Unii scriitori sunt (cel puțin pentru mine) cu mult peste aceste categorii. Datorită genuilui lor literar, datorită inteligenței, datorită capacității de a transmite trăiri și sentimente, în cărțile lor găsești și text bine scris, și subiecte dezlegate cărturar, și stil “ca la casele mari”, și fantezie, și acutitate a problemelor și trăirilor... Pe această listă a mea intră frații Strugațkii, Kurt Vonnegut și Stanislav Lem.
Polonezul Lem este un exemplu extraordinar de persoană foarte inteligentă care poate să-și transmită gândurile într-o formă accesibilă, interesantă și, deseori, umoristică. Născut în Lvov (care era atunci polonez), a plecat de acolo în Krakow după ce Lvovul a devenit parte a Ukrainei. Psihiatru de specialitate. A scris SF, a scris multă publicistică și a scris destul de mult despre literatura SF din timpul său.
Este un scriitor de o intelectualitate deosebită. L-aș compara cu Borges, dar un Borges specializat nu în literatură și limbă, ci în psihologie și futurologie. Principalele probleme care-l frământau erau rațiunea și esența acesteia, inteligența artificială și evoluția artificială, realitatea realității ce ne înconjoară și, în mod deosebit, adevăratele noastre motive și dorințe.
Am mai spus, Lem era un intelectual până în măduva oaselor. Aceasta se vedea în cărțile sale. Însă de obicei reușea să transmită mesajul său într-o manieră destul de ușor de digerat, fără a permite digresiunilor filozofice sau introspecțiilor să îngreuneze prea mult lectura. Mai ales că interesul său totdeauna era orientat la trăiri și persoane, și nu pe anturajul fantastic. Plus, Lem poate fi foarte hazliu. De exemplu, "Jurnalele astrale ale lui Iion Tihi" sau "Ciberiada" sunt pline de umor sănătos și, uneori, foarte caustic (numai cât face căutarea noțiunii de "sepulcă" din Jurnalele astrale...).
Voi povesti despre trei din lucrările lui.
Prima dintre ele este povestirea “Formula lui Limfater”. Toată povestitea e scrisă sub forma unui monolog al personajului principal, un boschetar ce mai păstrează amprenta unei vieți decente în trecut, cu un domn pe care l-a văzut procurând niște reviste științifice. În schimbul permisiunii de a răsfoi revistele, boschetarul, pe nume Limfater, își povestește fascinanta istorie.
În trecut el a fost un foarte promițător savant, care a lucrat la intersecția neurologiei, biochimiei și a cibernecicii. Zbătându-se asupra modului cum lucrează creierele noastre și asupra la aceea, care ar fi modalități alternative de organizare a gândirii, el află despre o specie de furnicuțe care uneori știau lucruri pe care nu aveau de unde să le afle prin experiența nemijlocită. Era un exemplu de cunoaștere "la distanță". A găsit și molecula aflată în ganglionii nervoși ai furnicuțelor, care le permiteau aceasta. Mult timp s-a zbătut să afle care este catalizatorul acestui tip de cunoaștere, fiindcă el se manifesta foarte rar, și până la urmă a aflat. Temperatura. Cunoașterea "la distanță" era activată de temperaturile înalte. Și aici Limfater a văzut ce capcană și-a întins sie-și evoluția, mergând pe calea vieții proteice.
Temperatura la care capacitatea de a cunoaște la distanță devenea stabilă era mai mare decât temperatura de coagulare a albuminei, temperatura de cca. 42 grade Celsius. Temperatura după care viața organismelor proteice complexe devine imposibilă.
Limfater își imagină catatombele cu care a plătit evoluția această greșeală. Orice organism care avea molecula respectivă în celulele sale nervoase, căpăta un avantaj competitiv fată de alte specii. Avantajul, însă, era valabil doar dacă organismul îl putea valorifica, și evoluția numaidecât utiliza această posibilitate, crescând și crescând temperatura corpului pentru a face avantajul permanent. Aceasta era o cale într-o singură direcție pentru speciile care au nimerit pe ea, și se sfârșea totdeauna cu dispariția speciei respective.
Soluția părea evidentă - crearea artificială a unui dispozitiv / creier care ar funcționa pe acel principiu, al cunoașterii la distanță.
Limfater și-a abandonat aspirantura și s-a apucat de studiul ciberneticii. A elaborat până la urmă o formulă care descria funcționarea creierului cela. Formula avea două soluții, una relativ simplă, a doua - de vreo șapte ori mai complexă. Cineva l-a ajutat să facă în baza formulei mai simple o schemă a viitorului dispozitiv-creier. Oricum, chiar și în varianta sa simplă, instalația era foarte costisitoare, și fără moștenirea primită după moartea unei mătușe, n-ar fi reușit să-l realizeze.
Cu timpul, el devenise un obsedat al ideii sale, de a crea creierul cela. Prietena l-a părăsit, colegii-savanți deja demult nu-l mai considerau coleg, din cauza intereselor eclectice și exotice. Toți banii pe care îi avea i-a cheltuit pe crearea schemei celea… și până la urmă, la comanda sa au fost executate toate componentele. Mai multe cutii - vase, pline cu o substanță coloidală, legate între ele prin niște circuite electronice complexe.
Le-a unit pe toate între ele, a conectat instalația primită la rețeaua electrică, și a inclus-o. A început să crească temperatura în vase, 40 grade... 41... 42,.. substanța și-a schimbat consistența... până a adus-o la temperatura optimă de funcționare. El nici nu se găndise că ar trebui să-și doteze dispozitivul-ființa cu careva posibilități de a comunica, și acum începu să se întrebe: ok, și mai departe ce fac? Însă aici din difuzorul unui radiou care se afla pe masă și nici nu era pus în priză, se auzi mai întâi un foșnit, apoi o voce, care începu să-i vorbească. Îi vorbea dispozitivul creat de el.
Practic, toate presupunerile și teoriile sale s-au adeverit. “Creierul” poseda capacitatea de a cunoaște lumea în jurul său “la distanță”, fără experiență nemijlocită, și sfera sa a cunoașterii se extindea cu viteza luminii. În discuția de câteva ore care a urmat el din când în când se oprea să-i mai comunice lui Limfater detalii interesante pe care le afla despre Soare, Jupiter sau Saturn. Și, după cum a presupus Creierul, un dispozitiv creat după a doua schemă, care era mai complicată, ar fi cunoscut instantaneu totul despre univers, fără această limitare la viteza luminii...
Cum am mai spus, teoriile lui Limfater s-au adeverit. Evoluția de mai multe ori a încercat să meargă pe calea cunoașterii la distanță, însă totdeauna aceasta se termina cu eșecuri. Pe cale naturală aceasta nu era posibil. Însă exista posibilitatea apariției acestui tip de viață pe cale artificială... dar pentru aceasta era nevoie de un intermediar. Omul. Care ar putea să construiască aceea ce în natură nu putea să apară. Veriga intermediară între lumea animală și creația supremă posibilă - ființa care ar cunoaște absolut totul.
Creierul i-a propus lui Limfater să purceadă imediat la construirea celei de-a doua scheme. Evident, datorită cunoștințelor sale despre absolut totul de pe Pământ, problema banilor nu mai era o problemă - i-ar fi putut asigura lui Limfater o viață fără griji până la adânci bătrânețe.
În general, el nu era dușmănos față de oameni. Dar nici nu prea avea ceva comun cu ei. Tot așa cum oamenii nu au de împărțit nimic cu primatele de la care au evoluat, așa și pe el nu-l lega nimic de noi. Și el presupunea că rațuinea făcută după a doua schemă, acea mai sofisticată, îl va depăși pe el tot așa cum el ne depășește pe noi.
Nu voi povesti cu ce s-a terminat povestirea “Formula lui Limfater”, cum eroul principal a ajuns să trăiască în stradă și ce anume el căuta în revistele științifice. E o povestire superbă, SF în una din cele mai bune reprezentări ale sale.
O altă carte a lui Lem, despre care vreau să povestesc, este “Solaris”. Considerată ca fiind una din cele mai bune din ce a scris Lem, a devenit și mai populară datorită unei ecranizări de Tarkovskii (mai este un film “Solaris”, deja american, însă el e făcut nu atât pe motivele cărții, ci a primului film).
Explorând stelele, oamenii au descoperit o planetă acoperită integral de un ocean. Planeta era în sistemul unei stele duble, iar în așa sisteme planetele nu pot avea orbită stabilă și până la urmă, cad pe o stea sau alta. De aceea planeta a fost uitată, până când, peste un timp, s-a dovedit că ea nu are de gând să cadă nicăieri, iar orbita ei suferă corecții regulate. Evident, descoperirea a pus pe jar savanții pământeni.
S-a dovedit că oceanului care acoperea planeta era compus dint-o substanță organică. Într-un fel, se putea spune că tot oceanul era o ființă uriașă. Sau, mai degrabă, un creier uriaș. Imediat au început tentativele de a cerceta oceanul, de a-l înțelege și de a realiza contactul cu el. Însă el era atât de diferit, mare și inuman, încât toate încercările de a-l înțelege sau a se face auziți au eșuat.
Acțiunea romanului se desfășoară peste vreo 70 de ani de la descoperirea Solarisului. Eforia pentru el a trecut, lăsând loc scepticismului. Pe stațiunea științifică care orbita planeta, arhiplină cândva, a mai rămas o mână de oameni. Trei, mai exact. Și iată într-o bună zi stațiunea a încetat să mai trimită rapoarte pe Pământ.
Eroul princal (psiholog) a fost trimis pe stație să vadă ce s-a întâmplat. Ajuns acolo, află că prietenul său care era pe stație s-a sinucis, iar cei doi rămași îl roagă să aștepte cu explicațiile până a doua zi. Și lui i se creazâ impresia că pe stație mai este cineva, în afară de cercetători.
A doua zi diminea el se trezi cu soția sa alături. Cu fosta soție, care s-a sinucis câțiva ani în urmă, după o ceartă cu el. Ea se purta de parcă situația era absolut normală și nimic nu se întâmplase. Evident, eroul principal era îngrozit, nu înțelege ce se petrece, presupune că își iese din minți, și până la urmă încearcă să scape de soția sa (și reușește să o facă, trimițând-o cu o mică racheta-sondă pe orbită în jurul Solarisului).
A doua zi dimineață totul se repetă - el se trezi cu soția sa alături. Ea iarăși se purta de parcă totul ar fi fost normal, și nu ținea minte nici ziua precedentă. Era așa cum o ținea el minte că era până la moarte.
În câteva zile de studii și discuții cu ceilalți doi membri ai echipajului, a stabilit că acum câteva săptămâni echipajul, disperat de lipsa de rezultate, a făcut un experiment care era interzis de toate instrucțiunile: ai iradiat suprafața oceanului, transmițând prin intermediul impulsului modulat un pachet de date. Și se pare că oceanul i-a observat.
După aceasta, la fiecare dintre ei au început să vină vizitatori.
Solarisul a analizat oamenii de pe stație, și în amintirile lor a găsit insulițe izolate de trăiri foarte puternice, care aveau puține legături cu restul psihicului. Psihanaliștii ar numi aceasta amintiri refulate. Desigur, aceste amintiri sunt, de obicei, de o intensitate foarte mare și sunt fie legate de senzația de vinovăție, fie rușinoase. În cazul eroului principal, asta era moartea soției sale, când după o ceartă ea amenințase că se va sinucide, el bănuia că ea ar putea să o facă, însă a venit să verifice dacă la ea e tot în regulă doar peste două zile, când era deja prea târziu.
Păi iată, Solarisul crea niște mulaje, niște copii ale persoanelor de care erau legate cele mai intense amintiri, așa cum membrii echipajului țineau minte persoanele respective. Și le creau amintirile pe care mulajele celea ar fi trebuit să le aibă.
După ce s-a mai obișnuit cu situația, eroul principal a continuat să trăiască alături de soția sa. Cu timpul ea a aflat că este doar un mulaj (unul foarte exact, de altfel) a soției lui. Ea se frământa, încerca să-și depășească limitele sale, își punea întrebări privind umanitatea și realitatea sa. Problema era că ea în unele limite era om, simțea și gândea ca fosta lui soție. Care este limita de asemănare, după care se poate spune că copia chiar este originalul?
Savanții de la bordul stației au decis să inițieze o nouă serie de experimente - să trimită planetei copia encefalogramei unuia dintre ei (a eroului principal), pentru ca el să ne poată înțelege mai bine. Între timp eroul principal și soția sa planificau revenirea lor pe Pământ și viața de după aceasta. El se temea foarte mult de rezultatele noului experiment - și dacă se va dovedi că în realitate undeva adânc în subconștient el nu-și dorește ca soția lui să fie cu el, iar Solaris-ul va citi aceasta din encefalograma lui și ea va dispărea?
Nu povestesc mai departe, oricum o carte atât de bogată și profundă nu poate fi repovestită superficial. Citiți-o, vă asigur, timpul minunilor crude încă nu a trecut.
Și în sfârșit, povestirea “Masca”. O istorioară plasată în anturajul unei curți medievale, a unei țări abstracte. Personajul principal este o domnișoară, nou-apărută la curte, care vine la un bal și face furori acolo. Dar pe ea nu o interesează oricare, ci doar El. El era un mare gânditor și inovator al timpului său, cărțile și invențiile căruia au puș în mișcare forțele reformatoare ale societății. Și desigur, el a remarcat-o pe eroină la acel bal, și ei au discutat, și au dansat, și la ei s-a înfiripat o relație.
Următoarele căteva zile pentru el au fost zile de nebunie a dragostei. El și-a lăsat toate treburile și discipolii (care erau mulți în toată țara), și petrecea zilele, făcându-i curte ei. Se primblau, discutau, își povestea unul altuia trecutul. Iar nopțile ea le petrecea în iatacul său, gândindu-se la aceea cine e ea și care-i rostul existenței ei... și la greutatea, care cu fiecare zi creștea în burta ei.
El nu remarcase nimic neobișnuit, doar o dată, cănd traversau un mal mocirlos, el i-a propus să o ia în brațe, și ea a refuzat, pentru ca el să nu simtă căt de grea e. El a privit încruntat urmele mult prea adănci lăsate de ea în nisip, însă ea l-a întrebat ceva și el a uitat de aceasta.
Peste căteva zile de comunicare cu el, ea a înțeles că nu mai poate amâna și trebuie să afle, cine e ea în realitate. S-a dezbrăcat în fața oglinzii în camera ei, și-a palpat un timp burta, în care simțea o tărie metalică, și după aceasta s-a decis. A luat un cuțit bine ascuțit și și-a despicat burta.
Din tăietură ea se privea pe ea. Ea era o creatură metalică, făcută în atelierele secrete ale împăratului (salut amatorilor de steampunk), cu un singur scop - să urmărească, să găsească și să ucidă. Și un o singură țintă - el. El devenise mult prea influent și incomod pentru puterea regală, un real pericol pentru stabilitatea sistemului, însă nu putea fi înlăturat direct sau public. Și regele a solicitat o altă cale, una mult mai subtilă și dureroasă pentru el. O mașină-ucigaș, care a ieșit din fata în care el a fost îndrăgostit... care era fata în care el a fost îndrăgostit...
Și exact în acel moment a venit în vizită el, și o văzu cum părăsea primul său corp. Îngrozit, a fugit, însă ea nu a început urmărirea deodată. Așa era programată, să-i dea răgaz, să reușească el să înțeleagă ce soartă îl așteaptă, să simtă pe deplin groaza în fața morții iminente. Doar peste câteva zile a început urmărirea.
Principalul ei instrument era mirosul. Ea mergea pe urma lui, ca un câine de vânătoare, pierzând și revenind înapoi pentru a găsi iar mirosul său. Acea goană epica a durat luni, ei traversând o parte mare a țării. El, datorită inteligenței sale, era un oponent puternic, încurcând urmele, ascunzându-se, ducând-o în eroare. Mai ales că toată lumea îl ajuta.
Oricum, distanța cei despărțea se scurta, încet, dar sigur. Ea îl ajungea. Îl ajungea, și se întreba - bine, am să-l ajung, și ce voi face? Adică, ea știa ce-o punea programul să facă, dar ea, Ea, ce va face?
Nu vă povestesc sfârșitul. Am mai spus, e o povestire despre limitele noastre, despre încercarea de a le conștientiza și depăși, o povestire despre autocunoaștere și introspecție, o parabolă filozofică despre esența rațiunii și a liberuluii arbitru.
Citiți literatură bună. De pildă, ceva scris de Lem. O să vă placă.
