Amintiri din copilărie

Acum câteva zile am avut o întrunire de familie (de ziua lui maică-mea), şi ea cu fraţii ei au organizat o seară de amintiri. Îi ascultam şi invidie, râdeam foarte mult şi mă gândeam la aceea, în ce timpuri schimbătoare trăim.

Mama mea a prins primul televizor din sat, timpul când între Chişinău şi Durleşti nu mergea transport public şi în Chişinău circulau tramvaiuri. Eu am muls caprele, mulţi ani am strâns zilnic iarbă la iepuri şi ţin minte primul computator din sat. Iar copiii de acum au ca distracţie principală calculatorul, ca sursa principală de informaţie internetu şi fiecare al doilea are telefon mobil.

Acum, desigur că nu voi zice dacă e bine sau rău ce se întâmplă, probabil, e foarte bine. Niciodată mai înainte omenirea nu a putut visa la aşa o capacitate de acces şi de procesare a informaţiilor ca în prezent şi cred că acesta e doar începutul - din epoca industrială noi înaintăm rapid spre cea informaţională şi nici cei mai buni futurologi şi cei mai talentaţi fantaşti nu cred că vor putea spune ce va fi peste 30 de ani. Dar, se pare, noi ne-am obişnuit cu schimbările în aşa măsură, încât nici nu mai remarcăm importanţa şi amploarea lor.

Cât despre depărtarea şi ruperea noastră de natură, asta chiar nu cred că e bine. În special, datorită libertăţii de voinţă pe care ne-o dă ea. O să încerc să explic ce am în vedere, deşi e destul de complicat.

"Eu"-l nostru, aşa cum îl simţim noi, reprezintă un şir de gânduri şi senzaţii, care într-o mare măsură dirijează gândurile. Avem cinci simţuri prin care percepem lumea din jur, inclusiv şi propriul corp. Legătura între "eu"-l intern şi restul se face anume prin intermediul simţurilor - văz, auz, miros, gust şi atingere. Atenţia noastră (firul gândurilor) trece permanent de la un simţ la altul, în funcţie de intensitatea şi "incitanţa" lor. Şi doar în unele momente gândurile noastre se detaşează de aceea ce se petrece în jur, dar nu pe mult timp, fiindcă foarte repede atenţia iar ne este captată de realitate.

Nu, mai bine să apelez la un citat (cine ghiceşte de unde e?). "... El şi-a văzut propria minte - asta era o sferă albă orbitoare, care semăna cu soarele, dar era absolut nemişcată. Din centrul sferei spre marginile ei se întindeau nişte firişoare întunecate ca nişte aţe răsucite. El a înţeles că acestea erau acele cinci simţuri ale sale. Firişorul puţin mai gros era văzul, mai subţire - auzut, iar restul erau aproape nevăzute. În jurul acestor firişoare juca o spirală şerpuitoare, asemănătoare cu firul becului cu incandescenţă, care uneori fie coincidea pentru o clipă cu vre-o unul dintre ele, fie se încolăcea singură în jurul său într-un nod de lumină, de genul acelora lăsate în întuneric de o ţigară rotită repede. Acesta era gândul, cu care era ocupată mintea lui..."

În condiţii normale noi gândim la aceea ce considerăm important, la aceea ce ne preocupă. Dar ce se întâmplă cu noi când privim televizorul? Atenţia ne este preocupată de aceea ce ne este arătat, gândurile noastre se concentrează la aceea ce ne este arătat. Atunci gândim nu noi, pentru noi gândeşte echipa care a făcut filmul sau aceea ce privim la moment.
În principiu, în cantităţi reduse aceasta nu-i aşa straşnic - pentru a gândi la ceva, trebuie să avem la ce. De aceea, în primul rând, trebuie să acumulăm informaţie, inclusiv privind filme şi citind cărţi (fiindcă când citim, gândim la aceea ce a vrut autorul). Problema e dacă avem suficient timp să gândim pe urmă aceea ce am acumulat, sau informaţia doar trece prin noi, fără "prelucrare".

Nu o dată m-am convins că natura acordă unele dintre cele mai reuşite ocazii pentru a gândi liber şi independent. Atunci când simţurile sunt "ocupate" de ceva uniform, şi nu solicită implicarea conştiinţei noastre, atunci putem gândi liber la aceea ce ne este interesant, fără a fi sustraşi de nimic. Exemple? Privitul valurilor mării. Privitul focului. Privitul norilor într-o zi de vară. Sau privitul cu ochii bulbucaţi de orăşean uimit (da ce, pot exista atâtea stele?) a cerului înstelat de noapte de vară. Privitul ninsorii de după geam. Ascultatul păsărilor. He-he. Păscutul caprelor. Viaţa ceea patriarhală cu care acum ne putem întâlni tot mai rar şi mai rar, viaţă care dădea atâtea ocazii pentru gândire şi introviziune. Desigur, dacă ai la ce să te gândeşti şi ce să "vizionezi".

Vreau să spun că viteza vieţei creşte, volumul informaţiilor ce ne inundă este tot mai mare, iar posibilităţile de a ne gândi - tot mai puţine şi tot mai scurte. De aceea, probabil, concluziile pe care ni le facem devin tot mai superficiale şi mai pripite. Şi probabil, de aceasta ceea ce facem este tot mai lipsit de profunzime.

Acum, recitind ce-am scris, văd că s-a primit foarte încurcat şi neclar. În fine, ideea principală este următoarea: viaţa se schimbă, trăim foarte repede, nu mai reuşim să gândim nici o figă. Cam aşa.

Vreau la păscut caprele...