2007 pe piaţa de capital

Se pare că totuşi după mai mulţi ani de expectativă, piaţa noastră de capital demarează (sper să nu deochi).

Volumul tranzacţiilor în acest an a depăşit 1,2 miliarde lei, comparativ cu performanţa anterioară maximă de 480 milioane în 2003 (anul trecut - doar 343 milioane).
Creşterea nivelului mediu al preţurilor la bursă a fost de 99,4% pe parcursul lui 2007(comparativ cu 6,5% în 2006). Este o evoluţie extraordinară - creşterea pieţei de două ori poate lua ani şi chiar decenii în alte părţi.

Desigur, aceasta nu înseamnă că la noi totul e ok şi vom trăi bine. Creşterea enormă a preţurilor nu denotă o creştere la fel de spectaculoasă a parametrilor activităţii companiilor noastre. Pur şi simplu pe parcursul acestui an la noi au început să opereze mai activ investitorii străini de portofoliu. Astfel, persoane şi companii care până acum au investit în România şi Bulgaria, după intrarea lor un UE, au început să privească "mai departe". Şi aşa cum la majoritatea societăţilor noastre preţurile acţiunilor erau (şi încă mai sunt) puternic subevaluate, Moldova e un adevărat Eldorado pentru ei.

În 2007 ţinta principală a fost sectorul bancar. În 2008 creşterea preţurilor va continua, deşi interesele investitorilor vor migra şi spre alte ramuri - industria prelucrătoare, alimentară, construcţii. Aşa că prspectivele arată bine, doar să nu mai facă statul vre-o mişcare nereuşită şi să sperie investitorii...

Pentru mai multe detalii intime referitoare la evoluţie, vedeţi http://www.evm.md/?pageID=0daf695586b52ef6b7d9a1fb02c9f7ff , unde găsiţi toate valorile indicelui EVM-Composite.

Signs

Denumirea: Signs

Regizor: M. Night Shyamalan

Actori: Mel Gibson, Joaquin Phoenix, Rory Culkin (fratele lui "Singur acasă") şi Abigail Breslin (care-i "Little miss sunshine")

Anul lansării: 2002

Pe mine, de exemplu, acest film m-a impresionat profund. Şi nu o dată m-am convins că majoritatea cunoscuţilor mei nu-mi împărtăşesc entuziasmul. Încerc să explic de ce.

Filmul în sine este extraordinar. Actorii fac un joc foarte bun, în special, ca de obicei la Shyamalan, se pune un accent deosebit pe jocul copiilor - şi fetiţa, şi băieţelul rup.

Atmosfera filmului este extraordinară, amatorii de thriller vor fi mulţămiţi. Suspansul de-a lungul filmului creşte, atingând maxima aproape de sfârşit. Deşi majoritatea scenelor nu sunt atât de "straşnice" în sine, impactul lor este amplificat de jocul uneori genial al actorilor (în topul întocmit de canalul Bravo scena amatoricească de la ziua de naştere cu apariţia extraterestrului a luat locul 77 în "Top 100 cele mai straşnice scene din filme", după mine, una dintre cele mai puternice scene din film e acea de pe acoperişul automobilului, deşi nu-i nimic straşnic în ea). Azi puţini regizori mai reuşesc să menţină atenţia spectatorilor fără a organiza pe ecran o baie de sânge, cu tăiere de organe şi insecte care intră sub piele (în film e tăiat doar un singur deget, şi acela extraterestru... ;) ).

Ca atare, cred că majoritatea nemulţămirilor vis-a-vis de acest film apar din cauza neînţelegerii ideii şi scopului filmului. Cunoscând creaţiile anterioare ale lui Shyamalan (The Sixth Sense, Unbreakable) cred că e evident că el nu va face un film cu extratereştri doar pentru a speria spectatorii. Toate filmele lui pun probleme ce ţin de religie, credinţă şi morală. Şi, ca de obicei, în filmele lui anturajul SF sau mistic are ca scop doar crearea unui spaţiu propice pentru experimentele lui cu limitele oamenilor şi cu trăirile lor în circumstanţe neobişnuite. Ca şi pentru majoritatea scriitorilor cu adevărat buni de SF, fantasticul este doar un mijloc, şi nu scopul în sine a creaţiei. De aceea lamentaţiile unora de după vizionare cum că "extratereştrii nu au fost chiar straşnici" trezesc o uşoară nedumerire şi dorinţa de a explica că pentru extratereştri straşnici trebuia de mers la alt film.

Mult mai greu e să le explic ce-i cu finalul filmului (mai departe urmează detalii privind subiectul şi sfârşitul filmului, nu recomand să citiţi dacă încă nu aţi privit filmul). Evoluţia propriu zisă a acţiunii filmului, dacă e să fie repovestită, pare extrem de simplă şi, cum să spun, naivă. Ştiţi, în filmele foarte proaste, când se pare că nu mai există soluţii, şi brusc din întâmplare toate se rezolvă, se găseşte soluţia miraculoasă şi maşina salvatoare este parcată întâmplător exact după colţul care trebuie. Ei, în "Signs" e la fel, numai că toate acestea nu sunt întâmplătoare. Ideea principală a filmului e că tot ce se întâmplă are un sens şi că, desigur, în jur avem o mulţime de semne, trebuie doar să le observăm.

În dramaturgie şi literatură, apelarea la "Deus ex machina" era considerată o dovadă a slăbiciunii autorului, dovada incapacităţii lui de a descurca cu "forţe proprii" subiectul operei. Unica scuză de a apela la divinitatea din cutie pentru un autor este de a demonstra existenţa acestei divinităţi. Şi anume acesta este scopul lui Shyamalan.

Dar, fiind ambiţios, el îşi complică şi mai mult sarcina. Acest mesaj, că "nimic nu-i întâmplător", el încearcă să-l transmită fără a-l pronunţa, să facă spectatorul să înţeleagă singur. Şi în aceeastă situaţie, dacă nu eşti atent la mulţimea de "semne" împrăştiate de-a lungul filmului, chiar poţi să nu observi deosebirea între acest film şi o producţie de mâna a doua, în care acţiunea se dezintegrează din lipsa de resurse interne ale lumii create în operă.

Personal, cred că filmul e una dintre cele mai reuşite creţii a lui Shyamalan - are o idee excepţională, un mod subtil de a o transmite, un joc extraordinar al actorilor şi o atmosferă pe măsură. Recomand tuturor amatorilor de producţii cinematografice de calitate...

Istoria lumii in 10 capitole şi jumătate

Autor: Julian Barnes

Denumirea originală: A History of the World in 10½ Chapters

Anul editării: 1989

Deja de mai multi ani, această carte rămâne preferata mea. Deşi, este destul de greu de definit, de ce. Ştiţi cum e cu cărţile bune - contează nu numai ideea şi subiectul, ci şi limbajul, "volumul" şi credibilitatea personajelor, atmosfera creată... Dacă nu ştiţi cum e cu cărţile bune, încercaţi să povestiţi cuiva subiectul romanului "Idiotul" de Dostoevskii, să vedeţi ce va rămâne din una dintre cele mai bune cărţi a literaturii mondiale.

Romanul lui Julian Barnes reprezintă o colecţie din 10 istorioare (şi jumătate), care i-au părut oarecum reprezentative autorului pentru "istoria lumii". Care au fost criteriile la selectarea tematicii, pentru mine rămâne un mister, însă rezultatul este extraordinar. Nişte istorii diferite, care doar uneori se intersectează, de regulă indirect, însă această mozaică crează un tot întreg fascinant. Oricum, câteva teme persistă: arca lui Noe, nave, naufragii, pasageri neinvitaţi, trădare, dragoste şi cari (da, cari care rod lemnul). Unele capitole sunt nişte mistificări ale unor fapte şi personaje reale, mistificări atât de bine făcute, încât este nevoie de nişte cercetări destul de avansate pentru a-ţi da seama de aceasta. Unele capitole sunt descrierea unor evenimente reale, fără careva abateri de le ale. Şi, desigur, câteva capitole sunt pură ficţiune. Oricum, stilul naraţiunii este foarte diferit de la un capitol la altul.

Oricum, tema principală a cărţii e o polemică pe care autorul o poartă nu atât cu Dumnezeu, ci cu viziunea oficială a religiei asupra lui. Cartea începe cu o altă istorie a arcăi lui Noe, iar se termină cu o răsturnare a concepţiilor despre viaţa de apoi. Dar nu vă faceţi griji, această polemică nu afectează deloc calitatea literară a cărţii.

Deci, recomandarea mea amatorilor de literatură de excepţie - citiţi aceast carte. Vă asigur, la capitolul patru veţi fi deja prinşi. Prin librării cartea este disponibilă atât în română, cât şi în rusă, o puteţi găsi şi pe net.

Nu vorbiti de rau Moldova

Companie binecunoscută din Moldova. Valoarea nominală a unei acţiuni e de doi lei. Acum am făcut estimarea acţiunilor - preţul corect al unei acţiuni e de 226 de lei (obţinut prin două metode diferite). Creştere de peste 100 de ori... Şi astfel de cazuri sunt chiar multe.
Să mai spună cineva că în Moldova nu e bine de investit...

Turnul temporal

TIMPUL PREZENT: Eu a avea un nenoroc fenomenal. Din cele zece mii de ore pe care a le patrula schimbul nostru, crima a se petrece anume în sectorul meu.
Din spitalul Turnului eu a fi informat ca în timpul lor ei a depista un poliţist mort care a veni din timpul controlat de mine. El a fi desfigurat şi a nu putea fi identificat. Ei a încerca să localizeze cât mai exact momentul în care a fi ucis poliţistul.
Eu a lucra în Poliţia Temporală de douăzeci de ani liniari şi în această perioadă a nu fi ucis nici un poliţist. Acest caz a fi primul. Şi eu a nu crede că a se mai putea repara ceva. Dacă omorul a se petrece undeva în afara Turnului, atunci da. Atunci nimic mai elementar. Pur şi simplu a te întoarce prin timp puţin înaintea crimei şi a o preîntâmpina.
În Turn, însă, totul a fi altfel. Aici timpul a nu mai fi liniar. Aici noi, poliţiştii, în vorbe şi în gând a utiliza doar infinitivul verbelor, lipsindu-le astfel de categoria “timp”. Aici a nu se putea spune că ceva a se petrece înaintea la altceva. Aici orice eveniment a se petrece veşnic şi toate evenimentele a avea loc concomitent. Aici a fi Turnul Temporal.
Cei de la spital a localiza adresa pentru momentul crimei. Timpul minus doua ore. Când a ajunge eu acolo, a mai avea la dispoziţie vre-o cinci minute rezervă.
Eu a mă ridica din fotoliu. Eu a transfera controlul sectorului meu la postul următor. Eu a intra în cabina temporală. Eu a pronunţa cu glas tare, adresându-mă microfonului din perete:
“ Timpul minus două ore “. Eu a dispărea din timpul prezent.

TIMPUL NU EXISTĂ: Eu sunt întins pe lungimea a două ore. Sunt non existent. Deşi la fiece salt mă conving pe mine însumi că atunci când nu exista timp nu pot exista nici senzaţii, impresia că nu exist continuă să persiste.
La lecţiile de teoria salturilor transtemporale ni se explica că senzaţiile pe care le simţim în timpul saltului apar în momentul întoarcerii la timpul normal. Ele sunt proiectate retroactiv de creierul nostru în perioada non-existenţei noastre, pentru a umplea cu o părere de viaţă gaura creată în textura existenţei. Iar noi ţinem minte că în acea perioadă avem gânduri şi senzaţii.
Şi eu acum cred că gândesc, cred că mă simt întins pe lungimea a două ore. Toate acestea nu sunt veridice. În realitate acum este doar scurta clipă de trecere de la “TIMPUL NU EXISTĂ” la viaţa normală, când conştientul îşi revine şi observă în sine o ruptură de două ore lungime, pe care începe să o umple în panică cu tot ce se nimereşte - iată ce se întâmplă acum.

TIMPUL MINUS DOUĂ ORE: Primele senzaţii pe care le-am avut după salt - durere în tot corpul şi impresia că mă asfixiam. Totul era în regulă, aşa se întâmpla de fiece dată. Eu am tras din răsputeri aer în plămâni, ochii insă nu i-am deschis. Era devreme, daca i-aş fi deschis atunci, ameţeam şi nu mai puteam face nimic o oră întreagă. Am stat răbdător o habă de vreme, respirând adânc. Gata. Mi-a trecut. Puteam să pornesc.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 59 MINUTE: Mă grăbeam fiindcă mai aveam puţin timp la dispoziţie. Aşa cum mi-am revenit după salt vre-un minut, din rezervă au mai rămas doar patru minute de timp liniar, minute în care trebuia să găsesc şi să arestez criminalul. Din mers mi-am inclus sistemele de securitate corporală şi transport temporal individual. Acum, dacă aş fi rănit sau ucis, corpul meu s-ar transporta automat la spitalul nostru, ce se află în timpul minus opt mii ore. Tot din mers mi-am verificat arma şi am început să caut sistematic prin toate încăperile.
Nivelurile Turnului nu se deosebeau unul de altul. Cândva demult-demult a fost construit primul nivel al Turnului ce s-a multiplicat la infinit în viitor şi trecut. Acum nimeni nu mai ştia care anume a fost acel prim nivel. Profesorul nostru de “Istoria Poliţiei Temporale” glumea deseori cum că acel prim nivel se află exact la mijlocul Turnului, problema constând doar în a afla unde este acel mijloc.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 55 MINUTE: Împuşcătura a răsunat chiar în încăperea vecină. Uşa era deschisă şi s-a auzit cum a căzut un corp. Mi-am scos arma şi m-am uitat prin uşa întredeschisă.
Totul era clar: am întârziat şi acum totul era iremediabil pierdut. Un tip îmbrăcat în uniforma Poliţiei Temporale stătea cu spatele spre mine, la vre-o doi metri de uşă. Pe podea la picioarele lui era întins un alt tip în care primul a tras. Primul a mai împuşcat de două ori, din omul de pe podea nu a mai rămas aproape nimic - era clar de ce acei de la spital nu l-au putut identifica. După rămăşiţele uniformei se putea spune, totuşi, că fusese poliţist.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 54 MINUTE, 14 SECUNDE: Omul de pe podea a dispărut. Probabil, s-au activat sistemele de securitate personală şi l-au transportat la Spital. Criminalul a rămas aplecat înainte, cu dezintegratorul în mână, creând impresia că aşteaptă ceva.
- Aruncă arma, i-am spus, eşti arestat.
Nici n-a tresărit. De parcă se aşteptase la aşa ceva. A stat puţin nemişcat, apoi brusc a început să se întoarcă spre mine, strigând: “Stai, nu tra...”. Am tras. El, desigur, a căzut mort. Nu greşesc la trageri niciodată.
Am făcut doi paşi spre el şi i-am văzut faţa. Pe podea eram chiar eu.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 53 MINUTE, 36 SECUNDE: Mai departe acţiunile mele au fost mecanice. De la venirea în Poliţie mi se tot spunea că cel mai groaznic lucru în timp este întâlnirea cu mine însumi. Deşi acest lucru s-a produs, mai încercam încă să-l evit. Am tras de două ori în mine acel mort, apoi cadavrul meu a dispărut. A intrat în funcţiune transportorul temporal. Am rămas singur.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 53 MINUTE, 08 SECUNDE: Nu, nu singur. M-am îndreptat încet din spate şi, îngrozit, aşteptam. Deşi eram sigur că în spatele meu, în cadrul uşii, stăteam eu cu arma pregătită. Aşteptam.
- Aruncă arma, mi-am spus, eşti arestat.
Ce trebuia sa fac? Peste o clipă aveam să trag în mine. Mă cunoşteam: in asemenea clipe sunt foarte încordat. Şi dacă mi-aş fi văzut propria faţă, aş fi tras cu siguranţă. Dar ce mai puteam să fac? Am simţit că încep să-mi pierd judecata. Trebuia să-mi explic cumva ce se întâmplă. Am început să mă întorc. Faţa era deja îndreptată spre mine, mă recunoşteam de acum... Degetul care îmi era atât de familiar a început să apese trăgaciul.
- Stai, nu tra...
Prea târziu...

2.IX.’95 - 6.IX.’96

You've got to find what you love

După mine, această cuvântare chiar rupe. Mai ales pe fonul respectului deosebit pe care îl am faţă de Apple şi modul lor de a fi, m-a impresionat. Cred că merită de a fi citit/ascultat.



'You've got to find what you love,' Jobs says

This is the text of the Commencement address by Steve Jobs, CEO of Apple Computer and of Pixar Animation Studios, delivered on June 12, 2005.
I am honored to be with you today at your commencement from one of the finest universities in the world. I never graduated from college. Truth be told, this is the closest I've ever gotten to a college graduation. Today I want to tell you three stories from my life. That's it. No big deal. Just three stories.
The first story is about connecting the dots.
I dropped out of Reed College after the first 6 months, but then stayed around as a drop-in for another 18 months or so before I really quit. So why did I drop out?
It started before I was born. My biological mother was a young, unwed college graduate student, and she decided to put me up for adoption. She felt very strongly that I should be adopted by college graduates, so everything was all set for me to be adopted at birth by a lawyer and his wife. Except that when I popped out they decided at the last minute that they really wanted a girl. So my parents, who were on a waiting list, got a call in the middle of the night asking: "We have an unexpected baby boy; do you want him?" They said: "Of course." My biological mother later found out that my mother had never graduated from college and that my father had never graduated from high school. She refused to sign the final adoption papers. She only relented a few months later when my parents promised that I would someday go to college.
And 17 years later I did go to college. But I naively chose a college that was almost as expensive as Stanford, and all of my working-class parents' savings were being spent on my college tuition. After six months, I couldn't see the value in it. I had no idea what I wanted to do with my life and no idea how college was going to help me figure it out. And here I was spending all of the money my parents had saved their entire life. So I decided to drop out and trust that it would all work out OK. It was pretty scary at the time, but looking back it was one of the best decisions I ever made. The minute I dropped out I could stop taking the required classes that didn't interest me, and begin dropping in on the ones that looked interesting.
It wasn't all romantic. I didn't have a dorm room, so I slept on the floor in friends' rooms, I returned coke bottles for the 5¢ deposits to buy food with, and I would walk the 7 miles across town every Sunday night to get one good meal a week at the Hare Krishna temple. I loved it. And much of what I stumbled into by following my curiosity and intuition turned out to be priceless later on. Let me give you one example:
Reed College at that time offered perhaps the best calligraphy instruction in the country. Throughout the campus every poster, every label on every drawer, was beautifully hand calligraphed. Because I had dropped out and didn't have to take the normal classes, I decided to take a calligraphy class to learn how to do this. I learned about serif and san serif typefaces, about varying the amount of space between different letter combinations, about what makes great typography great. It was beautiful, historical, artistically subtle in a way that science can't capture, and I found it fascinating.
None of this had even a hope of any practical application in my life. But ten years later, when we were designing the first Macintosh computer, it all came back to me. And we designed it all into the Mac. It was the first computer with beautiful typography. If I had never dropped in on that single course in college, the Mac would have never had multiple typefaces or proportionally spaced fonts. And since Windows just copied the Mac, its likely that no personal computer would have them. If I had never dropped out, I would have never dropped in on this calligraphy class, and personal computers might not have the wonderful typography that they do. Of course it was impossible to connect the dots looking forward when I was in college. But it was very, very clear looking backwards ten years later.
Again, you can't connect the dots looking forward; you can only connect them looking backwards. So you have to trust that the dots will somehow connect in your future. You have to trust in something — your gut, destiny, life, karma, whatever. This approach has never let me down, and it has made all the difference in my life.
My second story is about love and loss.
I was lucky — I found what I loved to do early in life. Woz and I started Apple in my parents garage when I was 20. We worked hard, and in 10 years Apple had grown from just the two of us in a garage into a $2 billion company with over 4000 employees. We had just released our finest creation — the Macintosh — a year earlier, and I had just turned 30. And then I got fired. How can you get fired from a company you started? Well, as Apple grew we hired someone who I thought was very talented to run the company with me, and for the first year or so things went well. But then our visions of the future began to diverge and eventually we had a falling out. When we did, our Board of Directors sided with him. So at 30 I was out. And very publicly out. What had been the focus of my entire adult life was gone, and it was devastating.
I really didn't know what to do for a few months. I felt that I had let the previous generation of entrepreneurs down - that I had dropped the baton as it was being passed to me. I met with David Packard and Bob Noyce and tried to apologize for screwing up so badly. I was a very public failure, and I even thought about running away from the valley. But something slowly began to dawn on me — I still loved what I did. The turn of events at Apple had not changed that one bit. I had been rejected, but I was still in love. And so I decided to start over.
I didn't see it then, but it turned out that getting fired from Apple was the best thing that could have ever happened to me. The heaviness of being successful was replaced by the lightness of being a beginner again, less sure about everything. It freed me to enter one of the most creative periods of my life.
During the next five years, I started a company named NeXT, another company named Pixar, and fell in love with an amazing woman who would become my wife. Pixar went on to create the worlds first computer animated feature film, Toy Story, and is now the most successful animation studio in the world. In a remarkable turn of events, Apple bought NeXT, I returned to Apple, and the technology we developed at NeXT is at the heart of Apple's current renaissance. And Laurene and I have a wonderful family together.
I'm pretty sure none of this would have happened if I hadn't been fired from Apple. It was awful tasting medicine, but I guess the patient needed it. Sometimes life hits you in the head with a brick. Don't lose faith. I'm convinced that the only thing that kept me going was that I loved what I did. You've got to find what you love. And that is as true for your work as it is for your lovers. Your work is going to fill a large part of your life, and the only way to be truly satisfied is to do what you believe is great work. And the only way to do great work is to love what you do. If you haven't found it yet, keep looking. Don't settle. As with all matters of the heart, you'll know when you find it. And, like any great relationship, it just gets better and better as the years roll on. So keep looking until you find it. Don't settle.
My third story is about death.
When I was 17, I read a quote that went something like: "If you live each day as if it was your last, someday you'll most certainly be right." It made an impression on me, and since then, for the past 33 years, I have looked in the mirror every morning and asked myself: "If today were the last day of my life, would I want to do what I am about to do today?" And whenever the answer has been "No" for too many days in a row, I know I need to change something.
Remembering that I'll be dead soon is the most important tool I've ever encountered to help me make the big choices in life. Because almost everything — all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure - these things just fall away in the face of death, leaving only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart.
About a year ago I was diagnosed with cancer. I had a scan at 7:30 in the morning, and it clearly showed a tumor on my pancreas. I didn't even know what a pancreas was. The doctors told me this was almost certainly a type of cancer that is incurable, and that I should expect to live no longer than three to six months. My doctor advised me to go home and get my affairs in order, which is doctor's code for prepare to die. It means to try to tell your kids everything you thought you'd have the next 10 years to tell them in just a few months. It means to make sure everything is buttoned up so that it will be as easy as possible for your family. It means to say your goodbyes.
I lived with that diagnosis all day. Later that evening I had a biopsy, where they stuck an endoscope down my throat, through my stomach and into my intestines, put a needle into my pancreas and got a few cells from the tumor. I was sedated, but my wife, who was there, told me that when they viewed the cells under a microscope the doctors started crying because it turned out to be a very rare form of pancreatic cancer that is curable with surgery. I had the surgery and I'm fine now.
This was the closest I've been to facing death, and I hope its the closest I get for a few more decades. Having lived through it, I can now say this to you with a bit more certainty than when death was a useful but purely intellectual concept:
No one wants to die. Even people who want to go to heaven don't want to die to get there. And yet death is the destination we all share. No one has ever escaped it. And that is as it should be, because Death is very likely the single best invention of Life. It is Life's change agent. It clears out the old to make way for the new. Right now the new is you, but someday not too long from now, you will gradually become the old and be cleared away. Sorry to be so dramatic, but it is quite true.
Your time is limited, so don't waste it living someone else's life. Don't be trapped by dogma — which is living with the results of other people's thinking. Don't let the noise of others' opinions drown out your own inner voice. And most important, have the courage to follow your heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary.
When I was young, there was an amazing publication called The Whole Earth Catalog, which was one of the bibles of my generation. It was created by a fellow named Stewart Brand not far from here in Menlo Park, and he brought it to life with his poetic touch. This was in the late 1960's, before personal computers and desktop publishing, so it was all made with typewriters, scissors, and polaroid cameras. It was sort of like Google in paperback form, 35 years before Google came along: it was idealistic, and overflowing with neat tools and great notions.
Stewart and his team put out several issues of The Whole Earth Catalog, and then when it had run its course, they put out a final issue. It was the mid-1970s, and I was your age. On the back cover of their final issue was a photograph of an early morning country road, the kind you might find yourself hitchhiking on if you were so adventurous. Beneath it were the words: "Stay Hungry. Stay Foolish." It was their farewell message as they signed off. Stay Hungry. Stay Foolish. And I have always wished that for myself. And now, as you graduate to begin anew, I wish that for you.
Stay Hungry. Stay Foolish.
Thank you all very much.



http://news-service.stanford.edu/news/2005/june15/jobs-061505.html
Stanford Report, June 14, 2005

Surpriza placuta

"Ironia soartei. Continuarea" s-a dovedit a fi o surpriză plăcută pentru mine. Poate din cauza că nu mă aşteptam la multe de la acest film... Oricum, a fost vesel, s-a păstrat o proporţie reuşită între aluzii şi citate din primul film şi adăugiri contemporane. A fost oarecum trist şi nostalgic să-i vezi pe actorii din primul film îmbătrâniţi, însă au jucat ei bine. Chiar şi Reazanov şi-a avut rolul tradiţional...

Păcat că rolul eroinei principale a fost foarte limitat - pe fonul duelului unor astfel de actori ca Habenskii şi Bezrukov, Boiarskaia în majoritatea cazurilor apărea pe rol de decor (ce-i drept, decor frumos...). Filmul mi-a plăcut.

După film am fost să vedem brăduţul de la Primărie.

Bradutul de craciun

Se pare că prima rundă între Primăria Chişinăului şi Preşedinţie a fost câştigată de Primărie. Brăduţul este instalat, chiar dacă şi nu în piaţă, iar Preşedinţia a apărut într-o lumină ridicolă la culme. Deşi, nu am dubii că ei mai au în rezervă o mulţime de alte manevre dolosive, pentru a arăta cine-i mai tare...

Incerc si eu

După multe dubii şi vizite invidioase pe alte bloguri, încerc şi eu... Deşi nu sunt sigur că am ceva interesant de spus... vom vedea.