Turnul temporal

TIMPUL PREZENT: Eu a avea un nenoroc fenomenal. Din cele zece mii de ore pe care a le patrula schimbul nostru, crima a se petrece anume în sectorul meu.
Din spitalul Turnului eu a fi informat ca în timpul lor ei a depista un poliţist mort care a veni din timpul controlat de mine. El a fi desfigurat şi a nu putea fi identificat. Ei a încerca să localizeze cât mai exact momentul în care a fi ucis poliţistul.
Eu a lucra în Poliţia Temporală de douăzeci de ani liniari şi în această perioadă a nu fi ucis nici un poliţist. Acest caz a fi primul. Şi eu a nu crede că a se mai putea repara ceva. Dacă omorul a se petrece undeva în afara Turnului, atunci da. Atunci nimic mai elementar. Pur şi simplu a te întoarce prin timp puţin înaintea crimei şi a o preîntâmpina.
În Turn, însă, totul a fi altfel. Aici timpul a nu mai fi liniar. Aici noi, poliţiştii, în vorbe şi în gând a utiliza doar infinitivul verbelor, lipsindu-le astfel de categoria “timp”. Aici a nu se putea spune că ceva a se petrece înaintea la altceva. Aici orice eveniment a se petrece veşnic şi toate evenimentele a avea loc concomitent. Aici a fi Turnul Temporal.
Cei de la spital a localiza adresa pentru momentul crimei. Timpul minus doua ore. Când a ajunge eu acolo, a mai avea la dispoziţie vre-o cinci minute rezervă.
Eu a mă ridica din fotoliu. Eu a transfera controlul sectorului meu la postul următor. Eu a intra în cabina temporală. Eu a pronunţa cu glas tare, adresându-mă microfonului din perete:
“ Timpul minus două ore “. Eu a dispărea din timpul prezent.

TIMPUL NU EXISTĂ: Eu sunt întins pe lungimea a două ore. Sunt non existent. Deşi la fiece salt mă conving pe mine însumi că atunci când nu exista timp nu pot exista nici senzaţii, impresia că nu exist continuă să persiste.
La lecţiile de teoria salturilor transtemporale ni se explica că senzaţiile pe care le simţim în timpul saltului apar în momentul întoarcerii la timpul normal. Ele sunt proiectate retroactiv de creierul nostru în perioada non-existenţei noastre, pentru a umplea cu o părere de viaţă gaura creată în textura existenţei. Iar noi ţinem minte că în acea perioadă avem gânduri şi senzaţii.
Şi eu acum cred că gândesc, cred că mă simt întins pe lungimea a două ore. Toate acestea nu sunt veridice. În realitate acum este doar scurta clipă de trecere de la “TIMPUL NU EXISTĂ” la viaţa normală, când conştientul îşi revine şi observă în sine o ruptură de două ore lungime, pe care începe să o umple în panică cu tot ce se nimereşte - iată ce se întâmplă acum.

TIMPUL MINUS DOUĂ ORE: Primele senzaţii pe care le-am avut după salt - durere în tot corpul şi impresia că mă asfixiam. Totul era în regulă, aşa se întâmpla de fiece dată. Eu am tras din răsputeri aer în plămâni, ochii insă nu i-am deschis. Era devreme, daca i-aş fi deschis atunci, ameţeam şi nu mai puteam face nimic o oră întreagă. Am stat răbdător o habă de vreme, respirând adânc. Gata. Mi-a trecut. Puteam să pornesc.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 59 MINUTE: Mă grăbeam fiindcă mai aveam puţin timp la dispoziţie. Aşa cum mi-am revenit după salt vre-un minut, din rezervă au mai rămas doar patru minute de timp liniar, minute în care trebuia să găsesc şi să arestez criminalul. Din mers mi-am inclus sistemele de securitate corporală şi transport temporal individual. Acum, dacă aş fi rănit sau ucis, corpul meu s-ar transporta automat la spitalul nostru, ce se află în timpul minus opt mii ore. Tot din mers mi-am verificat arma şi am început să caut sistematic prin toate încăperile.
Nivelurile Turnului nu se deosebeau unul de altul. Cândva demult-demult a fost construit primul nivel al Turnului ce s-a multiplicat la infinit în viitor şi trecut. Acum nimeni nu mai ştia care anume a fost acel prim nivel. Profesorul nostru de “Istoria Poliţiei Temporale” glumea deseori cum că acel prim nivel se află exact la mijlocul Turnului, problema constând doar în a afla unde este acel mijloc.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 55 MINUTE: Împuşcătura a răsunat chiar în încăperea vecină. Uşa era deschisă şi s-a auzit cum a căzut un corp. Mi-am scos arma şi m-am uitat prin uşa întredeschisă.
Totul era clar: am întârziat şi acum totul era iremediabil pierdut. Un tip îmbrăcat în uniforma Poliţiei Temporale stătea cu spatele spre mine, la vre-o doi metri de uşă. Pe podea la picioarele lui era întins un alt tip în care primul a tras. Primul a mai împuşcat de două ori, din omul de pe podea nu a mai rămas aproape nimic - era clar de ce acei de la spital nu l-au putut identifica. După rămăşiţele uniformei se putea spune, totuşi, că fusese poliţist.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 54 MINUTE, 14 SECUNDE: Omul de pe podea a dispărut. Probabil, s-au activat sistemele de securitate personală şi l-au transportat la Spital. Criminalul a rămas aplecat înainte, cu dezintegratorul în mână, creând impresia că aşteaptă ceva.
- Aruncă arma, i-am spus, eşti arestat.
Nici n-a tresărit. De parcă se aşteptase la aşa ceva. A stat puţin nemişcat, apoi brusc a început să se întoarcă spre mine, strigând: “Stai, nu tra...”. Am tras. El, desigur, a căzut mort. Nu greşesc la trageri niciodată.
Am făcut doi paşi spre el şi i-am văzut faţa. Pe podea eram chiar eu.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 53 MINUTE, 36 SECUNDE: Mai departe acţiunile mele au fost mecanice. De la venirea în Poliţie mi se tot spunea că cel mai groaznic lucru în timp este întâlnirea cu mine însumi. Deşi acest lucru s-a produs, mai încercam încă să-l evit. Am tras de două ori în mine acel mort, apoi cadavrul meu a dispărut. A intrat în funcţiune transportorul temporal. Am rămas singur.

TIMPUL MINUS O ORĂ, 53 MINUTE, 08 SECUNDE: Nu, nu singur. M-am îndreptat încet din spate şi, îngrozit, aşteptam. Deşi eram sigur că în spatele meu, în cadrul uşii, stăteam eu cu arma pregătită. Aşteptam.
- Aruncă arma, mi-am spus, eşti arestat.
Ce trebuia sa fac? Peste o clipă aveam să trag în mine. Mă cunoşteam: in asemenea clipe sunt foarte încordat. Şi dacă mi-aş fi văzut propria faţă, aş fi tras cu siguranţă. Dar ce mai puteam să fac? Am simţit că încep să-mi pierd judecata. Trebuia să-mi explic cumva ce se întâmplă. Am început să mă întorc. Faţa era deja îndreptată spre mine, mă recunoşteam de acum... Degetul care îmi era atât de familiar a început să apese trăgaciul.
- Stai, nu tra...
Prea târziu...

2.IX.’95 - 6.IX.’96