Bucățele din viață

Spectacolele de teatru, spre deosebire de filme, sunt vii. Chiar de la un spectacol la altul se schimbă mișcările actorilor, dispoziția lor și improvizările în scenă... De la o stagiune la alta - viziunea regizorului. De la o componență la alta - jocul actoricesc. Și e fascinant să poți vedea și urmări aceste schimbări...

Am mai scris despre „Chirița în provincie” în interpretarea teatrului Eugene Ionesco. Acest spectacol merge din 1993, și l-am văzut de multe ori. Și am putut urmări cum în el apar și se „depun” mici fragmente, găselnițe ale momentului, care rămân valoroase și în timp. Și piesa așa cum este ea azi, este în mare parte o colecție de astfel de găselnițe, acumulate de-a lungul anilor.

E bine oare că spectacolul se schimbă? Depinde, cred, de spectacol. „Chirița în provincie” a fost scrisă ca un pamflet. O operă menită să ia în derâdere probleme și neajunsurile societății timpului său. Și piesa în forma sa clasică, cum a fost scrisă de Alecsandri, prezintă azi mai mult un interes istoric (cum trăia atunci lumea și ce probleme avea societatea în 1855). Și cred că Alecsandri primul ar opta pentru modernizarea spectacolului și pentru adaptarea lui la probleme momentului. Așa și trebuie să fie, până la urmă, un spectacol care trăiește.

Ca să explic ce am în vedere când vorbesc despre acele modificări-găselnițe, acumulate de-a lungul timpului, voi lua câteva exemple.

Piesa a fost pusă prima dată de „Eugene Ionesco” în 1993, la scurt timp după războiul din Transnistria. În care voluntarii care participaseră de partea cealaltă se supranumeau „kazaci”. Și, desigur, în spectacol, ofițerul în care se deghizează Leonaș, pentru a strânge material compromițător pe jupâneasa Chirița, a devenit un kazak care nu înțelegea românește și îi cânta ei „smugleanka moldavanka”. Nu vă imaginați ce ovații a strâns apariția cazacului ridiculizat de la sala din '93. Cu atât mai mult, simbolica scenei de dragoste între Chirița și kazak (pe atunci în fragmentul respectiv Chirița avea un rol și mai activ, să zic așa, Leonaș abia scăpând viu din mâinile ei) a fost tălmăcită foarte corect, cred, de către mătușa mea, care a exclamat entuziasmată (citez): „Ați văzut cum moldoveanca l-a frecat pe kazak?!”

Un al doilea fragment. Sfârșitul lui 2005. Peste țară părea că coborâse întunericul - în alegerile din martie comuniștii câștigaseră 56 de mandate, și mai primiseră 11 de la PPCD... Era clar că asta e pe mult timp... iar tunelul de 4 ani era prea lung ca să se vadă la capătul său lumina. Și mai rămânea doar un loc mai important care nu era a lor - primăria Chișinăului. În anul cela au fost două încercări de a alege primarul orașului, și ambele au eșuat din cauza absenteismului alegătorilor - lumea nu mai știa pe cine să voteze, obosise și disperase... Comuniștii mai întâi au încercat să o promoveze pe Grecieanâi, iar  apoi (27 noiembrie, 11 decembrie) - l-au susținut pe „candidatul independent” Vasile Ursu, viceprimar la moment. Campania în susținerea lui a fost foarte intensă și disperată, de câtre comuniști fiind folosite toate pârghiile posibile.

Și iată pe acest fon electoral sumbru, când părea că câștigul candidaților comuniștilor era inevitabil, Chirița, certându-l pe slujitorul Ion că îi ține parte soțului ei, a folosit printre alte reproșuri și expresia: „TU CE, ȚII CU URSUL, DA?” Sala în momentul cela a explodat. Sala a explodat, iar expresia a rămas în spectacol.

Și al treilea. Mie totdeauna mi-a părut evidentă metafora sfârșitului spectacolului - boierii invitați care chefuiesc și mănâncă cât încape în ei - ca fiind o referință la conducerea țării noastre, care profită de poziția sa și încearcă în scurtul său mandat să stoarcă cât mai mult din țară. Metaforă tristă și adevărată, care face ca sfârșitul spectacolului să sune cu totul altfel.

Păi iată. Probabil, nu toți prindeau metafora. Unii credeau, presupun, că boierii care se ghiftuiau la nuntă simbolizau niște simpli boieri care se ghiftuiau la nuntă. Sau, poate, simbolizau niște politicieni avari din timpul lui Alecsandri, care rupeau din țara lor. Mesajul nu era prea clar.

Și aici în ajutor regizorului i-au venit tot comuniștii. Ei au obligat toți deputații și funcționarii de vârf din guvern să poarte niște insigne cu tricolor - simbol al funcției lor înalte. Și această simbolică a fost utilizată în spectacol. Nu am sesizat momentul exact când insignele au apărut pe scenă, dar deja de prin 2007 toți mesenii le poartă. Pentru ca să fie clar fără echivoc - cine anume se înfruptă, și din ce ei mănâncă cu atâta poftă...

Pentru mine, acest spectacol a încorporat bucățele din istoria noastră - bucățele triste și dureroase, bucățele care anume de aceea că sunt triste și dureroase, și sunt atât de valoroase. Istoria poate fi studiată din cărți sau din arhive. Dar poate fi găsită și în spectacolele de teatru. Desigur, dacă ele sunt vii și se schimbă sub impactul vieții, pe care trebuie să o oglindească.

Tunarii moldoveni si cunoasterea propriei istorii

Când Imperiul Otoman a încercat a doua oară să cucerească Viena (în 1683), a solicitat și vasalilor, principatelor Moldovei și Valahiei, să se alăture. Fără mare tragere de inimi, domnitorii noștri au adunat armate și, împreună cu tătarii (tot vasali) eu mers spre Viena, pe care Neculce o numește, în manieră magiară, Beci.

Despre ceea ce-a urmat austriecii pot povesti mai multe decât ai noștri. În timpul asediului din partea moldovenilor și valahilor au fost mai multe încercări de a-i avertiza pe vienezi despre planurile lui Kara Mustafa Pașa. Șerban Cantacuzino, domnitorul Muntenesc, a ridicat lângă cortul său o cruce mare de lemn, explicând turcilor că este pentru creștinii din armata lor, dar care în realitate era și un semn de susținere pentru cei asediați, fiind bine vizibilă din oraș.

Și principalul. În timpul bătăliei propriu zise pentru Viena, când a început tirul de artilerie asupra zidurilor cetății pentru a le distruge, tunarii moldoveni și valahi încărcau tunurile cu ghiulele umplute cu paie, care nu puteau pricinui vreo daună orașului.

De rând cu regele polonez Ian Sobieski, care le-a venit în ajutor asediaților și a înfrânt oastea turcească, și care este considerat, pe bună dreptate, salvatorul Vienei, austriecii își amintesc și acum cu recunoștință de tunarii moldoveni și valahi, care au sabotat cum au putut asediul orașului.

În Viena, la intersecția străzilor Arnsburggasse și Betty Roose Weg, nu departe de locul unde fusese inițial crucea, se află Capela Moldovenească (Moldauer Kapelle). În ea poate fi văzută o replică la scară redusă a crucii lui Cantacuzino (acea originală se află în castelul Geyerau din Ljubljana). Ea se află acolo fiindcă vienezii țin minte.

E trist când noi cunoaștem despre istoria noastră mai puțin decât străinii.

Despre vise, alesul profesiei si mesteri armurieri

Totdeauna mi-au fost interesanți oamenii cu profesii neobișnuite. Îmi pare deosebit cum alegi să ai sau cum ajungi la așa o profesie. Cunosc traducători din grupul de limbi polineziene, fizicieni-teoreticieni care au lucrat la centre de fizică nucleară, instructori de meditație transcedentală care au creat mănăstiri în Mongolia, paleontologi, și mașiniste la metroul din Lion. Și mai cunosc un meșter-armurier.

Vărul meu, care e cu doi ani mai mic ca mine, după școală rămăsese cam dezorientat în privința la aceea, încotro să meargă mai departe. Vorbea rău româna, nu prea avea abilități / aptitudin / talente pe care să le fi descoperit până atunci (chiar era foarte neîndemânatic). Deci, soluția era evidentă - filologie, limba rusă.

Noi comunicam destul de mult în timpul cela, în special despre lecturi și muzică. Cam atunci îi recomandasem să citească „Stăpânul inelelor” de Tolkien, și el a rămas absolut fascinat de această carte. Iar peste un an, îi povestisem despre jocurile role-playing care se organizau pe motivul trilogiei. La începutul fiecărei toamne undeva într-o pădure în regiunea Odesa se adunau câteva sute de persoane - fani ai cărții, veniți din tot CSI-ul. Se împărțeau pe rase - oameni, elfi, pitici și orci… și timp de vreo săptămână pădurea se transforma într-un câmp de luptă între aceste rase, cu jucători îmbrăcați și înarmați corespunzător, cu urmăriri, ambuscade și atacuri, cu trai în corturi, seri la rug și cu veceu în tufișuri. Tot pachetul.

Echipamentul și-l aducea fiecare cu el, și, desigur, la unii era mai sofisticat, la alții - mai simplu. Și vărul meu, presupun, după ce a primit vreo două lovituri de spadă pe spate, s-a gândit să-și facă armură din zale.

Zalele sunt un tip de armură, împletită din inele mici de fier, legate unul cu altul. A luat multă-multă sârmă subțire și a început să facă din ea inelușe, pe care le lega unul cu altul. Nu avea de unde învăța, tot a încercat până i s-a primit. După vreo două luni de lucru migălos, avea deja o armură care-i acoperea torsul și mâinile până la coate. Și care cântărea vreo 8-9 kilograme.

Imaginați-vă ce furori a stârnit la următoarele jocuri în rândurile altor jucători. Și aici s-a întâmplat aceea ce familia noastră a interpretat ca una din cele mai mari tragedii posibile - cineva i-a propus să-i cumpere armura. Cu 50 dolari.

Vărul meu a revenit de acolo și a anunțat mândru că el se va face meșter-armurier. S-a apucat să facă una după alta armuri (care deveneau din ce în ce mai bune, deja aveau și glugă pentru a proteja capul, și erau lungi până la jumătatea coapselor, și le făcea tot mai repede), și să le vândă la prietenii săi de la jocuri, iar peste un timp - și la străini care aflau despre el. S-a apucat să cumpere cărți despre armurile medievale, să studieze domeniul. A început să facă și arme. Și prețurile la aceea ce făcea au crescut, normal. Oricum, afacerea era exact de tipul cela care generează venituri la limita subzistenței, când parcă nici nu te înduri să o lași că poate iată-iată va merge mai bine, dar nici nu lasă posibilitate de a face economii sau a planifica creșterea afacerii.

Așa a durat câțiva ani. El a abandonat studiile, și toată ziua stătea în atelierul său de după casă, ciocănind acolo pe nicovală (știți pentru ce nicovala are capătul cela ascuțit-rotund? ah, ce inelușe bune la zale se primesc pe el…). Maică-sa se resemnase deja că aceasta și este destinația finală a carierei sale, și nici nu mai încerca să-l convingă să facă altceva, fiindcă altceva nici nu prea putea. Dar nici nu vroia - aceasta era exact aceea ce-și dorea, ce putea și la ce avea vocație.

Și într-o zi s-a întâmplat. La Muzeul național de arheologie și istorie au auzit că undeva la noi este un meșter-armurier, l-au găsit și i-au propus să se angajeze la Muzeu. Ca restaurator. Cu  salariu oficial, cu asigurare socială și medicală, cu atelier cu numele său pe ușă. Happy end.

Pentru mine, sincer, acest caz e unul dintre acelea despre care se spune că „totul în viața asta are sens” și se spune că „punctele se unesc în linii” și se spune că „nebănuite sunt căile Domnului” și așa mai departe. Sigur, el nu va deveni bogat făcând aceea ce face (deși, cine știe), dar chiar nu asta contează. Face ceea ce-i place lui, face ceea ce poate să facă bine și aceea fără de ce nu-și vede viața. Și, de ce-l invidiez cel mai tare, e faptul că poate simți permanent plăcerea de a face lucruri cu mâinile tale. Știți la ce mă refer, nu? Când iei mai multe chestii care n-au nici o legătură între ele, le pui împreună, lucrezi puțin cu mâinile… și la urmă se primește ceva nou. O mâncare gustoasă, un scaun care va ține mulți ani… sau, într-o formă mai sublimată, când iei mai multe cuvinte nelegate între ele și faci un articol pe blog…

Până la urmă acest articol nu se vrea moralizator în vreun fel. Ideea este evidentă - el avea o pasiune, el a fost perseverent în ceea ce făcea, și până la urmă și-a transformat hobby-ul într-un lucru respectabil. Câți dintre noi se pot lăuda cu așa ceva?

Dar, când vorbeam cu studenții mei, sau cu oamenii care mă rugau să-i ajut să se angajeze undeva, totdeauna îi întrebam: da ție ce-ți place să faci? la ce ai talent? ce visezi să faci? Și foarte puțini erau acei care puteau să-mi răspundă la aceste întrebări. Deși, sunt sigur, când erau mici, ei nu visau să devină casieri într-o reprezentanță a unei bănci.

E bine când oamenii își urmează visele, chiar dacă asta e greu. Fiindcă e foarte interesant să întâlnești traducători din grupul polinezian de limbi, fizicieni-teoreticieni de la centre de fizică nucleară, instructori de meditație transcedentală, paleontologi și mașiniste de metrou. Sau meșteri-armurieri.

Depozite, zvonuri si riscuri

Tot sunt întrebat deseori: „Iată, în ultimul timp se aud noutăți rele despre banca cutare. Eu, ca deponent, trebuie să-mi fac griji de asta sau nu?”

Pot înțelege așa o îndoială în cazul deținătorilor de acțiuni (și asta nu la noi, ci peste hotare). Prețul acțiunilor poate să scadă și poate să crească. Acolo riscul poate avea două semne, plus sau minus. Nu și în cazul depozitului.

Riscul major al deponentului la bancă este unul - de a pierde valoarea depozitelor (nu vorbesc aici despre mărimea dobânzii, modificările ei sunt prevăzute în contract și rareori sunt semnificative; plus, băncile cu probleme de lichiditate de regulă măresc dobânzile la depozite, în tentativa disperată de a atrage bani). Și acest risc nu lasă loc de dubii.

De aceea răspunsul la întrebare este: DA, TREBUIE. Dacă banca ta are probleme, la scadență iai banii și mergi la altă bancă. Dacă scadența e departe, o faci la prima ocazie favorabilă care permite să minimizezi cheltuielile (penalitatea pentru închiderea depozitului înainte de termen).

Investitul banilor care se câștigă cu atâta greu e o chestie serioasă. Care nu prea lasă loc de sentimentalitate sau fidelitate față de o instituție financiară. Sunt banii voștri, sunteți în drept să căutați banca cu reputație pe care o considerați impecabilă. 

(Nu mă refer acum la o situație concretă. Pur și simplu pe parcursul anilor e al treilea val de adresări cu întrebări pe această temă. Răspunsul a fost, este și va fi același.)