Copilăria fericită

Timpurile în care noi trăim sunt în multe sensuri timpuri ale schimbărilor. Dar una din schimbările fundamentale care are loc acum în lume și care s-ar putea să ne schimbe pe noi, omenirea (nu tehnologiile, nu lumea din jur, dar anume pe noi), ține de educație și atitudinea față de copii.

Există așa o știință, psihoistoria (da, da, știu, fanii lui Asimov acum zâmbesc). Adepții ei analizează mersul istoriei dintr-o perspectivă psihologică. Astfel, ei susțin, printer altele, că tot așa cum concepțiile, modul de a fi și viața unei persoane sunt afectate de trăirile sale din copilărie și de aceea cum a fost crescut, la fel și aceea cum este o țară depinde de practicile generale a educației din țara respectivă. De aceea cum sunt crescuți oamenii dintr-un grup, depinde cum se va comporta grupul pe ansamblu.

Și aceasta are sens, nu? Oare aceea că orașul Sparta a fost o putere militară atât de unicală în istorie, nu se datorează modului unical (de crud) în care erau crescuți copii acolo? De pildă, faptului că pruncii care păreau nesănătoși erau aruncați de pe un munte, iar băieții de la șapte ani erau înrolați în sistemul lor de pregătire, agoge, unde li se dădea câte o singură haină nouă o dată pe an, nu erau niciodată hrăniți suficient (și erau încurajați să fure mâncare, dar dacă erau prinși când furau - erau pedepsiți foarte sever), și, desigur, în fiecare zi iar și iar și iar se antrenau în mânuirea armelor și lupte.

La fel cum o persoană cu o traumă psihologică în copilărie, poate avea toată viața pe urmă probleme din cauza traumei, o națiune compusă dintr-o generație de oameni cu traume în copilărie, nu va avea oare sindromul obsesiv-compulsiv la nivel de țară?

Și în altă ordine de idei, cum se vor purta persoanele care au fost educate în violență sau lipsă de atenție și afecțiune? Ce fel de decizii vor lua când vor fi la putere? Ce legi vor adopta și ce relații vor promova în societate? Și cum, la rândul lor, își vor educa proprii copii?

Acum, atitudinea față de copii de-a lungul istoriei a fost pur și simplu oribilă. Și nu, nu mă refer la bătutul cu cureaua la fund sau pus în colț. Vorbesc de chestii chair oribile. Și putem distinge câte etape a evoluței acestei oribilități.

Infanticidul - nouă ne pare ceva sălbatic, dar dacă e să luăm toată istoria omenirii, de la apariția Homo Sapiens până azi, infanticidul a încetat să fie o practică răspândită doar mai ieri... câteva secole în urmă. Chiar și azi, când aceasta este considerată a crimă oribilă și există atâtea modalități de a evita aceasta, auzim uneori știri despre bebeluși nedoriți uciși după naștere. Dar imaginați-vă acum cinci secole, când nu exista contracepție, când în casă deja mai alergau vreo 8-9 copii, și când fiecare fărâmă de mâncare era numărată și împărțită, cât de des infanticidul era văzut ca o soluție? (există descrieri a orașelor medievale din timpul cela, în care naratorii povestesc despre bebelușii aruncați sau abandonați pe străzili ca despre ceva obișnuit și normal). Doar citiți aceasta: https://en.wikipedia.org/wiki/Infanticide

Doar pe la finele evului mediu, infanticidul a fost înlocuit (în mare parte) cu abandonarea copiilor - bisericile și mănăstirile au preluat funcția de îngrijire a copiilor, și a devenit o normă ei să fie lăsați la ușa bisericii. Așa au apărut primele orfelinate.

Prin secolul XII apar primele „instrucțiuni de utilizare” referitoare la copii, primele încercări de a sistematiza viziunile timpului despre cum ei trebuie crescuți și educați. Atitudinea generală era că ei sunt niște animăluțe necontrolabile care trebuiesc învățațe, prin disciplină și bătaie, să se poarte adecvat. Dar conexiunea pe care noi o știm între părinți și copii încă nu exista. Știu că nouă ne pare că relațiile părinte-copil sunt ceva natural, la nivel de instincte, și nu se schimbă. Dar în realitate, acum câteva secole o conexiune părinte-copil cum știm noi era mai degrabă o excepție, și nu regula. Poate din cauza că iarăși, fiecare se poartă cu copiii așa cum s-au purtat cu el părinții lui și cum a văzut el acasă... și această inerție socială se schimbă foarte greu. Deseori copii (în familiile care-și puteau aceasta permite) erau dați la doică, sau la creștere și îngrijire cuiva care ar avea grijă de ei, și reveneau în familie doar când creșteau mai mari. Una din explicații a acestei distanțări este și mortalitatea foarte înaltă a copiilor (din 8-10 copii, ajungeau vii să-și facă familie unul-doi). Imaginați-vă prin ce-ar trece părinții care s-ar atașa cum o facem noi azi față de copilașii lor, pierzând 8 din 10 copii. Așa că această distanțare pare a fi un mecanism psihologic de protecție.

Ați observat că zilele când în copilărie ni se întâmpla să ne doară ceva ne rămân în amintire? Când ne-am lovit tare, când ne-am fracturat o mână - niște insulițe izolate de amintiri, chiar și din cea mai fragădă copilărie, când în rest nu prea ținem minte nimic. Păi iată, acest fenomen era cunoscut de foarte demult, și era pe deplin utilizat în scopuri didactice. Când se întâmpla ceva ce părinții vroiau ca copii lor să țină minte, imediat după eveniment părinții le trăgeau copiilor o bătaie soră cu moartea. De pildă, o execuție publică. (Aceasta în genere e temă aparte de discuții, execuțiile erau considerate foarte bune pentru educarea tinerei generații, să vadă ce se petrece dacă nu ești cuminte, la execuție venea tot orașul, toate familiile cu copilașii lor, cumpărau popcorn sau ce echivalent aveau ei atunci, și priveau cu toții decapitarea sau spânzurarea sau ce mai era acolo. Imaginați-vă azi să vă duceți copilașul de 5-6-9-11 ani la o execuție publică. Imaginați-vă să mergeți voi la una...) Și imediat după execuție, bam, bătaia, acolo pe loc, să nu uite nimic. Așa, ca copiii să țină minte ziua ceea.

Doar în secolul XVIII apare un stil cât de cât familiar nouă de creștere a copiilor - mamele își savurează maternitatea, tații încearcă să participe la creșterea copiilor. Dar, desigur, aceasta nu anulează pedepsele fizice și de alte tipuri.

Și doar începând cu mijlocul secolului XX, a apărut concepția copilului care are drepturi egale cu noi, și a părintelui care e prieten și ajutor. Și a apărut ideea de neconceput până acum, că copiii nu trebuiesc bătuți. Dar iarăși, nu în toată lumea, nu la toate popoarele, nu în toate păturile populației. La moment e doar o fărâmă micuță din toată omenirea... vorbesc de tendința generală.

Însă... e pirma dată când cresc niște generații de copii care nu au fost bătuți. Care au fost respectați ca persoane de mici, care au fost învățați să aibă propria opinie și să ceară explicații, pentru care nu e suficient argumentul „fiindcă eu am spus așa”. Îmi dau seama, pentru foarte mulți de modă veche, educați altfel, această generație poate părea prea „moale” și prea „alintată”, dar - e prima dată când crește o generație care a fost educată fără violență, și poate, poate, ea nu va dori să transmită violența mai departe?

Poate aceasta este șansa noastră să devenim mai buni? Nu în tehnologii, nu în putere de a schimba lumea, dar anume noi, ca omenire.