Despre vise, alesul profesiei si mesteri armurieri

Totdeauna mi-au fost interesanți oamenii cu profesii neobișnuite. Îmi pare deosebit cum alegi să ai sau cum ajungi la așa o profesie. Cunosc traducători din grupul de limbi polineziene, fizicieni-teoreticieni care au lucrat la centre de fizică nucleară, instructori de meditație transcedentală care au creat mănăstiri în Mongolia, paleontologi, și mașiniste la metroul din Lion. Și mai cunosc un meșter-armurier.

Vărul meu, care e cu doi ani mai mic ca mine, după școală rămăsese cam dezorientat în privința la aceea, încotro să meargă mai departe. Vorbea rău româna, nu prea avea abilități / aptitudin / talente pe care să le fi descoperit până atunci (chiar era foarte neîndemânatic). Deci, soluția era evidentă - filologie, limba rusă.

Noi comunicam destul de mult în timpul cela, în special despre lecturi și muzică. Cam atunci îi recomandasem să citească „Stăpânul inelelor” de Tolkien, și el a rămas absolut fascinat de această carte. Iar peste un an, îi povestisem despre jocurile role-playing care se organizau pe motivul trilogiei. La începutul fiecărei toamne undeva într-o pădure în regiunea Odesa se adunau câteva sute de persoane - fani ai cărții, veniți din tot CSI-ul. Se împărțeau pe rase - oameni, elfi, pitici și orci… și timp de vreo săptămână pădurea se transforma într-un câmp de luptă între aceste rase, cu jucători îmbrăcați și înarmați corespunzător, cu urmăriri, ambuscade și atacuri, cu trai în corturi, seri la rug și cu veceu în tufișuri. Tot pachetul.

Echipamentul și-l aducea fiecare cu el, și, desigur, la unii era mai sofisticat, la alții - mai simplu. Și vărul meu, presupun, după ce a primit vreo două lovituri de spadă pe spate, s-a gândit să-și facă armură din zale.

Zalele sunt un tip de armură, împletită din inele mici de fier, legate unul cu altul. A luat multă-multă sârmă subțire și a început să facă din ea inelușe, pe care le lega unul cu altul. Nu avea de unde învăța, tot a încercat până i s-a primit. După vreo două luni de lucru migălos, avea deja o armură care-i acoperea torsul și mâinile până la coate. Și care cântărea vreo 8-9 kilograme.

Imaginați-vă ce furori a stârnit la următoarele jocuri în rândurile altor jucători. Și aici s-a întâmplat aceea ce familia noastră a interpretat ca una din cele mai mari tragedii posibile - cineva i-a propus să-i cumpere armura. Cu 50 dolari.

Vărul meu a revenit de acolo și a anunțat mândru că el se va face meșter-armurier. S-a apucat să facă una după alta armuri (care deveneau din ce în ce mai bune, deja aveau și glugă pentru a proteja capul, și erau lungi până la jumătatea coapselor, și le făcea tot mai repede), și să le vândă la prietenii săi de la jocuri, iar peste un timp - și la străini care aflau despre el. S-a apucat să cumpere cărți despre armurile medievale, să studieze domeniul. A început să facă și arme. Și prețurile la aceea ce făcea au crescut, normal. Oricum, afacerea era exact de tipul cela care generează venituri la limita subzistenței, când parcă nici nu te înduri să o lași că poate iată-iată va merge mai bine, dar nici nu lasă posibilitate de a face economii sau a planifica creșterea afacerii.

Așa a durat câțiva ani. El a abandonat studiile, și toată ziua stătea în atelierul său de după casă, ciocănind acolo pe nicovală (știți pentru ce nicovala are capătul cela ascuțit-rotund? ah, ce inelușe bune la zale se primesc pe el…). Maică-sa se resemnase deja că aceasta și este destinația finală a carierei sale, și nici nu mai încerca să-l convingă să facă altceva, fiindcă altceva nici nu prea putea. Dar nici nu vroia - aceasta era exact aceea ce-și dorea, ce putea și la ce avea vocație.

Și într-o zi s-a întâmplat. La Muzeul național de arheologie și istorie au auzit că undeva la noi este un meșter-armurier, l-au găsit și i-au propus să se angajeze la Muzeu. Ca restaurator. Cu  salariu oficial, cu asigurare socială și medicală, cu atelier cu numele său pe ușă. Happy end.

Pentru mine, sincer, acest caz e unul dintre acelea despre care se spune că „totul în viața asta are sens” și se spune că „punctele se unesc în linii” și se spune că „nebănuite sunt căile Domnului” și așa mai departe. Sigur, el nu va deveni bogat făcând aceea ce face (deși, cine știe), dar chiar nu asta contează. Face ceea ce-i place lui, face ceea ce poate să facă bine și aceea fără de ce nu-și vede viața. Și, de ce-l invidiez cel mai tare, e faptul că poate simți permanent plăcerea de a face lucruri cu mâinile tale. Știți la ce mă refer, nu? Când iei mai multe chestii care n-au nici o legătură între ele, le pui împreună, lucrezi puțin cu mâinile… și la urmă se primește ceva nou. O mâncare gustoasă, un scaun care va ține mulți ani… sau, într-o formă mai sublimată, când iei mai multe cuvinte nelegate între ele și faci un articol pe blog…

Până la urmă acest articol nu se vrea moralizator în vreun fel. Ideea este evidentă - el avea o pasiune, el a fost perseverent în ceea ce făcea, și până la urmă și-a transformat hobby-ul într-un lucru respectabil. Câți dintre noi se pot lăuda cu așa ceva?

Dar, când vorbeam cu studenții mei, sau cu oamenii care mă rugau să-i ajut să se angajeze undeva, totdeauna îi întrebam: da ție ce-ți place să faci? la ce ai talent? ce visezi să faci? Și foarte puțini erau acei care puteau să-mi răspundă la aceste întrebări. Deși, sunt sigur, când erau mici, ei nu visau să devină casieri într-o reprezentanță a unei bănci.

E bine când oamenii își urmează visele, chiar dacă asta e greu. Fiindcă e foarte interesant să întâlnești traducători din grupul polinezian de limbi, fizicieni-teoreticieni de la centre de fizică nucleară, instructori de meditație transcedentală, paleontologi și mașiniste de metrou. Sau meșteri-armurieri.