki, în ultimele luni ale războiului, bombardamentele distrugeau orașe întregi de pe fața pământului cu o rată de câteva orașe pe săptămână. (Nu exagerez. În fiecare săptămână erau rase de pe fața pământului 2-3 orașe. Uneori mai mult. Carpet bombing, firestorm, chestii.)
Drept principal argument că armele nucleare nu vor fi utilizate e adusă doctrina distrugerii reciproce - dacă unul din cele două mari blocuri nucleare folosește armele celea contra celuilalt, imediat va urma replica nucleară.
Aici nu pot să nu-mi amintesc despre cartea “The Great Illusion” de Norman Angell, care a fost publicată în 1909. Cartea explica că un război mare nu mai este posibil fiindcă aceasta nu este convenabil nimănui. Și demonstra aceasta. Și toate statele dezvoltate erau de acord cu concluziile cărții, și ea era permanent adusă ca argument în discuțiile geopolitice. Și apoi s-a petrecut 28 iunie 1914, când a fost asasinat Franz Ferdinand, și timp de o lună, toată lumea, fără a crede aceasta, și spunând că un război mare nu este posibil, se îndrepta cu pânzele sus anume spre războiul cela mare. Țineți minte, 10,8 mii oameni pe zi.
Și chestia nu ține doar de dorințele și de rațiunea noastră colectivă. Pentru a porni așa chestii, e nevoie doar de o decizie neinspirată a unei singure persoane. Priviți, de exemplu, filmul “Dr. Strangelove”, care e exact despre aceasta - cum un om poate declanșa un război. Dar dacă până acum peste așa greșeli se putea trece, acum, având arme nucleare, ele ar putea fi fatale pentru noi toți. Și acum uitați-vă în jur, câți oameni întâmplători ajung în apropierea geamantanului cela cu butonaș.
Noi suntem niște maimuțe care au pus mâna pe un automat cu siguranța scoasă. Când el va împușca e doar o chestie de timp. Bertrand Russel spunea: Putem rezonabil presupune că un om antrenat poate merge pe o funie întinsă la înălțime timp de 10 minute, fără să i se întâmple nimic, dar nu e rezonabil să presupunem că va putea face asta fără accidente timp de 200 de ani.
Priviți-l, spre exemplu, pe Robert Oppenheimer, povestind despre reacțiile colegilor lui fizicieni, când au reușit prima testare nucleară, și când unii dintre ei, inclusiv el, au înțeles și urmările creării noii arme:
De ce eu spun tot aceasta? Unica noastră soluție e să nu admitem vre-un nou mare război. Și tot sistemul de relații internaționale din 45 încoace, cu toate neajunsurile sale, era făcut așa ca să preîntâmpine războaiele mari. Fiindcă atunci lumea era speriată de ce-a fost, și înțelegea foarte bine ce poate urma (și la bunica mea, de pe mama, și la bunelul meu, de pe tata, la masă primul toast totdeauna era “pentru pace”, fiindcă ei știau cum e când nu e pace).
Iar acum noi am uitat aceasta, și apare tot mai multă lume care se gândește că un război sănătos e mai bun decât o pace rea, și există unele scopuri care scuză orice mijloace, și așa mai departe.
Pentru mine, aceasta e înfricoșător. Automatul e încărcat, siguranța scoasă, iar noi, maimuțelele, continuăm să ne jucăm cu el.
O să termin notița cu un mesaj adresat generațiilor viitoare de către un supraviețuitor al bombardamentului Dresdei, Kurt Vonnegut, care a văzut cu ochii lui ce pot face oamenii unii altora:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu