Robert Heinlein
Uşa în vară
În iarna ceea, cu puţin timp înainte de Războiul de şase săptămâni, noi cu motanul meu Petroniu Arbitru locuiam la o fermă veche în statul Connecticut. Nu cred că casa ceea s-a mai păstrat până în prezent. Ea a nimerit în aria undei de şoc de la explozia de la Manhattan, iar casele vechi asamblate ard ca hârtia pentru ţigări. Şi chiar dacă ea a rezistat, puţin probabil cuiva să-i tracă prin cap să o arendeze – în locurile celea au fost căderi radioactive.
Însă pe timpul cela casa ne aranja de minune pe mine şi Pet. Canalizare acolo nu era, şi din această cauză chiria nu era exagerată; pe lângă aceasta, camera pe care o foloseam drept sufragerie avea geamurile spre nord, iar aşa o iluminare este foarte comodă pentru a desena schiţele.
Un neajuns semnificativ al locuinţei noastre era numărul mare de uşi exterioare – douăsprezece, dacă să luăm în calcul şi uşa lui Pet. Eu totdeauna încercam să-i fac o ieşire separată; acolo am pus într-un geam spart o scândură şi am tăiat în ea o gaură pe mărimea mustăţilor lui Pet. Prea mult timp eu am cheltuit, deschizând uşi motanilor. Am calculat odată, că de la apariţia sa, omenirea a pierdut cu această ocupaţie nouă sute şaptezeci şi opt om/secole. Pot să arăt calculele.
De regulă, Pet utiliza uşa sa, însă refuza categoric să iasă pe ea imediat cum afară ningea. Atunci el mă obliga să-i deschid uşa pentru oameni.
Încă de pe când era un motănaş pufos Pet a elaborat pentru sine o filozofie simplă, în conformitate cu care eu eram responsabil pentru locuinţă, hrană şi vremea de afară, iar el – pentru restul. O responsabilitate deosebită, după cum considera el, îmi revenea pentru condiţiile meteo. Iar voi ştiţi, că iernile din Connecticut sunt frumoase doar pe felicitările de crăciun.
În iarna ceea, Pet şi-a făcut obiceiul să se apropie de uşa sa, să o miroase şi să se întoarcă înapoi. Lui, vedeţi Dumneavoastră, nu-i plăcea substanţa albă neplăcută, care acoperea pământul şi tot ce era în jur. El începea să mă tachineze să-i deschid uşa omenească, fiindcă era convins că cel puţin una dintre uşi trebuie să se deschidă în vară. De aceea, de fiecare dată eu trebuia să fac împreună cu el turul tuturor celor unsprezece uşi şi să le întredeschid pe rând, pentru ca el să se convingă că după fiecare dintre ele tot e iarnă. Şi cu fiece nouă dezamăgire creştea nemulţămirea lui faţă de mine.
Şi totuşi el rămânea în casă până când procesele hidraulice naturale nu-l forţau să iasă afară. Când revenea, gheaţa de pe lăbuţele lui ţăcănea pe podea ca nişte papucei cu talpă de lemn. El îmi arunca priviri răutăcioase şi refuza să miorlăie până nu-şi lingea gheaţa de pe lăbuţe, după ce mă ierta cu generozitate – până data următoare. Însă el niciodată nu a încetat să caute Uşa în Vară.
Pe trei decembrie o mie nouă sute şaptezeci căutam şi eu o uşă în vară…
Iată eu încă nu am un început de carte pe care să vreau să-l citez. De vre-o 3 ani am, însă, un alineat (care, totuşi, se află pe la începutul cărţii) din "Marile Speranţe" lui Charles Dikens care-mi pare genial, mai ales pentru melodicitatea cuvintelor.
RăspundețiȘtergereÎn traducere îşi pierde farmecul..
"My first most vivid and broad impression of the identity of things, seems to me to have been gained on a memorable raw afternoon towards evening. At such a time I found out for certain, that this bleak place overgrown with nettles was the churchyard; and that Philip Pirrip, late of this parish, and also Georgiana wife of the above, were dead and buried; and that Alexander, Bartholomew, Abraham, Tobias, and Roger, infant children of the aforesaid, were also dead and buried; and that the dark flat wilderness beyond the churchyard, intersected with dykes and mounds and gates, with scattered cattle feeding on it, was the marshes; and that the low leaden line beyond, was the river; and that the distant savage lair from which the wind was rushing, was the sea; and that the small bundle of shivers growing afraid of it all and beginning to cry, was Pip."