Abatorul nr 5

Kurt Vonnegut

„Abatorul nr. 5 sau cruciada copiilor”

Publicat în 1969

Îmi este destul de greu să scriu această recenzie, fiindcă ea (ca şi alte cărţi ale lui Vonnegut) a devenit în aşa măsură o parte a mea, încât e dificil să iau atitudinea distanţată necesară pentru a o analiza. Dar, la insistenţa unora ;-) , o voi face.

În realitate, cartea are un titlu mai lung, şi anume:

„Abatorul nr. 5 sau cruciada copiilor: Dansul cu moartea la datorie, scris de către Kurt Vonnegut, american de origine germană (de a patra generaţie), care acum locuieşte în nişte condiţii minunate pe capul Cod (şi fumează prea mult). Foarte demult el era infanterist american (în forţele neregulate) şi, devenind prizonier, a fost martorul bombardamentului oraşului german Dresda (Florenţa de pe Elba) şi poate povesti despre aceasta, fiindcă a supravieţuit. Acest roman este scris într-un stil uşor telegrafico-schizofrenic, aşa cum se scrie pe planeta Tralfamador, de pe care vin farfurioarele zburătoare. Pace.”

Despre ce este această carte? După cum ne comunică şi autorul, despre bombardarea Dresdei de către forţele aeriene ale aliaţilor. Ca atare, toate cărţile lui Vonnegut sunt despre bombardarea Dresdei de către forţele aeriene ale aliaţilor. Desigur, totul nu este aşa de simplu, dar acest eveniment a lăsat o amprentă adâncă asupra întregii lui opere.

La începutul romanului el scrie o introducere destul de lungă, în care încearcă să explice de ce a scris acest roman, cum l-a scris şi ce a vrut să spună cu el. În primul rând, el povesteşte de ce cartea se mai numeşte cruciada copiilor. Soţia unui camarad de-al lui de front era foarte supărată din cauza că el dorea să scrie o carte despre război. „Voi doar eraţi atunci nişte copii… Însă nu veţi scrie aceasta, aşa e?.. Vă veţi preface că nu eraţi deloc copii, ci bărbaţi adevăraţi, şi veţi fi jucaţi în filme de actori de-alde Frank Sinatra şi John Wayne şi de alte celebrităţi, de nişte moşnegi răutăcioşi care adoră războiul. Şi va fi războiul arătat frumos, şi vor continua războaiele unul după altul…” Şi atunci autorul i-a dat cuvântul soţiei prietenului său că când el va termina această carte, în ea nu va fi nici un rol pentru Frank Sinatra sau John Wayne. Şi a hotărât să supranumească cartea „Cruciada copiilor”.

Eroul principal al cărţii este Billy Pilgrim, care chiar nu e tipul unui actor de filme. El este timid, blând şi moale la caracter. Cred că a Vonnegut l-a conceput ca pe o antiteză războiului.

Billy a participat la război ca ajutor al capelanului de regiment, a nimerit în încercuire în timpul ofensivei germane din Ardeni şi, după câteva zile de peregrinări cu încă câţiva militari, a fost luat prizonier. Ulterior, după o lungă transportare cu un tren marfar, a ajuns împreună cu alţi prizonieri în Dresda. Acolo ei au lucrat la o fabrică până când la 13 - 15 februarie 1945 oraşul a fost distrus integral de bombardamentele aliaţilor. Billy şi alţi prizonieri au supravieţuit fiindcă drept adăpost le-a servit beciul Abatorului nr. 5, care era situat la marginea oraşului. După aceasta prizonierii, cu puţini alţi supravieţuitori ai bombardamentelor, au participat împreună la curăţarea distrugerilor lăsate de bombardament. Ei erau păziţi de un bătrân şi de un copil.

După război Billy s-a întors acasă, unde a terminat cursurile de optometrişti, s-a căsătorit cu fiica proprietarului celui mai mare atelier de optometrie din oraş şi a moştenit afacerea. Mai mulţi ani el a trăit liniştit şi fără griji, până într-u bună zi nu a fost furat de către o farfurioară zburătoare de pe planeta Tralfamador. Acolo el a fost expus în grădina zoologică împreună cu Montana Wildhack, o actoriţă porno de pe Pământ, cu care ei urmau să demonstreze viaţa pământenilor. După ce ea a născut un copil de la el, Billy a fost întors pe Pământ, exact în momentul când a fost luat, astfel încât nimeni nu i-ar remarcat absenţa.

Peste câţiva ani Billy a nimerit într-un accident aviatic şi a suferit o traumă cerebrală puternică, iar soţia sa a murit din cauza asfixierii cu gaze de eşapament. La scurt timp după aceasta, el a început să scrie la ziare şi să povestească la radio despre planeta Tralfamador, fiind considerat nebun.

Cam acesta este subiectul romanului. Expus liniar, nu pare a fi mare lucru. Însă farmecul lui Vonnegut în asta şi constă, că el poate da volum oricărei istorii, cât de simple n-ar fi ea.

În primul rând, subiectul nu este povestit liniar. Chiar la începutul cărţii propriu zise autorul ne anunţă că Billy s-a deconectat de la timpul normal. Mintea lui hoinărea prin diferite momente ale vieţii lui şi el nu putea să facă nimic cu aceasta. Astfel, el ba se pomeneşte în corpul său în timpul războiului, ba călătoreşte peste un sfert de secol şi ajunge se vede la spital, după accidentul aviatic, ba se întoarce în copilărie, la băieţelul care stă înţepenit de frică pe marginea Marelui Canion. Aceste călătorii în timp sunt absolut aleatoare şi Billy nu le poate dirija în vre-un fel. Naraţiunea cărţii urmăreşte aceste călătorii ale lui Billy, creând o mozaică de evenimente, stilul acela uşor telegrafico-schizofrenic, promis în titlul cărţii.

Datorită acestui procedeu, viaţa simplă lui Billy apare ca un covor din peticele multicolore, care sunt aranjate într-un mod absolut fascinant. Datorită faptului se datorează și aceea că  încă înainte de a se începe cartea Vonnegut ne anunţă că ea se va începe cu cuvintele „Ascultaţi: Billy Pilgrim s-a deconectat de la timp” şi se va sfârşi cu ciripitul mirat al unei păsărele, care vede ce-a rămas după un masacru: "Poo-tee-weet?".

Folosind această tehnică autorul încearcă să ne transmită mai bine concepţia asupra timpului pe care o au locuitorii planetei Tralfamador. Ei pot vedea nu numai în spaţiu, dar şi în timp. Astfel, privind un om, ei îl văd pe el nu numai în acest moment, ci şi în toate celelalte momente ale vieţii lui. Ca urmare, citând cartea, ei văd omul ca pe o macaroană lungă cu secţiunea în formă de om, care îşi are începutul la naşterea omului şi se termină odată cu moartea lui. Însă dacă călătoriile lui Billy în diferite momente de timp erau limitate de viaţa lui, locuitorii Tralfamadorului puteau vedea tot timpul, de la începutul universului şi până la sfârşit. În limba lor modul condiţional al verbelor nu exista – totul ce trebuie să se petreacă se va petrece, şi nu există nici un fel de alte posibilităţi. Desigur, concepţia de liber arbitru lipsea complet din filosofia lor.

Datorită acestei tehnici de abordare a timpului în naraţiune, Vonnegut obţine unele efecte de-a dreptul impresionante. Vedeţi, de exemplu, următorul fragment:

„… El s-a dus în sufragerie, ţinând sticla ca pe un clopoţel, şi a pornit televizorul. El s-a deconectat puţin de la timp şi a privit ultimul film militar, mai întâi de la sfârşit la început şi apoi de la început la sfârşit. Filmul era despre bombardierele americane din timpul celui de-al doilea război mondial şi despre neînfricaţii piloţi care le conduceau. Când Billi privea filmul de la de la coadă la început, acesta arăta în felul următor.

Avioanele americane, găurite de gloanţe, cu răniţi şi morţi, decolau cu coada înainte de pe aeroporturile britanice. Deasupra Franţei câteva avioane germane năvălesc asupra lor cu dinnaintele-înapoi, sugând gloanţele şi schijele din unele avioane şi cadavre de piloţi. Acelaşi lucru ele îl făceau şi cu avioanele americane căzute pe pământ, şi acelea decolau cu coada înainte şi se alipeau formaţiunilor lor.

Formaţiunile zburau în urmă deasupra unui oraş german, cuprins de flăcări. Bombardierele deschideau chepengurile pentru bombe, şi ca printr-o minune, focul se strângea, se aduna, se aduna în învelişurile cilindrice a bombelor, şi bombele se ridicau prin chepenguri în măruntaiele avionului. Bombele se aranjau cu acurateţe în cuiburile lor. Jos nemţii aveau şi ei nişte aparate-minune sub forma unor ţevi lungi din oţel. Aceste ţevi sugeau schijele din avioane şi piloţi. Dar oricum, acolo mai rămâneau câţiva americani răniţi, şi unele avioane erau puternic deteriorate. Dar brusc deasupra Franţei au apărut nişte avioane de vânătoare germane şi iar i-au reparat pe toţi, totul a devenit ca nou.

Când bombele s-au întors la bază, cilindrele metalice erau scoase din cuiburile lor şi erau expediate înapoi în America, unde uzinele lucrau zi şi noapte, dezasamblând aceste cilindre şi transformând conţinutul lor mortal în minerale inofensive. Era foarte înduioşător să vezi câte femei participau la acest lucru. Mineralele erau transportate de către geologi în locuri mai îndepărtate. Scopul lor era să le îngroape în pământ şi să le ascundă cât mai reuşit, pentru ca ele mai mult niciodată pe nimeni să nu mai poată răni. Iar piloţii americani ieşeau din uniformele lor şi iar deveneau şcolari.”

La trafalmadorieni, nu există concepţia de moarte. Pur şi simplu, în unele momente de timp o persoană se simte bine şi trăieşte, iar în altele - nu. Poate acum persoana şi nu este vie, dar în trecut sau viitor sunt momente când ea era sau va fi în regulă. De aceea când cineva moare locuitorii tralfamadorului spun "so it goes" (nu mă apuc să traduc sensul exact). Pe parcursul întregului roman, de fiecare dată când moare cineva, autorul repetă şi el, după tralfamadorieni, "so it goes"...

Referitor la aceea, ce a vrut să spună Vonnegut în această carte, mi-i destul de greu să mă expun. O carte este bună atunci când fiecare găseşte în ea exact aceea ce-l atinge pe el, şi „… cruciada copiilor” este o carte bună. Este ea o carte anti-războinică? Da, dar într-un alt sens decât înţelegem noi acest termen. Într-un alt roman al său, „Leagănul pisicii”, eroul principal, autor, este întrebat dacă cartea pe care o scrie este una anti-războinică. El răspunde că a scrie o carte anti-războinică e la fel de lipsit de sens ca şi a scrie o carte contra perioadelor glaciare. Glaciaţiile se petrec indiferent de aceea ce scriem noi despre ele, sunt un proces natural şi inevitabil. La fel şi războaiele. Vonnegut îşi dădea foarte bine seama că scriind cărţi, el nu va opri războaie. Însă aceea ce el a văzut îl durea prea insuportabil pentru a nu transmite aceasta şi altor oameni. El singur în prefaţa cărţii se compară cu soţia lui Lot, care atunci când părăsea oraşele Sodoma şi Gomorra care au fost condamnate pentru vicii, s-a întors şi a privit în urmă, deşi aceasta i-a fost interzis. Atunci ea s-a transformat într-o stană de sare. Aşa şi Vonnegut, a scris această carte împietrit de durere, privind în urmă, da Dresda arsă în flăcări. Dar ce poate face un singur om în faţa unor forţe şi procese globale? Doar să privească la aceea ce-a rămas şi să se întrebe mirat ca o păsărică: "Poo-tee-weet?"