Cum gindeste un om?

Casa ei se vedea de departe. Ochiul, obişnuit cu peisajul grămezilor pârjolite de moloz, este atras imediat de această construcţie. Ea aduce în haosul din jur o notă disonantă de ordine. De sobrietate, chiar. Se înalţă ca un simbol al sfidării. Om versus Distrugere. Deşi ştiu că a fost ridicată deja după Distrugere, deşi am ajutat chiar eu la clădirea ei, înţeleg că priveliştea trebuie să mă impresioneze.

Nu există gard. De cine să protejeze? Dacă ceea ce am auzit este corect, am mai rămas doar doisprezece. O duzină, împrăştiaţi în diferite colţuri a lumii. Mă apropii de uşă. De cât timp nu am mai fost aici? De şase ani? De şapte?

Ea e în bucătărie. Este îmbrăcată în halatul pe care îl cunosc atât de bine. Păru-i cârlionţat cade în cascade aurii pe umeri. Când mă vede, înmărmureşte. Mă văd oglindit în ochii ei verzi, ce s-au deschis larg, privindu-mă cu o imensă uimire.

Străbat în câţiva paşi distanţa ce ne desparte şi o îmbrăţişez. Îi simt corpul suplu încordându-se ca o strună întinsă. Mâinile ei mi se proptesc în piept. “Cum, mai ai tupeul să vii aici? După atâta timp? Nu! Lasă-mă’n pace. Pleacă!”

Continui să o strâng în braţe. Îi sărut cu aviditate fruntea, ochii care s-au umplut de lacrimi, obrajii şi gura. Buzele la care am visat toţi aceşti ani. Buzele, de amintirea cărora încercam să fug.

Însă acum m-am întors. Şi aceste buze îmi aparţineau.

Sub presiunea săruturilor mele împotrivirea ei se topeşte, suspinele de plâns în-cetează şi iată-ne înlănţuiţi, îmbrăţişându-ne frenetic, în pragul supremei uitări.
Mâinile ei îmi trag febril cămaşa de pe umeri. O salt pe masă, îi desfac centura de care e atârnat pistolul şi îl las să cadă jos, dezleg cordonul şi sunt orbit de albeaţa trupului ei. Un teanc de farfurii cade pe podea cu un zgomot asurzitor de veselă spartă. Suntem iarăşi împreună.

Apoi, brusc, ea îngheaţă. Corpul ei devine rigid şi străin. Privirea îi este aţintită peste umărul meu. “Fă cunoştinţă, îmi zice cu o voce lipsită de orice expresie, soţul meu.” 
Înmărmuresc. Ce fel de soţ? De unde dracul s-a mai luat?

Evitând să privească spre mine sau spre soţ, ea îşi ia într-o mână halatul, în alta arma şi iese din bucătărie. Fără a spune nimic. Apatic, mă aşez pe unul din scaune. În mica bucătărie se instaurează o linişte stânjenitoare, aproape palpabilă.

Soţul face o mişcare de parcă ar dori să o oprească. Se întoarce spre mine. Pe faţă i se citeşte o umbră de speranţă – poate eu pot să-i explic ce se petrece. Nu prea am cu ce-l ajuta. Urmărit de privirea lui, îmi aduc hainele la o ordine sumară şi îmi prind la loc pistolul. Deodată, îmi dau seama că nu ştiu ce va urma, ce TREBUIE să urmeze. Ce face un soţ gelos când îşi vede soţia făcând cu cineva dragoste pe masa din bucătărie?

În fine, văzând că din partea mea nu vor urma explicaţii, este nevoit să accepte realitatea. Faţa i se crispează, pare că îşi reţine cu greu lacrimile. Devenit brusc gârbov, se apropie de masă şi se lasă greu pe un scaun în faţa mea. Îşi scoate cu degetele tremurânde o ţigară din pachet şi îl aruncă pe masă. Mă invită cu un gest să servesc şi eu. Îşi aprinde ţigara şi începe să o fumeze nervos, cu fumuri lungi, avide. Ce trebuie să fac în aşa o situaţie? Ambii păstrăm tăcerea. Îi studiez atent chipul, încercând să ghicesc la ce se gândeşte. El evită să mă privească.

Apoi îşi scoate pistolul şi trage în mine. Mă nimereşte în piept. Lovitura mă aruncă cu tot cu scaun în peretele ce se află doar la câţiva centimetri în spate.

Continui să-l privesc. Într-un târziu, îmi iau şi eu o ţigară. Până acum nu am mai fumat, însă îmi pare că un om ar trebui să înceapă să fumeze anume într-o astfel de situaţie. Fumăm, studiindu-ne reciproc. Liniştea este absolută. Încerc să par liniştit, însă simt că nu mai am mult până a intra în panică. Ce trebuie să fac?

Simplificând la maxim, am două opţiuni – plec sau trag în el. Însă am venit pentru a rămâne. În fine, scot pistolul şi trag. Îl lovesc din plin. Pentru a nu se răsturna împreună cu scaunul, se apucă de masă, iar eu susţin masa ca să nu se răstoarne şi ea.

Continuăm să fumăm ţigară după ţigară. Camera se umple cu fum. Fiecare îşi ţine în mâna dreaptă pistolul. Peste un timp el iarăşi trage şi iarăşi sunt aruncat în perete. Mai târziu trag eu şi din nou trebuie să prind masa ca să nu se răstoarne.

Ţigările se termină şi scot un pachet nou din Rezerva Intangibilă. Totuşi, ce e de făcut? Fumul devine tot mai des, deja nu-i mai disting faţa. Văd doar o umbră vagă. Însă ştiu că el e acolo, fumând ţigară după ţigară, cu ochii aţintiţi asupra umbrei vagi care sunt eu. Iar la intervale egale de timp el trage în direcţia mea.

E un cerc vicios. Noi nu cunoaştem soluţia. Aşa şi vom rămâne aici, trăgând unul în altul şi încercând să rezolvăm principala problemă pentru noi, androizii rămaşi – cum ar fi gândit un om? Vom sta aşa, fumând ţigară după ţigară, până când contururile noastre umane se vor pierde în fumul ce tot se va îndesi, şi vor rămâne doar gloanţele ce vin de nicăieri, urmate de loviturile de perete, şi gloanţele ce se duc în nicăieri, urmate de smunciturile mesei.

Şi va mai rămâne eterna întrebare – cum gândeşte un om?


14.09.’98 – 22.09.’98