Existentialismul

Prin anul `99 o colegă de serviciu, care-și făcea studiile la „fără frecvență”, m-a rugat să o ajut. Avea de făcut un referat la filozofie, și cum mi-a spus ea, „nu mă prea pricep la filozofie”. Am ales o temă legată de doctrinele filozofice a secolului XX și am scris despre existențialism. Am ajutat-o cu plăcere, fiindcă atunci aceasta mă preocupa foarte mult și nu a constituit un efort să pun totul pe hârtie. Iată referatul:

Doctrina filosofică ce a avut cel mai mare impact asupra omenirii în secolul XX este existenţialismul. Această influenţă poate fi explicată parţial şi prin factori ce nu ţin de însăşi tezele doctrinei şi de adevărul sau falsitatea lor. O importanţă uriaşă pentru proliferarea punctului existenţialist de vedere asupra alegerii de către fiecare a căii ce trebuie urmată în viaţă o are atitudinea existenţialismului asupra omului şi faptul că în prezent existenţialismul corespunde cel mai bine concepțiilor ştiinţelor contemporane şi modului de viaţă din zilele noastre.

Existenţialismul este o doctrină filosofică apărută în a doua jumătate a secolului trecut ca reacţie la atotcuprinzătoarea doctrină Hegeliană, şi de la bun început s-a diferenţiat de alte doctrine filosofice prin faptul că este egal acceptabilă atât credincioșilor (în special creștinilor), cât şi ateiştilor.

Filosoful care a pus bazele doctrinei filosofice existenţialiste este teologul danez Søren Kierkegaard (1813 – 1855), lucrările căruia au avut, pe lângă influenţa asupra doctrinei existenţialiste, o foarte mare importanţă asupra revizuirii principalelor postulate ale bisericii catolice în conformitate cu ultimele teorii ştiinţifice şi filosofice. Prima sa lucrare filosofică, numită „Postscriptum neştiinţific finalizator” a fost dedicată unei critici destul de violente a filosofiei hegeliene. Hegel propunea explicaţii raţionale pentru orice fenomen din istorie sau viaţa umană, pe când Kierkegaard era obsedat de ambiguitatea şi paradoxalitatea naturii umane. El considera că problemele cu adevărat importante în viaţă, ca de exemplu existenţa şi esenţa lui Dumnezeu, sfidează orice explicaţie raţională. Dat fiind faptul că în aşa cazuri este imposibilă aflarea adevărului obiectiv, Kierkegaard introduce noţiunea de „adevăr subiectiv”, adevărul considerat ca atare de fiecare om în parte şi care ţine de alegerea personală a fiecăruia. Kierkegaard consideră că filozofiile sistemice (ca cea a lui Hegel), explicând logic fiecare pas din viaţa umană şi făcându-l prin aceasta necesar, evită alegerea subiectivă şi responsabilitatea pentru alegerea făcută. Pe când fiecare om se creează prin alegerile făcute de el, alegeri care se fac fără a ţine seama de normele generale. Corectitudinea unei astfel de alegeri se poate determina numai subiectiv.

Una dintre cele mai importante dintre lucrările sale este cartea „Sau – sau”. Kierkegaard distinge două căi în viaţă: estetică (hedonistă), în care omul trăieşte pentru căutarea plăcerilor sau acumularea bunurilor şi calea etică, alegând-o pe care omul simte o obligaţie, preocupare permanentă pentru viaţa socială şi religioasă.

În lucrările mai târzii Kierkegaard susţine că şi a doua cale, calea etică, îl ajută pe om să fugă de individualitatea personală, şi propune o a treia cale: religia, când prin supunerea voii lui Dumnezeu poate fi găsită adevărata libertate. Kierkegaard se opreşte asupra poruncii lui Dumnezeu lui Abraham de a-şi sacrifica fiul (Geneza, 22:1 – 22:19). O astfel de faptă poate fi făcută numai într-o stare de „suspendare a eticii”, însă anume ea i-a permis lui Abraham să „ajungă” la Dumnezeu. Kierkegaard consideră că numai prin astfel de „aruncări” în credinţă se poate obţine adevărata libertate.

Un alt filosof care a trăit în secolul trecut şi a adus un aport important la dezvoltarea concepţiei existenţialiste asupra vieţii umane (deşi nu este nici existenţialist, şi nici nu a cunoscut lucrările lui Kierkegaard) este Friedrich Nietzsche. El considera că nu există evidenţe morale, lucruri ce nu trezesc îndoieli, ci doar interpretări morale, ce se schimbă de la un caz la altul. Nietzsche consideră încrederea în faptul că structura universului poate fi cunoscută ca fiind doar o ficţiune folositoare. Doctrina nietzscheană slăveşte individualitatea ce se autoafirmă prin opoziţie morală cu majoritatea conformistă. Dacă Kierkegaard era profund religios, Nietzsche în „Aşa grăit-a Zaratustra” proclamă moartea lui Dumnezeu, fapt ce a marcat puternic filozofia secolului XX.

Un alt mare filosof, ce a contribuit la dezvoltarea doctrinei existenţialiste este germanul Karl Jaspers (1883 – 1969). În concepţia lui Jaspers filozofia este efortul de a explora şi descrie limitele experienţei. El foloseşte termenul „neatinsul” pentru a defini ultimele limite a comprehesiunii umane, orizontul indefinit în care sunt posibile toate experienţele subiective şi obiective, însă care nu pot fi niciodată înţelese raţional. Jaspers considera că existenţa este senzaţia ce nu poate fi definită de libertate cu care se confruntă omul pus în situaţii-limită ca norocul, suferinţa, conflictul intern, vina şi moartea.

Martin Heidegger (1889-1976), gânditorul ce este general considerat ca unul dintre cei mai originali filosofi ai secolului XX, a definit fenomenologia existenţialistă şi a influenţat crucial toată filozofia existenţialistă ulterioară. În prima sa carte, „Fiinţă şi Timp”, Heidegger şi-a pus întrebarea: ce este existenţa, ce înseamnă a exista? La această întrebare, considera el, se poate răspunde numai răspunzând mai întâi la întrebarea „ce fel de existenţă are existenţa umană”. Heidegger numea acest gen de existenţă Dasein (a fi în lume). Dasein-ul se deosebeşte de alte genuri de existenţă prin aceea că existenţa-Dasein îşi dă seama de faptul propriei existenţe, spre deosebire de alte genuri de existenţă (Sein). Deosebirea noastră față de o piatră constă în aceea, că noi ne dăm seama că existăm, suntem în lume, pe când ea – nu.

Senzația de dasein, de „viață”, nu este permanentă nici pentru noi, ea se manifestă în momentele când trebuie să luăm decizii. Individualitatea noastră este pusă permanent în pericolul de a nimeri în lumea lucrurilor, a rutinei de zi de zi şi a convenţionalului. Astfel, comportamentul poate deveni unul conformist şi omul poate pierde legătura cu propria sa natură ce este o entitate care face alegeri. De această pierdere a individualităţii pe om îl poate salva un singur lucru – senzaţia de teamă (Angst), care este o senzaţie normală a Dasein-ului, senzaţie ce apare permanent la cineva care este liber se confruntă cu necesitatea de a face alegeri. Teama scoate individualitatea din lipsa de sens cu care ea se confruntă în conformism şi îi dă adevărata senzaţie de existenţă şi libertate.

Doctrina existenţialistă îşi va căpăta finalitate (și denumire) în lucrările filosofului francez Jean-Paul Sartre (1905-1980). Într-o analiză a ideilor existenţialiste Sartre spune că atât pe existenţialiştii – atei, cât şi pe existenţialiştii – creştini, îi uneşte convingerea că existenţa umană precede esenţei umane. Ce înseamnă aceasta?

De exemplu, orice obiect confecţionat de om este făcut în conformitate cu o anumită concepţie a obiectului dat, pe care o are creatorul obiectului. Astfel, creatorul cunoaşte dinainte ce vrea să creeze – scaunul există în mintea tâmplarului încă înainte ca acesta să-l facă. Obiectul dat are o esenţă (constituită din o sumă de metode de confecţionare şi de calităţi ce permit a-l defini), şi esenţa există înainte de confecţionarea obiectului. Pe când omul la început există, se confruntă cu lumea înconjurătoare, şi doar apoi capătă o esenţă. Omul nu poate fi definit fiindcă iniţial el nu reprezintă nimic. El este aceea ce crede el despre dânsul şi ceea ce vrea să devină. Dat fiind faptul că el începe să creadă ceva despre sine doar după ce începe să existe, existenţa la om precede esenţei. Omul se alege singur pe sine şi esenţa sa, ceea ce nu este posibil pentru alte esenţe (lucruri, plante, animale). Omul este o fiinţă îndreptată în viitor şi care înţelege că se proiectează în viitor. Şi el va deveni aşa, cum este proiectul său.

Unui lucru la care esenţa precede existenţei nu i se poate imputa faptul că el este aşa cum este, fiindcă lucrul dat era definit cu mult înainte de a exista de esenţa sa. Însă omul, care mai întâi există, şi apoi capătă o esenţă, este pe deplin responsabil pentru esenţa sa, pentru ceea ce va deveni. Însă omul este responsabil nu numai pentru sine, ci şi pentru toţi ceilalţi oameni.

Cum putem noi fi responsabili pentru toți? Sartre explică foarte simplu: în orice moment, noi acționăm așa cum considerăm că e cel mai bine în situația respectivă, reieșind din aceea, cum dorim să devenim. În acest caz, trebuie să acceptăm că și toți ceilalți oameni în așa situații sunt în drept să procedeze exact ca noi. Noi prin acțiunile noastre creăm aceea, ce în înțelegerea noastră trebuie să fie idealul omului (adica, ne creăm pe noi, așa cum credem că e mai bine). Creând așa un ideal, trebuie să acceptăm când și alții procedează ca și noi, cred ca și noi, și se poartă cu noi cum ne purtăm noi cu alții. De aici și concluzia: fiecare răspunde pentru toți.

O trecere în revistă a existențialiștilor ar fi incompletă fără a-i menționa pe scriitorii, în opera cărora ideile existențialiste ocupă un loc principal: Dostoevskii și Camus. În opera lui Dostoevskii totdeauna persistă tema deciziilor morale și a acceptării consecințelor acestor decizii. Iar renumitul său „Când cred că cred (în Dumnezeu), eu nu cred, iar când cred că nu cred, atunci cred cu adevărat” este o replică foarte fidelă la căutările disperate ale lui Kierkegaard a adevăratei credințe. Și mai mult a fost cutremurată civilizația noastră de exclamația lui Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Francezul Albert Camus, pe lângă o serie de romane ce erau axate pe tematica existențialistă, a mai scris și câteva eseuri, cel mai renumit dintre care este „Mitul lui Sisif”, în care este pus în discuție sensul vieții și aceea, cum poate fi trăită viața.

Acesta a fost textul referatului, și colega mea a avut mari probleme din cauza lui („Natan, eu te-am rugat să-mi scrii ceva pe 7, dar așa, profa mi-a pus zece și acum mă caută prin toată facultatea să discute cu mine”). Oricum, indiferent de scopul în care a fost scris acest text, el oricum înseamnă mult pentru mine. Astăzi, peste nouă ani, pot spune următoarele:

- Teamă și singurătatea în sensul lor existențialist (Sartre definea teama (angst) ca „teama de nimic” sau teama fără obiect) sunt foarte des întâlnite în viața de zi cu zi. Asta e aceea ce simțim când trebuie să hotărâm ceva important și ne dăm seama că rămânem singuri în fața acestei decizii, și nimeni altcineva nu o poate lua în locul nostru, și ea poate să ne schimbe viața de mai departe.

- Teama și singurătatea sunt unele dintre cele mai neplăcute sentimente cu care se poate confrunta cineva. Și este absolut normal să încerci să eviți aceste senzații. Cum? Foarte simplu – nu schimba nimic, afundă-te în cotidian și în lucrurile obișnuite. Lasă alții să hotărască pentru tine, cine trebuie să fii și ce trebuie să faci. Îți pare că lucrul tău nu mai este interesant, că te-ai plafonat și nu mai ai unde să crești? Dar te temi să pleci și să cauți alt lucru, te temi de schimbări. Atunci nu schimba nimic, continuă să mergi în fiecare zi la același servici și, principalul, nu te mai gândi la aceasta. Sigur, aceasta e calea ușoară, și din păcate, foarte des o alegem pe ea. Dar cine nu ia decizii singur, trăiește viața altora.

- Anume doctrina existențialistă m-a făcut să încerc din răspuneri să trăiesc din plin. Da, aceasta poate înseamna o stare permanentă de nesiguranță în ziua de mâine, da, asta poate însemna refuzul la lucrurile preferate, anturajul obișnuit și persoanele apropiate. Dar dacă îmi dau seama ce deja de mult timp nu am mai simțit angst-ul, înseamnă că gata... am fost prins de cotidian, nu aleg eu cum să merg în viață, ci sunt dus de evenimente. Înseamnă că a venit timpul să mă întreb: cine sunt, unde merg... cine vreau să devin. Nu m-am temut niciodată să-mi schimb radical viața, când am considerat că așa e corect și bine, și mi-am asumat totdeauna și consecințele, atât pentru alții, cât și pentru mine.

- Temă separată de discuție este aspectul moral al doctrinei existențialiste. Mi-am asumat pe deplin principiul „fiecare răspunde pentru toți”, și m-am condus de el de-a lungul anilor. E așa de simplu: nu poți să te superi pe alții pentru că sunt așa cum sunt și poartă-te cu alții așa cum ai dori să se poarte ei cu tine. Probabil, anume din această cauză mi s-a dezvoltat acest spirit protector, pe care încerc să-l extind asupra persoanelor care mă înconjoară și care deseori este prea exagerat.

Totdeauna m-a fascinat romanul lui Camus „Străinul”, cred că cea mai reușită transpunere literară a viziunii existențialiste asupra modului oamenilor de a fi și de a se purta. Și acțiunile eroului principal trezesc atât protest la cititor („cum poți să scrii o carte întreagă despre un bleg”, cum zicea cineva), cât și o compasiune și înțelegere adâncă – iată o persoană care nu știa ce-i teama și ce-i singurătatea. Dar așa o viață sigur nu este pentru mine. Și nu i-aș dori-o nimănui.