Mormintele virtuale

Ce rămâne după noi când murim? Copiii, casa și copacul? Copacul se va usca, iar casa o vor împărți copii și de la asta se vor certa între ei. Ceea ce contează sunt, desigur, copiii. Dar ce rămâne după noi în amintiri? Strănepoții vor ști doar cum ne chema, iar stră-strănepoții nu vor mai ști nici asta.

Mai demult era o serie de posibilități de a rămâne în memorie - să scrii un Hamlet, să pictezi o Capelă Sixtină, să începi un al doilea război mondial. Însă aceste modalități nu erau nici pe departe accesibile oricui.

Recent a mai apărut o soluție - să-ți faci un blog sau o pagină în rețelele sociale. Ele vor dăinui atâta timp cât vor supraviețui hostingurile lor și prestatorii serviciilor respective (idee nu am cât, dar cred că mult).

Acum încă nu este foarte vizibil... dar peste 30 de ani numărul de bloguri ale oamenilor morți vor depăși numărul celor întreținute de vii. Și în rețelele sociale majoritatea invitațiilor gen: „help them to find more friends on ...” vor fi cu referință la acei care nu mai sunt printre noi. Intrând pe așa o pagină sau blog ne vom cufunda în trecut, într-o viață care a fost cândva, vom vedea un om care-și căuta de viața lui și își făcea planuri pentru a doua zi (sau invers, care aștepta să plece și își lua rămas bun de la lume). Îmi pare și fascinant, și înfricoșător.

Cred că platformele de bloguri ar trebui să adauge un tag special la astfel de bloguri, să le treacă într-un cimitir aparte al oamenilor virtuali. Pentru ca atunci când vom vrea să-i pomenim, să știm unde să-i căutăm.

Defendor si Kick-Ass

Așa s-a primit că într-un interval destul de scurt te timp am privit două filme: "Defendor" și "Kick-Ass". Ambele sunt la aceeași temă, și anume cum oameni obișnuiți (americani obișnuiți) sub influiența benzilor desenate, decid să devină supereroi. Și ce se primește până la urmă din aceasta.

În Defendor personajul principal, interpretat de Woody Harrelson, este o persoană puțin retardată, cu o imagine neadecvată a lumii înconjurătoare. Numele lui adevărat era Arthur Poppington (observați ironia), însă el preferă să fie numit Defendor. Nopțile el se vopsea ca un comandos, îmbrăca un costum negru cu litera D făcută din fâșii de scoci pe piept și devenea un luptător singuratic contra criminalității și un apărător al celor slabi. Armele sale principale - o ghioagă și o praștie. Iar dușmanul său principal este Căpitanul Industriei (bunelul i-a spus odată când era mic că mama lui a murit din cauza Căpitanilor Industriei), pe care l-a identificat în capul rețelei locale de trafic de droguri și femei.

În Kick-Ass eroul principal e un tânăr (Aaron Johnson) care se întreabă de ce nimeni nu încearcă să devină în realitate supererou, dacă oricum sunt atâția fani ai benzilor desenate. Și decide el să devină eroul Kick-Ass, cumpără pe internet un costum de supererou și începe să facă bine. Chiar de la prima sa tentativă este înjunghiat și apoi lovit de un automobil, după care întro stare foarte gravă nimerește în spital. De acolo iese cu o mulțime de tije metalice vârâte în oase și, mai important, cu majoritatea terminațiilor nervoase moarte, ceea ce-i scade cu mult pragul de durere. Aici și survine momentul său de glorie.

Într-o seară vede pe stragă cum trei indivizi îl urmăresc și încep să-l bată pe un tânăr. El intervine și încearcă să-l apere. Deși lupta este inegală, Kick-Ass de fiecare dată se ridică de jos și iar și iar se aruncă asupra lor. Până la urmă, agresorii sunt intimidați și fug. Iar un băiat pe care el l-a rugat să cheme poliția a chemat, desigur, toți amicii săi din apropiere să urmărească bătaia și reușește să o filmeze la telefonul mobil. După plasarea filmulețului pe Youtube, Kick-Ass devine renumit. Însă mai târziu el întâlnește (și vede în acțiune) o pereche care pe bună dreptate ar putea fi numiți supereroi: Big Daddy (Nicolas Cage) și fiica lui de vreo 12 ani Hit-Girl, care au scopul de a se răzbuna pe șeful criminalității din oraș.

Ambele filme sunt foarte diferite între ele. Primul este greu de înscris în vreo categorie de gen (anume din această cauză regizorul și autorul scenariului timp de patru ani bătea pragurilor caselor de filme, încercând să le convingă să-l producă), are un personaj tragic care trezește compătimire. La vizionarea filmului simțeam cam același lucru ca și la citirea Florilor pentru Algernon. Al doilea film este catalogat ca fiind comedie pentru tineri, deși am impresia că aceasta este doar o mască pentru mesajul adevărat transmis de film. Mie el pe alocuri îmi amintea concomitent de Leon și Matrix.

Producătorii ambelor filme s-au protejat într-un fel pentru a nu fi învinuiți dacă cumva se vor găsi persoane care sub influiența lor vor încerca să "repete" tentativa de a deveni supereroi: în Defendor eroul principal nu este chiar adecvat, iar în Kick-Ass de mai multe ori se spune aproape cu text deschis: periculos, nu încercați să repetați. Însă în pofida acestui lucru, în ambele filme se simte o profundă nostalgie pentru eroul singuratic, apărător al celor oropsiți și obijduiți. Cred că anume această nostalgie face benzile desenate atât de populare în SUA.

Din cauza lipsei a unei istorii și a unor tradiții ancestrale, multe lucruri la americani sunt altfel decât la noi. De exemplu, în locul baciului la ei e șeriful, și el cântă nu "Şi de-a fi să mor / În câmp de mohor, / Să spui lui vrâncean / Şi lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice, pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi;" ci "Mama, put my guns in the ground / I can't shoot them anymore. / That long black cloud is comin' down / I feel like I'm knockin' on heaven's door."

Din aceeași cauză, în locul legendarilor Toma Alimoș și Andrii Popa americanii îi au pe legendarii Superman și pe Batman.

P.S. Am uitat să spun impresia despre filme. Ambele mi-au plăcut (în mod diferit), le recomand.

Aceea ce mai demult se numea simplu și cinstit „tipărirea banilor de către autorități în funcție de necesități”, acum se numește elegant și isteț „monetarism”.

Tinerii, Moldova si viitorul

În ultimul timp am avut câteva proiecte, legate direct sau tangențial de situația tinerilor de la noi. Și am conștientizat o problemă pe cât de simplă, pe atât de gravă. Și anume: unica șansă pentru Moldova de a supraviețui pe termen mediu și lung este să inverseze situația cu plecarea tineretului peste hotare.

De ce? Văd o mulțime de implicații a plecării tinerilor. Iată câteva:

1. Depopularea țării. Peste 30 de ani vom avea o țară cu sate pustii și toată lumea rămasă adunătă în orașe. Asta înseamnă aproape la sigur dispariția țării și a culturii noastre. Nu numaidecât din cauza anexării la vreo unul dintre acei doi vecini mari (România sau Ukraina, deși pe termen lung și Transnistria poate deveni jucător în această zonă), ci în mare măsură din cauza presiunii de imigrare și, respectiv, de schimbare a componenței etnice. Lume din Turcia deja vine să lucreze la construcții în Chișinău, și e doar o primă rândunică.

2. Îmbătrânirea populației. Asta înseamnă reducerea numărului de persoane apte pentru muncă și falimentul sistemului de pensionare, cum e făcut el acum (și oricum, pentru a face un sistem nou, privat, de pensionare, taman vreo 30 de ani trebuiesc).

3. Exodul de inteligență. Majoritatea persoanelor care pot obține ceva în viață, preferă să facă asta peste hotarele Moldovei. Și aici mă refer nu numai la inteligența pură, ci și la spiritul antreprenorial sau elementara voință de a face ceva. Dacă va continua tot așa, peste 30 de ani populația rămasă în Moldova va fi compusă numai din oameni fără spirit de inițiativă și motivare.

4. Exodul de cunoștințe. Majoritatea persoanelor care au studii și cunoștințe valoroase, preferă să le vândă acolo unde ele sunt apreciate și plătite pe măsură. Pentru Moldova aceasta înseamnă lipsa activităților economice intense în inteligență - agrucultura și industria care utilizează tehnologii noi și serviciile cu valoare adăugată mare, și, respectiv, o rămânere în urmă tot mai mare a economiei noastre.

Toate acestea luate împreună crează un tablou foarte trist și lugubru al viitorului nostru - o țară a bătrânilor, fără potențial intelectual, fără tehnologii noi, și în fine, fără populație. Schimburi economice asimetrice (din cauza lipsei tehnologiilor contemporane), principalul articol de export: forța de muncă, și niște companii locale absolut necompetitive pe plan internațional. Și o senzație de absolută lipsă de perspectivă și viitor la toți locuitorii. O țară transformată în crescătorie de forță de muncă ieftină și necalificată.

Este foarte dureroasă și situația maturilor plecați peste hotare, cărora le era și mai greu să se rupă de viața de la noi și să plece în străini (tinerilor de acum le este mai ușor, ei cresc cu gândul că iaca, termin facultatea și plec peste hotare). Însă maturii sunt prezentul nostru (sau mai degrabă trecutul), și tragediile lor sunt tragedii persoanle. Tragedia tinerilor fără țară e tragedia țării. Apropo despre maturi, cel mai bine efectele lipsei lor le-am văzut pe 7 aprilie, când în piață nu a avut cine ieși în afară de copii. Iar dacă continuăm tot așa, peste 10 ani în genere nu vor fi nici ei să iasă...

Am mai scris despre problemele populației anterior, prin prisma factorului de producție muncă. Oricum, deși fenomenul deja de mult timp a luat aceste proporții dezastruoase, doar recent am început să conștientizez până la capăt urmările lui.

Cred că mai avem doi-trei ani pentru încerca să inversăm situația, până când procesul va deveni ireversibil. Văd câteva tipuri de măsuri, toate ținând mai mult de perceperea noastră de căte noi.

- Dezvoltarea și promovarea ideii noastre naționale și a identității noastre naționale. Dacă nu știm singuri cine suntem, dacă nici macar în mințile noastre nu existăm ca entitate, e și normal că nu avem pentru ce lupta. Suntem un copac fără rădăcini... sau o plantă parazit, care nu-și dezvoltă rădăcinile proprii, ci alege, de care copac să se atașeze: de acel din dreapta, de acel din stânga...

- Crearea și educarea patriotismului, în special la tineri și copii. Noi trebuie să iubim Moldova. Noi trebuie să ne mândrim cu aceea că suntem din Moldova. Și când discutăm cu străini, să-i convingem cu spumă la gură că Moldova e cea mai bună țară din lume. Nu ca azi, când stăm cu capul plecat și spunem: da, Moldova e o țară frumoasă, cu oameni buni, dar... Acum un an mă întrebase cineva ce ar putea povesti frumos despre Moldova la străini, am deschis gura să spun ceva și așa și am rămas cu ea deschisă, fiindcă nu prea găseam ce să spun.

- Schimbarea concepției oamenilor despre plecarea peste hotare. Astăzi se consideră că ai noroc dacă reușești să pleci peste hotare. Trebuie de făcut așa ca lumea să înțeleagă: sunt norocoși acei care reușesc să-și construiască o viață frumoasă la ei acasă, iar ratații pleacă să-și caute norocul în străini.

Toate aceste măsuri sunt de natură socială, și nu economică. Acum o săptămână auzisem la televizor cum spunea o familie plecată peste hotare (destul de tânără, de altfel): nu venim acasă că statul nu ne crează locuri de muncă... Și eu care credeam că timpul oamenilor care spun „statul trebu” a trecut odată cu puterea sovietică. Vino acasă și angajează-te la o uzină, sunt multe acum cărora nu le ajung lucrători. Fă firma ta, dacă nu găsești de muncă. Ia și învață o meserie utilă. Fă ceva... da nu sta ca ciobanul moldovean, care-și cântă de jale că vor să-l omoare... Putem trăi bine numai dacă avem o economie sănătoasă, da o economie sănătoasă nu se face la comandă de sus, o face fiecare om care lucrează și fiecare firmă care produce și plătește salarii. Economia sănătoasă o putem face doar noi toți împreună.

Însă măsurile care le-am propus țin anume de aspectele ideologice, de opinia publică. Și asta o pot face foarte bine Statul și ONG-urile.

Avem un Minister, care încă nu s-a apreciat ce misiune are. Poftim, misiune: să dea un viitor acestei țări. Țineți tinerii acasă. Întroduceți în școli materia de dragoste de țară. Că de nu, ministerul va rămâne fără obiect de aplicare a eforturilor, nu vor mai fi tineri.

Avem o mulțime de ONG-uri, inclusiv pe probleme de tineret, care caută ce programe noi să mai inițieze. Portim, programele: „Rămâi acasă” și „Moldova te așteaptă înapoi”. CNTM, unde ești?

„Nu totdeauna noi putem face viitorul pentru tinerii noștri, în schimb noi putem face tinerii noștri pentru viitor.”

Franklin Delano Roosevelt

Razboiul lumilor

Cartea lui Georgne Wells „Războiul lumilor” a supraviețuit timpului nu fiindcă el primul a descris eventualitatea unei primejdii de la o civilizație extraterestră. Și a supraviețuit nu fiindcă el a inventat aceea că microorganismele pământești ar fi periculoase pentru străini. Deși îmi imaginez cât de proaspătă și interesantă trebuia să pară această idee la timpul apariției sale, și putem vedea cât de puternic a intrat ea în concepțiile noastre despre contactele cu alte forme de viață. Nici o descriere e explorării altor planete din cărțile de fantastică de pe timpurile lui Wells încoace nu mai poate ignora protecția față de posibilele boli și infecții care pot fi căpătate acolo. Aceasta a jucat un deserviciu filmului recent al lui Spilberg, făcut după carte, care plasa acțiunea în zilele noastre. Majoritatea spectatorilor au fost dezamăgiți de finalul lui (bine, majoritatea idee nu aveau de carte), în special datorită senzației: și cum dar marțienii ceia, dacă sunt așa de deștepți și dezvoltați, nu s-au gândit să îmbrace scafandre? Răspunsul e: da poate la ei nu a fost un Wells, care să scrie o carte bună despre microorganismele care ucid veneticii, de aceea ei nici nu s-au gândit să se protejeze de ei?

Revenind la carte, vreau să spun că încă o mai ținem minte nu datorită la artificiile sale fantastice, ci anume calității sale literare. Fiindcă realitatea trăirilor emoționale a personajelor cărții este foarte veridică, ceea ce te facă să te simți „acolo”. Din păcate, majoritatea cărților de SF sunt de o calitate a scriiturii destul de joasă, fiind mai mult axate pe idee (am mai scris despre aceasta aici). La Wells, însă, scopul era nu să descrie cum au venit marțienii și ce-au făcut aici. Scopul lui era să încerce să arate cum se vor comporta oamenii în astfel de situație, ce va fi cu relațiile sociale, cu principiile morale și cu autoperceperea noastră dacă ne vom ciocni cu o putere rațională incomparabil mai mare ca a noastră.

Văd că mă întind prea mult. Concluzia: cartea a meritat să fie recitită. Este foarte profundă și realistă (în ceea ce ține de oameni, desigur), și cred că lui Orson Welles (să nu vă inducă în eroare asemănarea familiilor, acesta e un renumit regizor și actor din secolul XX) i-a fost destul de simplu să facă atât de realistă renumita sa adaptare radiofonică a cărții, când sute de mii de ascultători din SUA au intrat în panică, crezând că sunt relatate evenimente reale. Cred că nu voi greși spunând că este primul roman-catastrofă, și conține foarte multe idei care de atunci au fost rugumate și roase pe toate părțile. Respect, Wells.

Lumea copiilor si dividendele

Zilele astea am văzut una dintre cele mai elegante scheme de „amăgeală” pe piața de capital, de când mă țin eu minte (am mai văzut și mai elegante, dar nu pot povesti despre ele, că eram pe atunci funcționar public). Iar cel mai interesant din această amăgeală e aceea că chiar acționarii, care au fost apoi păgubiți, au votat pentru ea. Nu din masochism, ci din necunoaștere a unor chestii elementare din finanțele corporative.

De când sunt în Moldova, permanent tot mă țin de explicat la toți că în realitate valoarea nominală a acțiunilor nu înseamnă mare lucru, sau mai degrabă, nu înseamnă nimic. La crearea societății, acesta este prețul de plasare al acțiunilor. Și în momentul înființării (și numai în acest moment) valoarea acțiunilor este reprezentată de valoarea lor nominală. După un timp, însă, în urma activității societății și a modificării conjuncturii pieței deja valoarea acțiunilor începe să difere de valoarea lor nominală: societatea începe să înregistreze profituri sau pierderi, formează niște active materiale și nemateriale, și valoarea sa tot mai mult începe să depindă de activitate, și nu de capitalul inițial.

Peste hotare aceasta este înțeles de toți, inclusiv și copii din clasa a doua de la facultatea de economie. Nimeni nu se interesează de valoarea nominală a acțiunii, toți se uită la acea de piață. Dacă o societate emite acțiuni, le va plasa la prețul lor de piață, sau la valoarea activelor nete (capitalului propriu) pe o acțiune (ceea ce, în funcție de standardele de contabilitate, poate fi sau poate să nu fie același lucru), și nu la valoarea lor nominală. E și normal: să presupunem că prețul de piață al unei acțiuni este de 5. Dacă o societate dorește să emită acțiuni, va reieși anume din acest preț: dacă le va plasa mult mai ieftin, aceasta va duce la diminuarea prețului la bursă, toți cumpărând de la societate, iar dacă le va plasa mai scump, nimeni nu va dori să le ia, fiindcă pe piață sunt prețuri mai bune.

Într-o economie cu o piață de capital dezvoltată aceea ce spun pare într-atât de evident și de elementar, încât nici nu prea se discută și explică. Și asta o știu toți, până și angajații simpli (care primesc prime și bonusuri în opțiuni și waranturi, care pot fi exercitate nu la prețul de piață, ca pentru restul acțiunilor, ci la un preț cu câteva procente mai mic). La noi însă, așa cum a obținut lumea acțiunile contra bonurilor patrimoniale la nominal, așa și știe numai de nominal.

Marele interes al acționarilor când se fac emisiuni suplimentare e să urmărească să nu se plaseze acțiuni la un preț mai mic decât valoarea activelor nete la o acțiune. De ce? Încerc să arăt pe un exemplu:

O companie are active nete de 100 mii de lei și 20 mii de acțiuni. Astfel, la o acțiune revin 5 lei de active nete, pe când nominalul lor este de un leu. Investitorii noi dacă vin, ar trebui să cumpere acțiunile emise de societate cu 5 lei, însă la noi în majoritatea covârșitoare a cazurilor le vor cumpăra cu câte un leu. Dacă vine un investitor tot cu 100 mii lei, el va putea procura în condiții normale (cu 5 lei) 20000 acțiuni. Însă dacă acțiunile i se vor vinde la nominal, la va putea procura 100000 acțiuni. Deși va aduce tot atâția bani cât au și acționarii existenți, noul acționar va primi de 5 ori mai multe acțiuni ca ei, obținând controlul asupra societății. Și mai grav, prețul acțiunilor după această operațiune va scădea: în varianta normală activele nete de 200000 de lei, împărțite la 40000 de acțiuni, vor da tot 5 lei pentru o acțiune, pe când în varianta plasării la valoarea nominală, vom avea 200000 lei împărțiți deja la 120000 de acțiuni, ceea ce e egal cu 1.67 lei pentru o acțiune.

Așa cum legislația cu timpul este adaptată la realitate, și legile la noi s-au schimbat în acestă direcție. Astfel, dacă inițial la emisiunile suplimentare prețul acțiunilor putea fi atât mai mare, cât și mai mic decât valoarea lor nominală, modificările mai recente din Legea privind societățile pe acțiuni fac imposibilă plasarea acțiunilor la prețuri mai mici de nominal (articolul 44, alin. (3)). Astfel, pentru o societatea cu probleme devine imposibil să se finanțeze din emisiuni suplimentare de acțiuni - așa cum prețul de piață al acțiunilor acestei societăți este, de regulă, mult mai mic ca nominalul ei, nimeni nu va dori să procure acțiuni la valoarea nominală dacă pe piață sunt acțiuni mai ieftine, valoarea cărore reflectă real situația din întreprindere. În general, în toată istoria mea când am lucrat la Comisia Națională, au fost numai două cazuri când la emisie companiile s-au condus de valoarea activelor nete la o acțiune, și nu de valoarea nominală.

Toate aceste discuții par destul de teoretice, dacă nu ar avea implicații foarte practice și foarte, să zic, materiale. Să vă povestesc despre societatea Gemeni, pe care toți o cunoaștem ca Lumea copiilor din centru. Ea în ultimii ani au trecut printr-un șir de lupte și conflicte corporative între două grupuri de acționari, chiar a fost declarată în procedură de lichidare, lichidată și apoi peste noapte făcută iar funcțională, și acum, în sfârșit, se pare că lucrurile s-au mai calmat acolo. Oricum, societatea este extrem de profitabilă, în 2008 având un profit de 37,7 mil. lei, iar în 2009 - profit de 46,9 mil. lei. În total, la începutul anului compania avea un profit nerepartizat de 66,1 mil. lei. Și asta la 578 mii de acțiuni cu un nominal de 2 lei - profitul la o acțiune constituia 114 lei.

În februarie 2010 a fost efectuată o emisiune suplimentară de acțiuni, în valoare totală de 22,3 milioane lei (capitalul statutar de până atunci era de 1,2 milioane, o majorare de aproape 20 de ori). Cum s-ar fi făcut aceasta peste hotare? Corect, la valoarea activelor nete pe o acțiune, adica: 22,3 milioane lei / 223,7 lei pentru o acțiune înseamnă 99,5 mii acțiuni. Așa cum investitorul aduce un adaos de 17% la capitalul propriu al societății - poftim lui un număr de acțiuni egal cu 17% din numărul de acțiuni în circulație. Cum s-a făcut aceasta la noi? Corect, la valoarea nominală, fiind emise peste 11 milioane de acțiuni. Investitorul a căpătat 95% din toate acțiunile societății (asta pe lângă aceea ce avea până atunci). Respectiv, valoarea activelor nete la o acțiune scade de la 223,7 lei la 11 lei pentur o acțiune, iar profitul - de la 114 lei la 5,64 lei.

Dar asta încă nu e tot. Recent, la adunarea generală a acționarilor, s-a luat decizia de achitare a profitului nerepartizat sub formă de dividende (încă nu știu toate detaliile, dar se achită cea mai mare parte). Acționarii care până la emisiune aveau dreptul la peste o sută de lei dividente, acum vor primi numai câte cinci lei. Mai mult de atât, 95% din tot profitul sunt achitate noului investitori (fiindcă profitul se distribuie proporțional cu numărul de acțiuni deținute). Asta înseamnă cca. 60 milioane lei.

Remarcați rentabilitatea: în februarie investiție de 22 milioane, în mai dividente de 60 de miloane.

Cel mai interesant în tot acest lucru este că tot ce s-a făcut a fost perfect legat - acționarii singuri au votat majorarea capitalului, și dacă cineva nu era de acord, putea solicita atunci răscumpărarea acțiunilor sale, la prețul de atunci. Însă sunt sigur că acționarii minoritari (circa 5% până la toată această operațiune) nu au înțeles ce implică emisiuna suplimentară la valoarea nominală. În schimb au înțeles acum, după ce și-au calculat dividendele ce le revin.

Flirt pe net

În rețelele sociale, evoluția unei relații clasice din zilele de azi:

„Știi, cred că e timpul ca relația noastră să treacă la un nivel calitativ nou... Dă-mi id-ul tău de pe mess...”

Rada din Kiev

De mai mult timp îmi amintesc tot mai des despre un fragment de text, pe care l-am pus pe blog acum vreo doi ani. Conținea stenograma aprobării constituției Ukrainei de către Radă, inventată, desigur, de către Boris Ștern.

Îmi aminteam fiindcă ceea ce se face la noi în parlament îmi amintește tot mai mult de acel text, mai ales de când la noi cu schimbarea constituției. Nu-mi place să mă citez singur pe mine, dar evenimentele de azi din Kiev au pus capac la toate.

Deci, pentru cine nu se teme de oleacă de ukraineană, poftim: http://natangarstea.blogspot.com/2008/03/aprobarea-constitutiei-ukrainei.html

Istorie cu vampiri

Am citit mai demult acest fragment în cartea „Dezertorul” a fantastului Andrei Valentinov, și mi-am scris-o de atunci la notițe. Acțiunea cărții are loc în timpul Revoluției franceze, eroul principal discută cu marele Danton. Delectați-vă:

„– Слова сказать не дадут! – рыкнул исполин. – Да понял я, понял! Вы чего, вампиров искать собрались? Полгода назад является ко мне один говнюк, англичанишка гребаный. Кинг, кажись, его звали… Нет, не Кинг. Стокер, что ли? И давай молоть, что, мол, гражданин Дантон, давайте изведем вампиров, которые из трудового народа кровь пьют. Я, мол, все вампирские места знаю, и в катакомбах самое их гребаное кубло!

– А-а! П-помню! – Демулен усмехнулся. – Он н-не Стокер и не англичанин. Мак-Каммон, шотландец из Глазго…

– Один хрен! Думал его с лестницы спустить, а потом пожалел и говорю – приведи ко мне одного вампира, тогда поглядим…

...

– Приходит он через неделю, язык на плече, словно за ним с борзыми гнались. Выследил, кричит. Живет один, совсем рядом, днем спит, ночью по крышам лазит, а на вид – чудище чудищем. Плюнул я, говорю – веди! Привел…

Тут уже засмеялся Вильбоа. Похоже, эту историю знали все.

– И кто же это оказался? – поинтересовался я.

– Байи, наш бывший мэр. Худой, как смерть, глаза красные, одевается в черное, днем спит, а ночью на звезды смотрит – астроном, мать его! И рожа жуткая, испугаться можно с непривычки. Ну, я захожу – и в лоб: ты, гражданин Байи, вампир и кровь людскую пьешь! А он: гражданин Дантон, наши политические разногласия я в таком тоне обсуждать не собираюсь!”

La multi ani

După ce anul trecut am primit de ziua mea surpriza sub forma felicitării de la Lorena în direct la „În profunzime” (eu și mama-soacră a lui Filat), mă gândeam cum aș putea să o felicit pe măsură. Nu fiindcă m-aș simți obligat, ci fiindcă ar fi o plăcere pentru mine.

Așa cum ea m-a felicitat în emisiunea ei, inițial mă gândeam și eu să o felicit în buletinul informativ editat de Agenție (e un fel de ironie subtilă aici, deși răspunsul e absolut echivalent: buletinul nostru e foarte tehnic, specializat pe piața bursieră, conține numai cifre și tabele, și este citit doar de o mână de oameni). Oricum, ținând cont de faptul că emisiunea mea e aici, pe blog, o voi felicita aici pe Lorena. „Hic Rhodus, hiс salta.”

Lorena, la mulți ani. Să fii și în continuare așa cum te știe toată țara.

Memoria despre cei dusi

Zilele acestea am terminat de citit cartea lui Sveatoslav Loghinov „Свет в окошке”. Loghinov e un scriitor rus din pleiada fantaștilor sfâșritului anilor 80 ai secolului trecut, ieșiți din atelierul literar al lui Boris Strugațkii. De altfel, în cazul lui Loghinov termenul „fantast” chiar e numai o etichetă, care din păcate nu explică multe lucruri (în aceeași ordine de idei, „Maestrul și Margarita” tot e fantastică). Din cărțile sale, în mod deosebit mi-au plăcut „Fântâna” și această „Lumină în ferestruică”.

În „Lumina...” (urmează elemente din subiectul cărții, dacă intenționați să o citiți, reveniți după), Loghinov descrie moartea personajului său principal, un bătrân singuratic, care demult și-a pierdut familia și apropiații, și descrie viața lui de după moarte. După ce mor, oamenii, toți oamenii, nimeresc într-o altă lume, unde-și pot continua viața. Acolo poți obține practic orice îți dorești, numai că pentru aceasta trebuie să plătești. Iar banii îi primești din aceea că oamenii din lumea celor vii își amintesc despre tine. O monedă de valoare mare dacă își amintește cineva care te cunoștea personal, și o monedă de valoare mică - dacă cineva care nu te cunoștea personal. Normal că la început toți au bani, și o duc bine... însă peste treizeci de ani... sau peste cincizeci de ani... deja fiecare bănuț este apreciat și numărat.

Normal că există persoane, numele cărora dăinuie în istorie, și care sunt foarte bogate și acolo. Însă acești bogătași preistorici (sau ale timpurilor noi) s-au izolat de restul locuitorilor lumii de dincolo într-o citadelă, unde să nu mai fie asaltați și deranjași de hoardele de admiratori sau dușmani. Iar restul... trăiesc, iar peste un timp subzistă... iar când banii încetează a mai veni, pur și simplu dispar și din lumea de acolo.

Această carte pune serios pe gânduri, și te face să-ți amintești altfel despre acei ce nu mai sunt cu noi. Mai ales că așa s-a primit că am terminat-o de citit cu două zile înainte de blajini - cu alți ochi am privit această sărbătoare.

Recomand tuturor amatorilor de scritură de calitate.

Am citit în sfârșit „Roșu și Negru”.

Fetelor, voi sunteți așa de complicate...

28 ani

Nina Ciobanu, locuitoare a satului Cocieri, despre fiul său, căzut în război:

Eu zic: „Sașa, nu te duce, Sașa.”

Da el: „Mă duc, Mamă, că dacă nu mă voi duce eu, da cine să se ducă?”

Soldatii Babilonului

În romanul fantastului rus Andrei Lazarciuk „Soldații Babilonului”, el povestește o parabolă, despre Babilonul de după amestecarea limbilor. Când dușmanii orașului au aflat ce s-a întâmplat în Babilon, ei și-au dat seama că conducătorii de oști și soldații din Babilon nu se vor putea înțelege între ei, din cauza amestecării limbilor, a limbilor diferite vorbite de fiecare. Și că Babilonul în zilele celea era cufundat în haos și, respectiv, foarte vulnerabil. De aceea, în una din nopțile ce au urmat după amestecarea limbilor dușmanii s-au apropiat de zidurile Babilonului, intenționând să-i ia prin surprindere pe apărătorii acestuia.

Însă chiar dacă conducătorii și ostașii nu se puteau înțelege între ei, orașul în noaptea ceea a fost apărat. Fiindcă fiecare soldat știa unde el trebuie să stea și ce el trebuie să facă. Normal că nici unul dintre ei nu putea fi sigur că și restul soldaților își îndeplinesc datoria, și că vecinul său care stă pe zid în dreapta sau în stânga sa o să rămână la post și îi va apăra flancul dacă va fi nevoie. Însă fiecare dintre ei a presupus anume aceasta. Datorită acestui lucru, ei au reușit să respingă atacul, și inamicii, demoralizați, s-au întors acasă. Această victorie nu a fost o victorie a armatei, ci a fiecărui soldat în parte.

Desigur, aceasta e doar o legendă-apocrif, inventată de Lazarciuk. Însă în ultimul timp, îmi amintesc tot mai des de acest apolog.

Îmi amintesc de el când aud lamentările din jur despre aceea, cât e de greu la noi să trăiești și să faci afaceri. Da, este greu. Dar schimbarea poate începe numai de la fiecare dintre noi. Ești agent economic și toți în jurul tău dau mită? Tu nu da. E greu, dar e posibil. Ești funcționar public și toți colegii îndeplinesc indicațiile directe ale șefilor, chiar dacă știu că sunt ilegale? Când mai primești astfel de indicații, cere să ți le dea în scris. Dacă lucrezi bine, nu vei fi concediat. Toți în jur se tem să scrie adevărul pentru a nu fi persecutați? Libertatea cuvântului poate începe de la o singură voce.

Îmi amintesc de parabola lui Lazarciuk și când aud afirmațiile gen: „noi trebuie să schimbăm mentalitatea concetățenilor noștri”, sau „când oare moldovenii se vor schimba odată”. Noi suntem moldovenii. Nu putem schimba pe altcineva, asta e în afara puterilor noastre. Însă ne putem schimba noi. Unica noastră armă pentru a schimba lumea suntem chiar noi - aceea ce facem și cum facem.

Știu că aceea ce scriu aici pare foarte idealist. Cine va alege conștient calea grea, când toți în jurul lor acționează într-un anume fel, chiar dacă simt că asta nu-i corect?

Mahatma Gandhi cu nesupunerea sa civilă non-violentă a pus în mișcare forțele ce au adus independența Indiei. Galileo Galilei a spus la urmă „Și totuși, Pământul se rotește”. Rosa Parks a refuzat să cedeze locul unui alb în autobuz. Predicile preotului timișorean László Tőkés au fost scânteia din care a început revoluția din România în 1989.

Toate aceste exemple vă par prea eroice? Cine-s acești oameni renumiți, și cine suntem noi pe lângă ei? Priviți în jur, și veți vedea atâtea exemple extraordinare... ne trebuiesc doar ochi să le observăm. Medici care tratează cu drag, fiindcă le place să ajute oamenilor și nu fiindcă i-a plătit cineva pentru asta. Învățători și profesori care predau nu pentru banii ceia mizerabili, ci fiindcă vocația lor este să învețe. Funcționarii publici care încearcă să soluționeze probleme cetățenilor și agenților economici care ajung la ei fiindcă acesta le este lucrul și ei sunt în serviciul societății, și nu fiindcă au primit un plic pe sub masă. Reporteri care pleacă atunci când apare cenzură. Agenții economici, care în pofida condițiilor de la noi, își continuă activitatea și încearcă să activeze în condițiile legii. Absolvenții, care decid să rămână sau să revină aici în țară, cât de greu n-ar fi asta.

„I have gained this from philosophy: that I do without being commanded what others do only from fear of the law.”
Aristotel