Model de abordare sistemică la elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare
Sunt pe deplin de acord cu faptul că la elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND), urmează a se identifica domeniile unde în primul rând urmează a se aplica eforturile de suport şi dezvoltare din partea statului (a doua abordare). Pentru a ne asigura că în procesul selectării punctelor şi domeniilor în care urmează a fi concentrate eforturile statului nu au fost trecute cu vederea unele aspecte importante, trebuie aleasă o accepţie sistematica de analiză şi selectare a elementelor incluse în plan. Fără această abordare sistematică planul elaborat nu va putea pretinde la aceea că cuprinde absolut toate aspectele necesare sau că unele măsuri din el nu vor avea efecte ce se dublează.
Într-o analiză macroeconomică finală, principalele elemente care influenţează creşterea economică a unui stat sunt disponibilitatea factorilor de producţie şi eficienţa utilizării lor. Anume prin prisma analizei factorilor de producţie şi propun să se abordeze elaborarea PND.
Când vorbesc despre factorii de producţie, mă refer atât la factorii de producţie clasici (natura, munca şi capitalul), cât şi la neofactori (progresul tehnico-ştiinţific, spiritul antreprenorial, tehnologiile informaţionale). Având această listă a factorilor de producţie, este foarte simplu de efectuat o analiză a lor, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.
Aplicând modelul propus, încerc să fac o mică analiză, sigur, nici pe departe având pretenţia că este exhaustivă şi adâncă.
Natura. Factorul care poate fi influenţat cel mai puţin de noi. Avem suprafaţa, condiţiile climaterice, zăcămintele şi resursele naturale pe care le avem şi nu putem schimba aceste elemente. Avem un fluviu, un râu mai semnificativ şi de curând, ieşirea la Dunăre. În linii mari, zone care nu sunt utilizate în activitatea umană şi circuitul economic sunt foarte puţine şi rămân tot mai mici pe zi ce trece. Din această cauză, concentrarea de bază trebuie să fie asupra creşterii intensive, şi nu extensive (creştere calitativă, şi nu cantitativă). Aceasta înseamnă, în general, creşterea productivităţii pe hectar. De asemenea, urmează a fi examinată îndeaproape posibilitatea valorificării resurselor energetice regenerabile sau de alternativă, în special ţinând cont de inevitabila creştere a importanţei şi costului resurselor energetice pe viitor.
Dacă să vorbim despre creşterea calităţii factorului natură, cred că principala problemă este consolidarea terenurilor agricole, astfel încât să permită apariţia gospodăriilor agricole de proporţii mai mari, care ar putea mai uşor să implementeze o abordare strict comercială asupra agriculturii şi să se desprindă de gospodăria ţărănească naturală, care predomină în prezent.
Munca. Consider că într-o oarecare măsură, munca ca factor de producţie şi în general, factorul uman au o importanţă crucială pentru economie. Cred că este foarte înţeleaptă politica recent promovată în Federaţia Rusă de susţinere a natalităţii (astfel, se investesc astăzi mijloacele obţinute din exploatarea resurselor naturale finite în creşterea viitoare a unui alt tip de resurse - umane, ceea ce pe termen lung va asigura o ameliorare a potenţialului economic al ţării). Un alt exemplu al importanţei factorului muncă sunt China și India – azi toţi analiticii într-o voce susţin că pe termen mediu şi lung, anume aceste două economii vor ocupa primele locuri în lume, datorită imensului potenţial uman de care dispun.
Sigur, Moldova nu este China sau Federaţia Rusă, însă la acest capitol avem şi noi avantaje. Deja ultimii trei ani (cel puţin) factorul „muncă” joacă rolul de echilibrare a balanţei de plăţi – exportul de muncă compensează deficitul balanţei comerciale. Deşi mult timp acest fenomen nu poate continua.
Un avantaj al forţei de muncă din Moldova, care, din păcate, nu este valorificat, este înalta sa calitate (vorbesc despre pregătirea generală şi calificarea profesională). Gradul înalt de şcolarizare a fost moştenit şi de pe timpurile sovietice, dar a continuat să se menţină şi chiar să se îmbunătăţească în ultimii ani. Nu deţin statistici comparative, însă fiind implicat în procesul didactic în învăţământul superior, mi se creează impresia că în ultimii ani ponderea persoanelor cu studii superioare este în creştere semnificativă (conform ultimului recensământ, ponderea persoanelor cu studii superioare în grupul de vârstă 25 – 29 ani este cel mai mare din toate grupele de vârstă – 17%, cu mult peste media generală de 11%). Acest fenomen este cauzat de problemele cu care se confruntă tinerii la implicarea în câmpul muncii – din păcate, astăzi oportunităţile reale pentru un absolvent de şcoală sau liceu sunt numai plecarea peste hotare sau studiile superioare, alte alternative ca studiile medii de specialitate sau angajarea în industrie şi agricultură fiind examinate doar de foarte puţini, din cauza incertitudinii legate de aceste alegeri (ponderea persoanelor cu studii medii de specialitate la grupa de vârstă 20-24 ani este de doar 6%, faţă de o medie de 10% pe toate grupele de vârstă).
Consider că studiile superioare posedate de un număr mare de persoane constituie un avantaj pentru implementarea activităţilor cu valoare adăugată mare, în special în domeniul serviciilor şi a tehnologiilor înalte. Totodată, trebuie abordată o politică demografică care ar stimula creşterea populaţiei şi politici în domeniul educaţiei şi culturii pentru menţinerea şi creşterea calităţii factorului uman.
O problemă care ar putea să devină tot mai semnificativă, odată cu trecerea timpului, este lipsa de braţe de muncă în industrie şi, mai ales, în domeniul serviciilor, cu care s-au confruntat la rândul lor toate economiile statelor care urmăreau trecerea de la o economie agrară la una industrială sau la economia post-industrială. Soluţia este evidentă: dislocarea populaţiei de la sate şi transferul ei în zonele industriale şi urbane, ceea ce se coordonează bine cu obiectivul de consolidare a terenurilor şi trecerea de la micile gospodării ţărăneşti la exploatarea pământului pe principii comerciale. În toate statele dezvoltate, ponderea populaţiei ocupate în sectorul primar (agricultură şi exploatarea resurselor naturale) constituie 1,5% - 6%, în sectorul secundar (industria) – 15% - 30%, iar în sectorul terţiar (serviciile) – 55% - 80%. Dintre aceste ramuri, agricultura aduce cea mai mică valoare adăugată economiei, iar serviciile – cea mai mare. Însă de regulă, astfel de mutaţii în structura populaţiei generează probleme sociale semnificative, care urmează a fi preîntâmpinate. Totodată, în legătură cu schimbarea masivă a genurilor de activitate a populaţiei iarăşi apare problema calităţii forţei de muncă – dacă în multe cazuri ţăranii sunt apţi pentru activităţi industriale sau în ramurile de servicii cu valoare adăugată joasă (comerţ), ei nu pot fi utilizaţi în domeniul serviciilor cu valoare adăugată sporită. Iarăşi, se pune problema asigurării studiilor adecvate superioare şi de specialitate pentru un număr cât mai mare de persoane.
Capitalul. În accepţiunea economiei politice, capitalul ca factor de producţie este privit ca totalitatea construcţiilor şi utilajelor folosite în activităţile productive. La acest capitol, se impun următoarele concluzii şi, respectiv, măsuri:
- Există rezerve, uneori semnificative, de capital productiv rămas de pe timpul Uniunii Sovietice, care nu este utilizat sau este utilizat neeficient. De regulă, el aparţine fie entităţilor care nu au fost privatizate, fie care au fost privatizate nereuşit. Punerea lor în circuitul economic ar economisi ţării resurse pentru alte construcţii.
- Utilajele şi tehnica utilizate sunt de multe ori depăşite moral şi parametrii lor tehnico-productivi cedează cu mult analogilor străini. În aceste condiţii, producţia noastră nu poate deveni competitivă pe pieţele străine şi nici pe cea internă.
- Trebuie facilitat la maxim accesul la capitalul financiar, care este unica sursă de alternativă la resursele proprii ale agenţilor economici pentru crearea capitalului productiv. Importanţa renovării rapide a capitalului productiv este cu atât mai mare, cu cât tehnologiile şi producţiile contemporane devin tot mai intensive în capital şi în neofactori, solicitând tot mai puţine resurse de muncă şi natură.
- Importanţa accesului la capitalul financiar mai constă în aceea că el este cel mai mobil dintre factorii de producţie clasici. Datorită globalizării pieţelor financiare internaţionale, Moldova are astăzi acces absolut la toate resursele investiţionale ale lumii, trebuie numai să acorde o recompensă pe măsură. Astfel, din trei factori de producţie de bază – natura, munca şi capitalul – ultimul este cel mai flexibil, şi noi trebuie să depunem toate eforturile necesare pentru atragerea capitalului financiar, care în 2-3 ani se va preschimba în capital productiv.
Nu mai puţin importantă este analiza neofactorilor, care capătă o pondere tot mai mare odată cu creşterea complexităţii activităţilor economice.
Progresul tehnico-ştiinţific. După cum a remarcat încă Joseph Schumpeter (economistul care primul a analizat inovaţiile şi antreprenoriatul ca factori de producţie şi care, printre altele, a predat la Universitatea din Cernăuţi în 1909-1911), anume progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) este generatorul de profituri în economie. Fără procesul permanent de inovare a tehnologiilor şi a liniilor de produse, concurenţa între producători ar împinge preţurile în jos, iar concurenţa pentru factorii de producţie ar creşte costul lor, astfel încât peste un timp profiturile agenţilor economici s-ar diminua la zero. Însă procesul inovativ permanent duce la posibilitatea unei utilizări mai raţionale a factorilor de producţie (deci, la reducerea cheltuielilor sau creşterea productivităţii) şi la diversificarea gamei de produse (deci, la departajarea produselor şi la crearea unor noi debuşee pe piaţă).
Astăzi nimeni nu mai pune la îndoială importanţa PTŞ pentru economia contemporană. Capacitatea Moldovei de a beneficia din plin de acest factor este baza transformării noastre într-o economie competitivă care beneficiază de schimburi internaţionale echivalente, iar în cazul utilizării lui insuficiente, aşa şi riscăm să rămânem o economie agrară, furnizor de materii prime sau producţie cu o valoare adăugată joasă.
La o analiză superficială, văd două aspecte ale utilizării acestui factor pentru asigurarea dezvoltării economice a ţării:
- Monitorizarea, preluarea şi implementarea tehnologiilor şi invenţiilor apărute peste hotarele ţării, ce pot fi utile economiei naţionale. De regulă, aceste activităţi sunt derulate de corporaţiile transnaţionale, care acaparează noile tehnologii din ramurile în care activează, pentru a le implementa în producţie. Din păcate, în apropiatele decenii este greu să prognozăm în Moldova apariţia corporaţiilor transnaţionale de origine autohtonă, care ar putea concura pe pieţele internaţionale ale tehnologiilor moderne. Din această cauză, se impune preluarea acestor funcţii de către stat şi asigurarea unor mecanisme de acces sau facilitare a accesului întreprinderilor autohtone la noile tehnologii.
- Crearea unor condiţii optime pentru apariţia unor tehnologii noi autohtone şi, mai important, pentru implementarea şi proliferarea lor. În acest domeniu, nu trebuie să fim foarte ambiţioşi – Moldova e o ţară mică, iar numărul de persoane talentate şi inventive este, desigur, în proporţie directă cu populaţia totală. Totuşi, trebuie asigurate condiţii ca nici o invenţie să nu fie trecută cu vederea, pentru a beneficia la maxim de potenţialul pe care-l avem. Totodată, odată cu utilizarea în economia naţională a tot mai multor tehnologii performante, aceasta va genera o concentrare a inovaţiilor în sectoarele respective (e normal că într-o economie unde majoritatea populaţiei este angajată în agricultură, cele mai multe inovaţii să fie în domeniul agricol). O altă latură foarte importantă este păstrarea „minţilor” inteligente în ţară, găsirea soluţiilor de a face pentru persoanele inteligente atractivă activitatea în Moldova, iar într-o perspectivă mai îndepărtată, atragerea de persoane inteligente de peste hotare, în special prin o şcoală calitativă şi deschisă de studii superioare şi prin o politică de imigrare bine gândită.
Antreprenoriatul sau spiritul antreprenorial. Antreprenoriatul este acel element care adună laolaltă alţi factori de producţie, îi îmbină într-un anumit mod şi îi face să lucreze. El este motorul economiei, pătura populaţiei care îşi asumă riscurile pe care alte categorii de persoane nu le acceptă. Din păcate, calitatea acestui factor în Moldova este foarte joasă, şi după părerea mea, în prezent aceasta este cea mai mare problemă a economiei noastre.
Doar un simplu exemplu: Moldova în 2006 a beneficiat de sistemul generalizat de preferinţe GSP+ în comerţul cu Uniunea Europeană. În MEC se cunoaşte mai bine efectul real al acestei mari reuşite a diplomaţiei noastre economice, însă cred că nu o să mă înşel mult dacă am să spun că este zero. Deşi Guvernul a întreprins toate măsurile pentru a asigura oportunităţi pentru antreprenorii autohtoni, ei nu au fost în stare să beneficieze de ele. Cauza este că ei nu posedă, în majoritatea lor, suficiente calităţi care le-ar permite să desfăşoare o activitate antreprenorială fructuoasă.
După destrămarea Uniunii Sovietice proletarii, ţăranii şi intelectualii sau ciocnit cu schimbarea completă a relaţiilor de muncă şi a realităţilor economico-sociale, foarte mulţi au rămas fără muncă sau veniturile mizere i-au impus să caute alte surse de câştig. Ca urmare, în primii ani de după independenţă, a apărut o pătură foarte amplă de mici antreprenori, care încercau să creeze şi să menţină afaceri. Este evidentă absoluta lor lipsă de pregătire teoretică sau aptitudini practice pentru acest gen de activităţi.
Antreprenorul este o persoană cu unele trăsături specifice de caracter, şi anume capacitatea de aşi asuma riscuri, de a adopta în termeni restrânşi decizii şi a-şi asuma consecinţele lor, cu o bună înţelegere a fenomenelor economice şi a proceselor de producţie. În condiţii normale, concurenţa şi piaţa într-un termen foarte redus triază companiile şi, respectiv, antreprenorii lor, pe piaţă rămânând doar acei, care sunt apţi pentru aceste activităţi. Din păcate, la noi acest proces a fost frânat foarte mult de intervenţia statului.
Un prim exemplu este privatizarea în masă, ca urmare a căreia două treimi din populaţia ţării au devenit acţionari. Acţionariatul este una dintre formele antreprenoriatului – posedarea în comun a societăţii, cu limitarea răspunderii. Societăţile pe acţiuni din ţară au fost lăsate pe seama unei mase amorfe şi nepregătite de proprietari, managerii societăţilor nefiind supuşi nici unui control din partea lor, iar prestaţiile economice ale societăţilor nefiind supuse nici unei critici şi analize din partea proprietarilor. Ca urmare, până la finalizarea concentrării pachetelor de acţiuni în mâinile unei persoane sau a unui grup de persoane la majoritatea societăţilor, ele nu au putut desfăşura o activitate profitabilă şi, cu atât mai mult, competitivă pe pieţele externe.
O altă cauză a menţinerii calităţii joase a antreprenoriatului din Moldova este atitudinea protectoare a statului faţă de investitori – este suficient de a se urmări evoluţia modificărilor efectuate în ultimii ani în legislaţia privind societăţile pe acţiuni, fondurile de investiţii, piaţa valorilor mobiliare, pentru a înţelege despre ce vorbesc. Statul prin puterea sa legislativă, protejează investiţiile neperformante, ele continuând să rămână ca un balast în economia naţională.
Cauza din care insist atât de mult asupra antreprenorilor care nu sunt la locul lor şi a întreprinderilor neperformante este aceea, că orice întreprindere înglobează în cadrul său o sumă de factori de producţie (forţă de muncă, clădiri-utilaje, terenuri, know-how), care nu mai sunt disponibile pentru alte întreprinderi. Poate unele state cu resurse enorme, ca Federaţia Rusă sau China, îşi pot permite să lase întreprinderile neperformante să „moară” lent, însă Moldova, fiind atât de restrânsă în resurse şi factori de producţie, nu-şi poate permite acest lux. Orice antreprenor care nu poate organiza o afacere profitabilă, competitivă şi cu potenţial de creştere, „fură” oameni, utilaje şi investiţii de la alţi antreprenori, care ar putea crea întreprinderi ce ar aduce o valoare adăugată mult mai mare economiei naţionale.
În toată lumea problema întreprinderilor neperformante se soluţionează foarte simplu prin procedurile de insolvabilitate, faliment şi lichidare. La noi, de regulă, aceste proceduri sunt abordate cu conotaţii negative, deşi ele reprezintă un proces normal de asanare a economiei şi a agenţilor economici. Procesul de insolvabilitate şi faliment urmăreşte excluderea de pe piaţă a agenţilor economici care afectează calitatea pieţei (de regulă, ca urmare a blocajelor financiare pe care ei le creează prin imposibilitate de plăţi, însă aceasta implică şi o proastă administrare, şi o performanţă economică scăzută). Procesul de lichidare a întreprinderii urmăreşte transferul factorilor de producţie (în special natura şi capitalul) unor alţi antreprenori, care consideră că vor putea să-i administreze mai bine. Doar lichidarea unei societăţi, care este în general privită ca ceva negativ, semnifică, de regulă, nu dispariţia fabricilor şi uzinelor, ci doar schimbarea proprietarilor lor. Chiar şi impactul social (concedierile, care însoţesc, de regulă, acest proces), nu este atât de acut pe cât se pare – peste un timp întreprinderea îşi reia activitatea în condiţii noi, şi de regulă caută angajaţi în aceeaşi regiune.
Politica socială, care este promovată la noi în sfera protecţiei sociale a populaţiei, a fost eronat extinsă şi asupra investitorilor. Consider că trebuie făcută o distincţie clară între aceste două domenii, şi dacă referitor la factorul de producţie muncă urmează a fi şi în continuare promovată o politică de sorginte socială, în domeniul antreprenoriatului şi investiţiilor urmează a fi adoptată o politică liberală clasică de laissez-faire, care ar facilita confruntarea directă a agenţilor economici pentru factori de producţie, iniţierea procedurilor de insolvabilitate agenţilor economici care nu fac faţă competiţiei şi trecerea cât mai rapidă a factorilor de producţie la alţi antreprenori, fenomen ce ar duce în mod natural la selecţia celor mai buni.
În acest context, cred că este de asemenea salutabilă iniţiativa recentă de implementare a procedurilor de lichidare simplificate, care vor permite o deblocare rapidă a factorilor de producţie, care sunt în prezent îngheţaţi în întreprinderile care nu mai activează, dar nu sunt nici lichidate.
Deşi am vorbit deja foarte mult despre acest factor de producţie, mai sunt câteva lucruri de remarcat privind îmbunătăţirea calităţii lui:
- păstrarea şi extinderea studiilor economice superioare şi de specialitate, pentru îmbunătăţirea calităţii antreprenoriatului;
- întreprinderea măsurilor legislative pentru o mai amplă separare a antreprenoriatului de management, de regulă apariţia managementului independent îmbunătăţeşte cu mult calitatea administrării afacerilor;
- creşterea calificării şi corectitudinii ramurii judiciare a puterii în cazurile legate de antreprenoriat şi, respectiv, dezobişnuirea antreprenorilor de protecţia şi implicarea din partea statului, ei fiind forţaţi să-şi apere singuri interesele în instanţele de judecată, ceea ce le va spori calitatea şi motivarea.
Informaţia. Acest factor a căpătat o importanţă decisivă în ultimele două decenii, odată cu dezvoltarea tehnicii de calcul şi a capacităţii de stocare şi procesare a informaţiilor de către agenţii economici. Deşi încă nu sunt înţelese până la capăt mutaţiile grandioase ce se petrec în economia mondială în legătură cu aceste noi capacităţi de operare a informaţiei, pot fi uşor trase câteva concluzii:
a) datorită reţelei informaţionale globale, pieţele au devenit mult mai „apropiate” între ele, iar procesul de negociere şi încheiere a tranzacţiilor – mult mai rapid;
b) asistăm la apariţia şi dezvoltarea unei noi specializări în activităţile umane, specialistul în tehnologii informaţionale, care va ocupa locul similar fermierului, inginerului sau consultantului în perioadele anterioare;
c) toate aceste fenomene au loc chiar acum, şi nimic nu împiedică Moldova să se implice cât mai amplu în derularea lor.
Dacă în alte domenii Moldova are unele handicapuri, legate de amplasarea sa, de situaţia geo-politică, de trecutul istoric, în domeniul tehnologiilor informaţionale noi suntem cam la acelaşi nivel cu majoritatea celorlalte ţări, cu puţin în urma leaderilor. Noi suntem deja cunoscuţi pe piaţa internaţională încă de la jumătatea anilor '90 cu compania „RIT Labs”, iar mai recent – cu compania „Endava”. Consider că o politică foarte abilă de dezvoltare a acestei ramuri, de pregătire a componentei umane şi, la fel de important, de menţinere a specialiştilor, va da posibilitatea Moldovei de a ocupa şi menţine o cotă pe piaţa tehnologiilor informaţionale, care este în creştere foarte vertiginoasă. Consider că aceasta este unica posibilitate reală de creştere explozivă a economiei noastre, şi o parte importantă a eforturilor statului de direcţionare şi suport al economiei urmează a fi dedicate acestui sector.
Concluzii:
La finalul acestei note, vreau să trag unele concluzii:
1. În acest document, am încercat să schiţez un mecanism de analiză în cadrul elaborării PND şi o oricăror alte planuri macroeconomice de tip „umbrelă”.
2. Principalul scop al mecanismului propus este abordarea sistemică a tuturor aspectelor ce ţin de dezvoltarea unei economii, fără a omite vre-o unul.
3. Analiza măsurilor ce urmează a fi implementare trebuie efectuată nu numai pentru fiecare factor de producţie în parte, ci şi conjugat cu măsurile propuse pentru alţi factori de producţie. Spre exemplu, din analiza comună a factorilor natură şi muncă a apărut soluţia de dislocare a populaţiei de la sate, prin care se poate obţine atât consolidarea terenurilor agricole, cât şi afluxul de forţă de muncă pentru ramurile economiei în dezvoltare. Unii factori au legături foarte strânse între ei, şi propunerile de regulă trebuie să se refere nu numai la un singur factor.
4. Deseori, măsurile ce se impun la implementarea propunerilor ce vor fi generate de această analiză vor depăşi cu mult cadrul economic. Spre exemplu, dacă vorbim despre îmbunătăţirea cantităţii şi calităţii factorului muncă, trebuie să urmărim, pe lângă creşterea demografică pură, şi creşterea termenului mediu de viaţă a populaţiei (o formă „intensivă” de utilizare a factorului de producţie), ameliorarea calităţii şi productivităţii lui prin asigurarea unei sănătăţi mai bune, asigurarea unei adaptări sociale mai bune prin o educaţie preşcolară şi şcolară mai calitativă, etc. Vedem că măsurile ţin şi de domeniul sănătăţii, asigurării sociale, medicinii. Oricum, consider că un cadru atât de larg este acceptabil pentru un program „umbrelă”, în baza căruia urmează a fi elaborare programe şi strategii sectoriale.
5. Deliberat nu am propus direcţionarea eforturilor statului pentru susţinerea sau promovarea unor ramuri concrete ale economiei. Consider că aceasta (găsirea ramurilor cu o profitabilitate maximă) este atribuţia factorului antreprenoriat, iar scopul statului este îmbunătăţirea calităţii acestui factor (la care şi m-am oprit cel mai mult). Astăzi este evident că cea mai mare valoare adăugată se poate obţine în sfera serviciilor (consultanţă şi tehnologii informaţionale), însă statul nu va putea impune agenţii economici să activeze într-o anumită ramură. Noi trebuie doar să creăm condiţii ca agenţii economici neperformanţi să nu „îngrădească” calea acelor care văd oportunităţile şi sunt gata să le valorifice.
6. Analizând politica promovată de stat în ultimul timp, putem vedea că deja sunt în curs de implementare un şir de măsuri care pot fi identificate ca necesare din analiza factorilor de producţie. Mă refer la creşterea importanţei Academiei de ştiinţe în coordonarea efortului ştiinţific şi tehnologic naţional, la facilităţile acordate companiilor din domeniul tehnologiilor informaţionale şi la intenţia declarată a statului de a promova ramura serviciilor cu valoare adăugată mare. Sigur, aceste măsuri urmează a fi implementate şi în continuare, poate într-un cadru mai amplu, fiind susţinute şi de alte măsuri conexe.
7. Mecanismul de analiză propus nu examinează în nici un mod funcţionarea infrastructurii economiei naţionale, care este „lubrifiantul” activităţilor economice. Aici am în vedere infrastructura fizică a ţării (drumuri, reţele de comunicaţii, utilităţi), infrastructura sa legal-judiciară (ansamblul de acte şi mecanisme care au ca scop asigurarea unui câmp de activitate echitabil şi egal pentru toţi participanţii) şi infrastructura sa birocratică (mecanismele de interacţiune a economiei cu statul). Rolul infrastructurii este să asigure funcţionarea economiei, şi nu este un ţel în sine. Mecanismul propus presupune tacit că infrastructura trebuie să fie cât mai bună posibil şi să faciliteze cât mai mult activităţile economice. Oricum, dezvoltarea infrastructurii rămâne o condiţie de bază pentru dezvoltarea economică.
8. Am fost şi rămân în continuare adeptul unor politici de stat liberale, şi sunt mai degrabă promotorul a facilitării, şi nu a interzicerii. Astfel, ca politică a statului de direcţionare a tinerilor spre anumite profesii aşi vedea mai degrabă majorarea numărului de locuri la buget la profesiile respective, decât reducerea numărului de locuri la alte profesii. Însă, desigur, atribuţia de a stabili mecanismele concrete de implementare a unei sau altei politici revine executivului, şi depinde de conjunctura politică, socială, de posibilităţile bugetului şi de natura fenomenului ce urmează a fi influenţat.
9. Elaborând politici de dezvoltare a economiei, nu trebuie să uităm de aspectul ecologic al acestei dezvoltări. Deşi în prezent la noi problemele legate de ecologie încă nu eu devenit stringente, în perioada de îndeplinire a acestui plan ele ar putea ajunge pe prim plan atât la nivel global, cât şi naţional. Trei aspecte de bază pot fi identificate chiar şi în prezent: creşterea rarităţii şi costurilor resurselor energetice, efectele generate de schimbarea globală a climei şi restricţiile la activitatea industrială ce vor fi impuse de comunitatea internaţională. Sigur, aceasta face obiectul unui studiu specializat, însă este evident că vor fi avantajate economiile care din timp se vor pregăti pentru implementarea energeticii alternative sau regenerabile, pentru impactul schimbărilor climaterice asupra activităţilor umane, în special asupra agriculturii şi consumurilor energetice, şi pentru implementarea din timp a unor tehnologii care ar ţine cont de cele mai înalte standarde ecologice existente în prezent, astfel încât când ele vor deveni obligatorii sub presiunea comunităţii internaţionale, impactul să fie minim pentru economia noastră.
Iată acesta a fost aportul meu ;) la PND. Aceea ce s-a primit în final, numit Strategia națională de dezvoltare pentru anii 2008 - 2011, puteți vedea, de exemplu, aici. Documentul a fost aprobat în ianuarie 2008 și dacă macar a zecea parte din ce scrie acolo va fi realizat, în 2011 vom trăi mult mai bine. Cel puțin, teoretic. ;)
