Signs

Denumirea: Signs

Regizor: M. Night Shyamalan

Actori: Mel Gibson, Joaquin Phoenix, Rory Culkin (fratele lui "Singur acasă") şi Abigail Breslin (care-i "Little miss sunshine")

Anul lansării: 2002

Pe mine, de exemplu, acest film m-a impresionat profund. Şi nu o dată m-am convins că majoritatea cunoscuţilor mei nu-mi împărtăşesc entuziasmul. Încerc să explic de ce.

Filmul în sine este extraordinar. Actorii fac un joc foarte bun, în special, ca de obicei la Shyamalan, se pune un accent deosebit pe jocul copiilor - şi fetiţa, şi băieţelul rup.

Atmosfera filmului este extraordinară, amatorii de thriller vor fi mulţămiţi. Suspansul de-a lungul filmului creşte, atingând maxima aproape de sfârşit. Deşi majoritatea scenelor nu sunt atât de "straşnice" în sine, impactul lor este amplificat de jocul uneori genial al actorilor (în topul întocmit de canalul Bravo scena amatoricească de la ziua de naştere cu apariţia extraterestrului a luat locul 77 în "Top 100 cele mai straşnice scene din filme", după mine, una dintre cele mai puternice scene din film e acea de pe acoperişul automobilului, deşi nu-i nimic straşnic în ea). Azi puţini regizori mai reuşesc să menţină atenţia spectatorilor fără a organiza pe ecran o baie de sânge, cu tăiere de organe şi insecte care intră sub piele (în film e tăiat doar un singur deget, şi acela extraterestru... ;) ).

Ca atare, cred că majoritatea nemulţămirilor vis-a-vis de acest film apar din cauza neînţelegerii ideii şi scopului filmului. Cunoscând creaţiile anterioare ale lui Shyamalan (The Sixth Sense, Unbreakable) cred că e evident că el nu va face un film cu extratereştri doar pentru a speria spectatorii. Toate filmele lui pun probleme ce ţin de religie, credinţă şi morală. Şi, ca de obicei, în filmele lui anturajul SF sau mistic are ca scop doar crearea unui spaţiu propice pentru experimentele lui cu limitele oamenilor şi cu trăirile lor în circumstanţe neobişnuite. Ca şi pentru majoritatea scriitorilor cu adevărat buni de SF, fantasticul este doar un mijloc, şi nu scopul în sine a creaţiei. De aceea lamentaţiile unora de după vizionare cum că "extratereştrii nu au fost chiar straşnici" trezesc o uşoară nedumerire şi dorinţa de a explica că pentru extratereştri straşnici trebuia de mers la alt film.

Mult mai greu e să le explic ce-i cu finalul filmului (mai departe urmează detalii privind subiectul şi sfârşitul filmului, nu recomand să citiţi dacă încă nu aţi privit filmul). Evoluţia propriu zisă a acţiunii filmului, dacă e să fie repovestită, pare extrem de simplă şi, cum să spun, naivă. Ştiţi, în filmele foarte proaste, când se pare că nu mai există soluţii, şi brusc din întâmplare toate se rezolvă, se găseşte soluţia miraculoasă şi maşina salvatoare este parcată întâmplător exact după colţul care trebuie. Ei, în "Signs" e la fel, numai că toate acestea nu sunt întâmplătoare. Ideea principală a filmului e că tot ce se întâmplă are un sens şi că, desigur, în jur avem o mulţime de semne, trebuie doar să le observăm.

În dramaturgie şi literatură, apelarea la "Deus ex machina" era considerată o dovadă a slăbiciunii autorului, dovada incapacităţii lui de a descurca cu "forţe proprii" subiectul operei. Unica scuză de a apela la divinitatea din cutie pentru un autor este de a demonstra existenţa acestei divinităţi. Şi anume acesta este scopul lui Shyamalan.

Dar, fiind ambiţios, el îşi complică şi mai mult sarcina. Acest mesaj, că "nimic nu-i întâmplător", el încearcă să-l transmită fără a-l pronunţa, să facă spectatorul să înţeleagă singur. Şi în aceeastă situaţie, dacă nu eşti atent la mulţimea de "semne" împrăştiate de-a lungul filmului, chiar poţi să nu observi deosebirea între acest film şi o producţie de mâna a doua, în care acţiunea se dezintegrează din lipsa de resurse interne ale lumii create în operă.

Personal, cred că filmul e una dintre cele mai reuşite creţii a lui Shyamalan - are o idee excepţională, un mod subtil de a o transmite, un joc extraordinar al actorilor şi o atmosferă pe măsură. Recomand tuturor amatorilor de producţii cinematografice de calitate...