Piata de capital, septembrie 2008

În anul 2007 piața de capital a înregistrat o creștere impresionantă de aproape două ori (99,6%), dând niște așteptări foarte optimiste și pentru anul 2008. Și într-adevăr, în primele 5 luni ale anului evoluția nivelului general al prețurilor la bursa a păstrat o tendință fermă de creștere. Încă de la începutul lunii iunie, această tendință s-a inversat, în prezent piața demonstrând o tendință îngrijorătoare de scădere.
Cel mai comod instrument pentru analiza evoluțiilor pieței este indicele bursier EVM-Composite, care se calculează în baza tuturor acțiunilor tranzacționate la bursă și evoluția căruia reflectă modificarea tuturor prețurilor. Analiza modificărilor prețurilor pe piața de capital va fi făcută în baza lui.
În anul trecut, indicele a crescut de la valoarea de 1065,49 la 2126,08 puncte. Această creștere este foarte impresionantă, demonstrând un interes cert al investitorilor față de piața de capital din Moldova. În mare parte, în fruntea acestei creșteri au fost acțiunile băncilor și a unor întreprinderi din ramurile mai atractive ale economiei – construcții, infrastructură, industria prelucărtoare și alimentară.

Evoluția indicelui EVM Composite în anul 2007

Creșterea atât de mare a prețurilor acțiunilor a fost cauzată în special de investitorii străini de portofoliu, care au decis să investească la noi. Datorită faptului că după majoritatea indicatorilor prețurile la companiile moldovenești sunt sub nivelul prețurilor în statele Uniunii Europene, ei erau dispuși să plătească pentru aceleași acțiuni mai mult ca invesitorii autohtoni, care nu au piețe alternative de comparare.
La începutul acestui an tendința de creștere a prețurilor s-a menținut neschimbată, deși creșterea s-a încetinit. Astfel în perioada ianuarie – mai prețurile au crescut cu peste 11%, ceea ce în expresie anuală ar fi dat o creștere de 26,4%. Deși această creștere este cu mult peste creșterea prognozată a majorității indicatorilor macroeconomici în 2008, oricum observăm o încetinire semnificativă față de anul 2007. Ea se datorează faptului că interesul investitorilor, după ce prețurile la acțiunile bancare au atins valori comparabile cu prețurile de la alte burse, s-a focusat asupra altor ramuri a economiei. Însă, din păcate, majoritatea companiilor autohtone asigură o dezvăluire a informației la un nivel mult mai redus ca băncile comerciale. Ca urmare, investitorii sunt mai reticenți față de investirea în alte domenii și, respectiv, prețurile pe care acceptă să le plătească pentru acțiuni sunt mai mici. De asemenea, nu trebuie să uităm și despre lichiditatea foarte redusă a acțiunilor de la majoritatea companiilor autohtone – datorită gradului avansat de consolidare a pachetelor, chiar și în cazul existenței ofertelor de cumpărare la prețuri realiste, nu totdeauna se găsesc vânzători. Aceasta la fel limitează tranzacțiile și dinamica prețurilor.

Dar, începând cu luna iunie, tendința pe piața de capital s-a inversat, înregistrându-se un declin al prețurilor, care continuă și până în prezent. Astfel, valoarea indicelui în această perioadă a coborât de la 2376 la 2285,28 puncte, ceea ce constituie o diminuare cu 3,82% în 55 de zile. Deși diminuarea încă nu este foarte mare, tendința trezește îngrijorătoare.

Evoluția indicelui EVM Composie în anul 2008

Această tendință de diminuare a prețurilor acțiunilor la Bursa de Valori poate avea câteva cauze. Una dintre ele ar fi aprecierea leului față de valutele de circulație internațională. De la începutul anului leul s-a apreciat față de dolarul american cu 14,55% și față de euro cu 14,28%.

Evoluția cursului dolar / leu în anul 2008

Evoluția cursului euro / leu în anul 2008


Explicația pare destul de logică – dacă pe piața autohtonă operează un număr mare de investitori străini, menținând prețul de tranzacționare a acțiunilor în valută la același nivel, vor fi nevoiți să micșoreze prețul în lei. Aceasta ar putea explica evoluția capitalizării bursiere.
Însă o analiză pe termen lung demonstrează că între evoluția prețurilor la bursa din Moldova și cursurile valutare nu există vre-o legătură univocă. Corelația pe termen lung între indicele bursier EVM Composite și cursurile valutare este negativă – când cursurile scad, indicele de regulă crește. Deși în perioada de la începutul lui iunie starea de lucruri s-a inversat – corelația între modificarea cursurilor valutare și a indicelui a devenit directă (95% corelația între evoluția indicelui și a cursului dolarului și 84% - corelația între evoluția indicelui și cursul valutei unice), aceasta este mai mult o coincidență decât o legitate.
Cred că adevărata cauză a inversării tendinței pe piață este politica monetară, promovată de Banca Națională a Moldovei. Din cauza creșterii ritmurilor inflației în acest an, a fost întreprins un șir de măsuri destinate sterilizării masei monetare. Dintre ele, principala a fost creșterea normei rezervelor obligatorii pe care băncile comerciale urmează să le păstreze la Banca Națională.
La finele lunii mai Banca Națională a Moldovei a adoptat decizia privind mărirea normei rezervelor obligatorii, care a fost publicată la data de 30 mai. Imediat pe piața monetară a început să se resimtă un deficit acut de lichidități. Băncile comerciale și-au restrâns dramatic activitatea pe piață și au redus și creditarea agenților economici. De asemenea, datorită creșterii dobânzilor la valorile mobiliare de stat și depozitele bancare, atractivitatea comparativă a acțiunilor a scăzut (acest lucru este în mod deosebit valabil pentru investitorii străini, care pot atrage mijloace de împrumut în valută și să le plaseze în depozite în lei la noi, beneficiind și de pe urma dobânzilor foarte mari, și de pe urma aprecierii leului). Descreșterea valorii indicelui a început de la data de 3 iunie, peste o zi lucrătoare după intrarea în vigoare a noilor reguli. Cred că în această situație, schimbarea tendinței pe piață poate să survină numai după ce se va normaliza situația cu lichiditățile pe piața monetară și băncile vor putea să reia în regim obișnuit activitățile pe piața de capital, iar dobânzile la depozitele în lei vor deveni mai mici.
Oricum, această situație arată ce legătura între segmentele pieței financiare este strânsă, și evenimentele de pe unul dintre aceste segmente afectează piața financiară pe ansamblu. Nu știu cât de eficiente se vor dovedi măsurile întreprinse de Banca Națională pentru a opri creșterea indicelui prețurilor de consum, însă ele au fost foarte eficiente în a opri creșterea indicelui bursier EVM Composite.

(Publicat în revista Standard Financiar, luna septembrie. Articolul a fost finalizat în luna august.)

Solidarizare in fata crizei

În toate statele afectate de criză, populația este rugată să se solidarizeze și să nu piardă încrederea în economia națională. Pentru a menține la același nivel volumul activității economice, trebuie să nu se diminueze consumul.

Respectiv, cetățenii trebuie să continuie să mănânce cum mâncau. Să plângă și să mănânce.

Obosita de citit

Autor: Dorina Zicunova

Piata valutara

Evoluțiile de pe piața noastră valutară din ultimul timp trezesc foarte multe semne de întrebare, multe fiind adresate inclusiv și mie. Dați să încercăm să ne descurcăm cu toată această situație.

De la începutul anului, cursul dolarului față de leu a scăzut simțitor, și la moment, deși s-a redresat puțin, încă nu este clar ce va urma (Nu iau în calcul cursul euro / leu, fiindcă el nu este relevant. Pentru cine nu știe, cursul leului față de euro se stabilește prin cotații-cross. Adica, se calculează doar cursul dolar / leu, iar restul valutelor se determină reieșind din cursul lor față de dolar pe piețele internaționale. De exemplu, dolarul costă 10 lei, iar pe piețele valutare internaționale euro e 1,5 dolari. Respectiv, prin cross-curs, la noi euro va costa 15 lei. Așa că atunci când auziți pe cineva spunând că s-a făcut la noi ceva pentru a influența cursul la euro, trimiteți-l departe.)

Ce avem? Motorul aprecierii leului este, evident, cantitatea enormă de valută existentă pe piața noastră. Cauza acestui excedent de valută este, mai mult ca sigur, volumul crescând al remitențelor. În primele 8 luni ale lui 2008 în țară au intrat oficial (numai oficial) peste un miliard de dolari, cu peste 50% mai mult ca anul trecut.

Desigur, se vehiculează mult și ideea carry-trade-ului. Asta înseamnă că cineva se împrumută de peste hotare la dobânzile mici, practicate acolo, aduce valuta în Moldova, o convertește în lei, și o plasează în depozite bancare la dobânzile noastre super-avantajoase comparativ cu alte piețe. La închiderea depozitului, de lângă dobândă, investitorul primește și diferența pozitivă obținută ca urmare a aprecierii cursului leului. Desigur, această schemă este foarte atractivă, și chiar cunosc străini care au folosit-o. Însă nu sunt sigur că amploarea acestui fenomen este așa de mare, încât să afecteze piața noastră valutară. Și nu voi crede așa ceva, până nu voi vedea dovezi clare.

Cred că creșterea remitențelor a depășit o anumită capacitate de absorbție a pieței noastre interne, după care presiunea cererii s-a transferat de pe piețele imobiliare și de consum pe piața monetară. În țară vine foarte multă valută, pe care nu prea ai pe ce o consuma - trei apartamente deja sunt cumpărate, toți copiii au deamu studii superioare, mașini și vaabșe, iar banii tot vin.   Din păcate, producția din țară nu reușește să țină pasul cu creșterea capacității de cumpărare a cetățenilor, ceea ce duce, evident, la creșterea prețurilor. Primul semn al depășirii capacităților de absorbție a pieței a fost creșterea foarte bruscă a inflației, care a început încă în primăvară. Banca Națională a întreprins un șir de măsuri pentru a stopa inflația - a crescut ratele refinanțării și, mai eficient, a majorat rezervele obligatorii a băncilor comerciale, ca urmare reducând semnificativ volumul de mijloace bănești libere și, respectiv, presiunea monetară asupra prețurilor.

Lei fiind mai puțini, pe piața de consum au mai scăzut tendințele inflaționiste, însă imediat s-a scumpit leul - cu fluxul crescând de valută se încerca procurarea a unei cantități de lei ce a devenit mai mică. Am obținut ce-am obținut - aprecierea valutei naționale față de dolar.

Din tot acest terci valutaro-monetaro-macroeconomic, eu trag următoarele concluzii:

1. Deficitul balanței comerciale a Moldovei este privit ca ceva foarte rău. În primele opt luni ale anului avem un deficit al balanței comerciale de 2,1 miliarde dolari. Asta înseamnă că noi importăm mai mult decât exportăm exact cu această sumă.

Normal, un stat nu poate avea o balanță comercială deficitară mult timp. Cauza e simplă: pentru a importa, ai nevoie de valută. Unica soluție să obții valuta (în afară de îndatorarea la organismele internaționale) e să exporți ceva. Evident că situația nu e atât de tristă cum apare după examinarea numai a schimburilor comerciale.

Nu trebuie să uităm că noi exportăm, pe lângă vinuri și fructe, încă și forță de muncă. Și că pe lângă peste miliardul cela de dolari, intrat în țară oficial în contul remitențelor, cine știe cât a intrat neoficial.

2. În țară sunt prea mulți bani, cu mult peste capacitățile productive a economiei noastre. Din păcate, cea mai mare parte a acestor bani merg în consum, fără a fi investiți. În lipsa investițiilor, producția crește foarte lent, pe când consumul crește proporțional cu volumul remitențelor. Așa că nu există careva premise pentru diminuarea presiunilor inflaționiste.

3. De la aprecierea leului, exportatorii gem. Producția noastră devine necompetitivă pe piețele internaționale, sau exportatorii trebuie să-și diminueze profitabilitatea pentru a menține piețele. În schimb, importatorii înregistrează supraprofituri de la procurarea mărfurilor la prețuri mai mici, calculate în lei. Ar fi normal ca produsele importante să se ieftinească, odată cu aprecierea leului, dar nu prea am remarcat așa tendință. Cred că în acest caz, Agenția noastră de protecție a concurenței și antimonopol funcționează rău, fiindcă această situație nu este normală. Însă chiar dacă prețurile în lei la produsele de import nu scad, cel puțin dispar presiunile inflaționiste din import.

4. Ca urmare a aprecierii leului, remitențele se devalorizează, salariile primite peste hotare costând mai puțin în lei. Aceasta poate să demotiveze concetățenii noștri să mai trimită atâția bani acasă.  Pe de altă parte, salariile plătite în Moldova în lei pot deveni tot mai competitive cu salariile primite de concetățenii noștri peste hotare, ceea ce ar putea să ducă cu timpul la revenirea în țară a multora dintre ei.

Ce se poate întâmpla mai departe și ce trebuie de făcut? Îmi pare destul de simplu.

În primul rând, cât n-ar părea de paradoxal, noi trebuie să importăm și mai mult decât importăm acum. Aceasta ne va permite să beneficiem de modificarea favorabilă de curs, pe de o parte, procurând mai ieftin resurse energetice și produse. Pe de altă parte, aceasta ne va permite să scăpăm de excesul de valută din țară. Scoțând valuta din țară, ni se va deprecia din nou leul (cum vor așa mulți). Știu că aceasta propunere nu este deloc obișnuită și academică, fiindcă importurile sunt tradițional privite ca ceva negativ. Însă pentru o țară ca Moldova, fără industrie grea și resurse, importurile sunt vitale. De aceea, consider că este mai bine să ne specializăm la nivel internațional, să ne axăm pe aceea ce ni se primește bine, iar restul să importăm. Și să lăsăm ambițiile de a produce totul cu forțe proprii. Iar dacă tot trebuie să importăm, desigur că e mai bine să o facem în cele mai avantajoase condiții posibil.

Desigur, trebuie să încercăm să investim cât mai mult din banii care vin acum în țară în afaceri. Ce trebuie de făcut pentru a obține aceasta, e o temă aparte de discuție, dar până în prezent noi nu prea reușim să o facem. Dacă am reuși să investim mai mult, s-ar diminua sumele îndreptate spre consum, pe de o parte, și am avea o creștere a producției în viitor, ce la rândul său va diminua inflația. 

Ca urmare a faptului că valuta s-a apreciat și exporturile sunt mai puțin profitabile, mai multe produse vor rămâne în țară și vor fi comercializate pe piața internă. Aceasta va spori volumul pieței interne, oferta de bunuri,  și va duce la diminuarea prețurilor în lei.

De asemenea, ca urmare a aprecierii leului, putem spera la stoparea emigrării și poate chiar inversarea procesului, întoarcerea unei părți a oamenilor plecați la muncă în țară. Oricum, devine tot mai neprofitabil să lucrezi peste hotare și să trimiți bani în Moldova. Dacă remitențele vor continua să crească în același ritm, peste un an salariul mediu din Moldova va fi echivalent unui salariu mic de peste hotare.Desigur, aceasta va duce la diminuarea rapidă a volumului remitențelor, și la afluxul de forță de muncă în țară.

După cum se vede, nu se întâmplă nimic strașnic, și nici ireversibil. În asta și este, cel puțin pentru mine, marea fascinație a economiei - este un mecanism care se autoregulează, și dacă o înclini prea tare într-o parte, singură încearcă să se îndrepte. Așa și cu remitențele - vin prea mulți bani în țară, automat încep să lucreze un șir de mecanisme care compensează acest aflux - inflația, aprecierea leului, creșterea importurilor și scăderea exporturilor, etc.

Așa că totul va fi bine... În vre-o 10 ani. ;)

Azi a vorbit Talmaci. Cred că va fi cald la iarnă...

Axe effect

Cred că toți au văzut publicități de-ale lui Axe: te dai cu deodorant și se dau femeile la tine. Toate publicitățile lor sunt axate pe asta. Deși sunt hazlii, de regulă umorul e de genul „râzi numai prima dată”. În afară de asta spoturile lor deja devin predictibile.

Totuși, compania insistă de mai mulți ani anume pe această linie de promovare a produsului (zilele astea am văzut că o publicitate de acest gen e scrisă chiar pe ambalajele lor). Asta poate însemna doar că aceasta nu e numai un pont publicitar, ci că are și vre-un suport real.

Concluzia: compania Axe utilizează feromoni în componența deodorantelor produse de ea.

Japonezii si vaporul

În anul patru la facultate, aveam o materie foarte interesantă, și anume „Economie comparată”. Ideea ei consta în analiza sistemelor economice din diferite state și a modului lor de funcționare. Proful era fain, discutam foarte mult și nu ne dădea nimic pe acasă... ;)

La una dintre lecțiile dedicate Japoniei, când discutam specificul mentalității locuitorilor ei, proful ne-a întrebat care a fost cauza restaurării Meiji. Asta când șogunatul medieval din Japonia a fost răsturnat și în 1867 imperatorul Meiji a fost proclamat, propriu-zis, imperator. Trecerea Japoniei de la un stat feudal la una dintre importantele puteri industriale a avut loc foarte repede și direcționat. Întrebarea profesorului era: ce forță i-a făcut pe ei să schimbe radical orânduirea, să răstoarne aceea ce se trăgea din secol în secol, și era așa de bine cimentat de obiceiurile rigide ale șogunatului?

După o lungă discuție în torent, profesorul ne-a spus: Japonezii au inițiat restaurarea Meiji fiindcă au văzut vaporul. Ei s-au întâlnit cu o putere care îi depășea cu atâta, încât nici nu se putea discuta să i se opună. Normal că ei au 

dorit să egaleze puterea respectivă, unica soluție fiind să preia tehnologiile și tot ceea ce le condiționa, și anume relațiile economiei capitaliste.

La moment am acceptat metafora cu „a vedea vaporul”, ea fiind destul de sugestivă. Pentru ca vre-o doi ani în urmă să aflu că metafora nu a fost chiar o metaforă.

Deci, în secolul XIX Japonia era un stat mare care se opunea cu vehemență comerțului că străinii (cu excepția olandezilor, cu care aveau unele relații economice limitate). Marile puteri ale timpului, care promovau o politică imperialistă și colonială, nu puteau accepta să piardă așa o piață potențială. Ca urmare, în 1853 flota din patru nave de război a commodorului Perry a aruncat ancora în portul japonez Uraga. Commodorul a înaintat un ultimatum, în care cerea deschiderea comercială a Japoniei pentru SUA. În martie 1854, amenințați de un bombardament naval, japonezii au fost nevoiți să semneze convenția de la Kanagawa, care era un acord comercial ce defavoriza puternic Japonia. Ulterior au urmat demonstrații de putere și a altor state „civilizate” din aceeși perioadă, având ca urmare deschiderea Japoniei pentru comerțul internațional asimetric.

Acest eveniment le-a creat un șoc uriaș japonezilor. Flota lui Perry, supranumită de ei „navele negre”, au rămas un arhetip pentru întreaga națiune, un simbol la superiorității tehnologice a civilizației occidentale. Și anume acest șoc a fost punctul de pornire a tuturor modificărilor ce au urmat.

Iată vapoarele de care vorbea proful meu, văzute de ochii japonezilor (un desen din 1854):

Haz baragaz

În unul dintre cele mai reușite romane ale lui Victor Pelevin, „Чапаев и Пустота” există un fragment, care totdeauna m-a pus pe gânduri.

Acțiunea romanului are loc în timpul războiului civil din Rusia. Eroi ai cărții sunt Vasilii Ceapaev (comandantul de regiment și ulterior de divizie al armatei roșii) și Peotr Pustota (comisarul lui), pe care îi cunoaștem mai mult din bancuri (Ceapaev și Petica). De asemenea, în roman apare și binecunoscutul nouă Grigore Kotovskii, tot comandant al armatei roșii.

Eroul principal, Petica, se gândea la libertatea internă, sau mai bine zis, ascunsă (adica, la renumita „фига в кармане”). La el vine Kotovskii și are loc următorul dialog:

„Я засмеялся.

– У вас, Котовский, удивительный талант попадать в такт моим мыслям. Я как раз сегодня думал на эту тему. Могу вам рассказать, что это такое на самом деле – тайная свобода русского интеллигента.

– Если это займет немного времени, сделайте одолжение, – ответил он.

– Год, кажется, назад, в Петербурге, был преинтересный случай. Знаете, приезжали какие-то социал-демократы из Англии – конечно, их ужаснуло то, что они увидели, – и у нас была с ними встреча на Бассейной. По линии Союза поэтов. Там был Александр Блок, который весь вечер рассказывал им про эту самую тайную свободу, которую мы все, как он выразился, поем вослед Пушкину. Я тогда видел его в последний раз, он был весь в черном и невыразимо мрачен. Потом он ушел, и англичане, которые, конечно, ничего не поняли, стали допытываться, что же это такое – secret freedom. И никто толком не мог объяснить, пока какой-то румын, который почему-то был с англичанами, не сказал, что понимает, о чем речь.

– Вот как, – сказал Котовский и посмотрел на часы.

– Не волнуйтесь, уже недолго. Он сказал, что в румынском языке есть похожая идиома – «хаз барагаз» или что-то в этом роде. Не помню точно, как звучит. Означают эти слова буквально «подземный смех». Дело в том, что в средние века на Румынию часто нападали всякие кочевники, и поэтому их крестьяне строили огромные землянки, целые подземные дома, куда сгоняли свой скот, как только на горизонте поднималось облако пыли. Сами они прятались там же, а поскольку эти землянки были прекрасно замаскированы, кочевники ничего не могли найти. Крестьяне, натурально, вели себя под землей очень тихо, и только иногда, когда их уж совсем переполняла радость от того, что они так ловко всех обманули, они, зажимая рот рукой, тихо-тихо хохотали. Так вот, тайная свобода, сказал этот румын, – это когда ты сидишь между вонючих козлов и баранов и, тыча пальцем вверх, тихо-тихо хихикаешь. Знаете, Котовский, это было настолько точное описание ситуации, что я в тот же вечер перестал быть русским интеллигентом. Хохотать под землей – это не для меня. Свобода не бывает тайной.

– Интересно, – сказал Котовский. – Интересно. Но мне, однако, пора.”

Sunt câteva chestii care nu-mi dau pace în această mistificare a lui Pelevin. În primul rând, nu-mi prea vine să cred că discuția despre idiomele românești era dusă din întâmplare cu Kotovskii. Sigur, Pelevin se documentase pentru romanul lui și înțelegea că Kotovskii ar fi trebuit să le cunoască la perfecție. Ar fi fost mai normal dacă el ar fi povestit această istorioară povățuitoare. Dar în fine, poate că tot acest dialog a fost dictat de subiect (cum se întâmplă deseori la scriitorii buni), și el nu a dorit să piardă găselnița cu „haz-baragaz”, pe care ținea să o includă în roman.

Dar ce-i cu „haz baragazul” acesta, râsul de sub pământ? Mult timp credeam că e doar încă o mistificare, o istorioară frumoasă fără vre-un suport real. Până când maică-mea mi-a deschis ochii, spunând că „haz baragaz” poate fi foarte bine expresia noastră „haz de necaz”, care se potrivește perfect după sens. Deja, unde a auzit-o Pelevin, cum a memorizat-o și cum a interpretat-o, rămâne pe conștiința lui... ;)

Oricum, în vocabularul meu deja s-a înrădăcinat și expresia „haz baragaz”. De exemplu: oare după alegeri ne mai așteptă încă patru ani de haz-baragaz?

Miorita si colliderul

Cândva la examen la sociologie profa mă întrebase, ce operă literară o consider reprezentativă pentru neamul nostru. După o lungă discuție, am întrebat-o același lucru, și ea mi-a spus că ea consideră reprezentativă pentru noi „Miorița”. Pe urmă taică-meo mi-a explicat de ce: vor cel ungurean și cu cel vrâncean să-l ucidă, și moldoveanul își ia docil fluierul și se duce sub copac să-și cânte de jale cât i-a mai rămas.

Când trebuia să pună în funcțiune colliderul pentru prima oară, am văzut chiar mulți oameni care umblau panicați - o să pornească colliderul, și va fi sfârșitul lumii. Și nu era ceva prefăcut, ci o îngrijorare reală. Făcând abstracție de detaliile tehnice, care nu sunt cunoscute mai de nimeni, lumea știa că „acolo” o să pornească ceva și poate să fie un big-ba-da-bum (de unde-i asta?).

Ce m-a mirat cel mai mult în situația asta a fost că toți erau absolut resemnați cu aceea ce urma să se petreacă. Până la urmă, acesta nu este asteriodul care pur și simplu cade și nu este Dumnezeu care a considerat că gata, a venit timpul pentru sfârșitul lumii. Sunt niște oameni care vor să facă ceva. Dacă te deranjează, spune-o.

Mi-ar fi părut normal ca acei care cu adevărat credeau că se va întâmpla ceva rău, să întreprindă ceva, să iasă în stradă, să se ducă în piață sau în fața ministerului de externe și să ceară ca conducerea țării să întreprindă ceva (să dea o notă diplomatică sau să declare, de exemplu, război Elveției). Dar nimeni nu a făcut chiar nimic. Umblau toți și se căinau că uite, ce suntem noi de buni da ei vor să pornească colliderul... Din păcate, puțini mai pot azi doini, că am fi auzit zilele celea multe melodii frumoase...

Această docilitate a noastră chiar mă înfioară. Oameni buni, vin alegerile, ce, și acolo vom merge ca o turmă behăitoare??? De unde în noi atâta conformism și cap-plecare? Suntem oameni, avem minte, și fiecare poate să schimbe ceva. Puțin, dar poate!

Link util

Buna ziua, stimate cititor al blogului meu.

Dacă ai ajuns la acest articol urmând un link primit de la mine, înseamnă 

că am în vedere exact aceea ce pare.

Dacă ai ajuns la acest articol de sine-stătător, treci mai departe.

Dacă ai ajuns la acest articol urmând linkul primit de la altă persoană, probabil a avut în vedere exact aceea ce pare, doar că eu nu am nici o atribuție la asta.

I am the walrus

I am he as you are he as you are me and we are all together.

See how they run like pigs from a gun, see how they fly.

I'm crying.

 

Sitting on a cornflake, waiting for the van to come.

Corporation tee-shirt, stupid bloody tuesday.

Man, you been a naughty boy, you let your face grow long.

I am the eggman, they are the eggmen.

I am the walrus, goo goo g'joob.

 

Mister city policeman sitting

Pretty little policemen in a row.

See how they fly like lucy in the sky, see how they run.

I'm crying, i'm crying.

I'm crying, i'm crying.

 

Semnat Lennon/McCartney, compus de Lenon

Bregovic si Mardare

Mie personal îmi pare că ei seamănă extrem de mult. Ținând cont de diferența de vârstă, desigur.

Google keywords

Datorită statisticilor oferite de Google Analitycs, de mai mult timp mă delectez urmărind cuvintele cheie, în căutarea cărora lumea ajunge pe blogul meu. În total până în prezent, cu autorul motoarelor de căutare pagina a fost găsită de 977 de ori. În această perioadă, au fost căutate 342 cuvinte sau combinații de cuvinte. Pe primul loc, cum și era de așteptat, este „natan garstea” - de 329 ori. Pe locul doi, ceea ce mă bucură foarte mult, este „mobiasbanca lista” -51 de ori. În rest, multe-multe alte căutări, mai mult sau mai puțin predictibile. Topurile sunt căutările bieților elevi - Chirița în provincie a fost căutată de zeci de ori, în diferite combinații. La fel și informații privind piața de capital, amortizarea și uzura, și cât n-ar fi de ciudat, Artur Clarke.

Dar iată un șir de căutări care au dus la pagina mea și mi-au părut mai interesante sau m-au făcut să râd:

homo erectus

filme strașnice

înghețarea oamenilor - nici nu știam unde duce această căutare, până nu am încercat singur;

arca lui noe google earth - sincer să fiu, am făcut și eu așa căutare când pregăteam la CUC o întrebare privind căutările contemporane ale arcei;

au fost recepționate primele mesaje extraterestre

cari de lemn - cred că a fost o deziluzie mare, să cauți asta și să ajungi la istoria lumii în zece capitole jumătate;

ce se întâmplă dacă capitalul crește?

ce se va întâmpla cu bvb la finele anului 2008 - această căutare trebuie adresată nu google-ului, ci unui profet sau ghicitor (bvb - Bursa de valori București);

comunicarea în bucătărie - interesantă căutare;

de ce la unele persoane nu le crește părul

film cu extratereștii mel gibson - iată aici chiar am fost util... a găsit exact ce căuta;

groapa spre centrul pământului

insecte care intră sub piele - mda, tre să am grijă ce scriu pe blog;

importanța cititului pentru omenire

seminarul de teologie - sper că s-a distrat citind postul;

un om trage o mașină

natan garștea născut - bună încercare, pentru cine e interesat, m-am născut la 9 noiembrie 1976;

Și acum, preferata mea:

nu vreau să fiu cutie la evm - asta cred că cineva dintre colegii supărați de la serviciu a scris. Măi, dacă vă deranjează ceva, mai bine să-mi spuneți... nu vă fac cutie... ;)

Existentialismul

Prin anul `99 o colegă de serviciu, care-și făcea studiile la „fără frecvență”, m-a rugat să o ajut. Avea de făcut un referat la filozofie, și cum mi-a spus ea, „nu mă prea pricep la filozofie”. Am ales o temă legată de doctrinele filozofice a secolului XX și am scris despre existențialism. Am ajutat-o cu plăcere, fiindcă atunci aceasta mă preocupa foarte mult și nu a constituit un efort să pun totul pe hârtie. Iată referatul:

Doctrina filosofică ce a avut cel mai mare impact asupra omenirii în secolul XX este existenţialismul. Această influenţă poate fi explicată parţial şi prin factori ce nu ţin de însăşi tezele doctrinei şi de adevărul sau falsitatea lor. O importanţă uriaşă pentru proliferarea punctului existenţialist de vedere asupra alegerii de către fiecare a căii ce trebuie urmată în viaţă o are atitudinea existenţialismului asupra omului şi faptul că în prezent existenţialismul corespunde cel mai bine concepțiilor ştiinţelor contemporane şi modului de viaţă din zilele noastre.

Existenţialismul este o doctrină filosofică apărută în a doua jumătate a secolului trecut ca reacţie la atotcuprinzătoarea doctrină Hegeliană, şi de la bun început s-a diferenţiat de alte doctrine filosofice prin faptul că este egal acceptabilă atât credincioșilor (în special creștinilor), cât şi ateiştilor.

Filosoful care a pus bazele doctrinei filosofice existenţialiste este teologul danez Søren Kierkegaard (1813 – 1855), lucrările căruia au avut, pe lângă influenţa asupra doctrinei existenţialiste, o foarte mare importanţă asupra revizuirii principalelor postulate ale bisericii catolice în conformitate cu ultimele teorii ştiinţifice şi filosofice. Prima sa lucrare filosofică, numită „Postscriptum neştiinţific finalizator” a fost dedicată unei critici destul de violente a filosofiei hegeliene. Hegel propunea explicaţii raţionale pentru orice fenomen din istorie sau viaţa umană, pe când Kierkegaard era obsedat de ambiguitatea şi paradoxalitatea naturii umane. El considera că problemele cu adevărat importante în viaţă, ca de exemplu existenţa şi esenţa lui Dumnezeu, sfidează orice explicaţie raţională. Dat fiind faptul că în aşa cazuri este imposibilă aflarea adevărului obiectiv, Kierkegaard introduce noţiunea de „adevăr subiectiv”, adevărul considerat ca atare de fiecare om în parte şi care ţine de alegerea personală a fiecăruia. Kierkegaard consideră că filozofiile sistemice (ca cea a lui Hegel), explicând logic fiecare pas din viaţa umană şi făcându-l prin aceasta necesar, evită alegerea subiectivă şi responsabilitatea pentru alegerea făcută. Pe când fiecare om se creează prin alegerile făcute de el, alegeri care se fac fără a ţine seama de normele generale. Corectitudinea unei astfel de alegeri se poate determina numai subiectiv.

Una dintre cele mai importante dintre lucrările sale este cartea „Sau – sau”. Kierkegaard distinge două căi în viaţă: estetică (hedonistă), în care omul trăieşte pentru căutarea plăcerilor sau acumularea bunurilor şi calea etică, alegând-o pe care omul simte o obligaţie, preocupare permanentă pentru viaţa socială şi religioasă.

În lucrările mai târzii Kierkegaard susţine că şi a doua cale, calea etică, îl ajută pe om să fugă de individualitatea personală, şi propune o a treia cale: religia, când prin supunerea voii lui Dumnezeu poate fi găsită adevărata libertate. Kierkegaard se opreşte asupra poruncii lui Dumnezeu lui Abraham de a-şi sacrifica fiul (Geneza, 22:1 – 22:19). O astfel de faptă poate fi făcută numai într-o stare de „suspendare a eticii”, însă anume ea i-a permis lui Abraham să „ajungă” la Dumnezeu. Kierkegaard consideră că numai prin astfel de „aruncări” în credinţă se poate obţine adevărata libertate.

Un alt filosof care a trăit în secolul trecut şi a adus un aport important la dezvoltarea concepţiei existenţialiste asupra vieţii umane (deşi nu este nici existenţialist, şi nici nu a cunoscut lucrările lui Kierkegaard) este Friedrich Nietzsche. El considera că nu există evidenţe morale, lucruri ce nu trezesc îndoieli, ci doar interpretări morale, ce se schimbă de la un caz la altul. Nietzsche consideră încrederea în faptul că structura universului poate fi cunoscută ca fiind doar o ficţiune folositoare. Doctrina nietzscheană slăveşte individualitatea ce se autoafirmă prin opoziţie morală cu majoritatea conformistă. Dacă Kierkegaard era profund religios, Nietzsche în „Aşa grăit-a Zaratustra” proclamă moartea lui Dumnezeu, fapt ce a marcat puternic filozofia secolului XX.

Un alt mare filosof, ce a contribuit la dezvoltarea doctrinei existenţialiste este germanul Karl Jaspers (1883 – 1969). În concepţia lui Jaspers filozofia este efortul de a explora şi descrie limitele experienţei. El foloseşte termenul „neatinsul” pentru a defini ultimele limite a comprehesiunii umane, orizontul indefinit în care sunt posibile toate experienţele subiective şi obiective, însă care nu pot fi niciodată înţelese raţional. Jaspers considera că existenţa este senzaţia ce nu poate fi definită de libertate cu care se confruntă omul pus în situaţii-limită ca norocul, suferinţa, conflictul intern, vina şi moartea.

Martin Heidegger (1889-1976), gânditorul ce este general considerat ca unul dintre cei mai originali filosofi ai secolului XX, a definit fenomenologia existenţialistă şi a influenţat crucial toată filozofia existenţialistă ulterioară. În prima sa carte, „Fiinţă şi Timp”, Heidegger şi-a pus întrebarea: ce este existenţa, ce înseamnă a exista? La această întrebare, considera el, se poate răspunde numai răspunzând mai întâi la întrebarea „ce fel de existenţă are existenţa umană”. Heidegger numea acest gen de existenţă Dasein (a fi în lume). Dasein-ul se deosebeşte de alte genuri de existenţă prin aceea că existenţa-Dasein îşi dă seama de faptul propriei existenţe, spre deosebire de alte genuri de existenţă (Sein). Deosebirea noastră față de o piatră constă în aceea, că noi ne dăm seama că existăm, suntem în lume, pe când ea – nu.

Senzația de dasein, de „viață”, nu este permanentă nici pentru noi, ea se manifestă în momentele când trebuie să luăm decizii. Individualitatea noastră este pusă permanent în pericolul de a nimeri în lumea lucrurilor, a rutinei de zi de zi şi a convenţionalului. Astfel, comportamentul poate deveni unul conformist şi omul poate pierde legătura cu propria sa natură ce este o entitate care face alegeri. De această pierdere a individualităţii pe om îl poate salva un singur lucru – senzaţia de teamă (Angst), care este o senzaţie normală a Dasein-ului, senzaţie ce apare permanent la cineva care este liber se confruntă cu necesitatea de a face alegeri. Teama scoate individualitatea din lipsa de sens cu care ea se confruntă în conformism şi îi dă adevărata senzaţie de existenţă şi libertate.

Doctrina existenţialistă îşi va căpăta finalitate (și denumire) în lucrările filosofului francez Jean-Paul Sartre (1905-1980). Într-o analiză a ideilor existenţialiste Sartre spune că atât pe existenţialiştii – atei, cât şi pe existenţialiştii – creştini, îi uneşte convingerea că existenţa umană precede esenţei umane. Ce înseamnă aceasta?

De exemplu, orice obiect confecţionat de om este făcut în conformitate cu o anumită concepţie a obiectului dat, pe care o are creatorul obiectului. Astfel, creatorul cunoaşte dinainte ce vrea să creeze – scaunul există în mintea tâmplarului încă înainte ca acesta să-l facă. Obiectul dat are o esenţă (constituită din o sumă de metode de confecţionare şi de calităţi ce permit a-l defini), şi esenţa există înainte de confecţionarea obiectului. Pe când omul la început există, se confruntă cu lumea înconjurătoare, şi doar apoi capătă o esenţă. Omul nu poate fi definit fiindcă iniţial el nu reprezintă nimic. El este aceea ce crede el despre dânsul şi ceea ce vrea să devină. Dat fiind faptul că el începe să creadă ceva despre sine doar după ce începe să existe, existenţa la om precede esenţei. Omul se alege singur pe sine şi esenţa sa, ceea ce nu este posibil pentru alte esenţe (lucruri, plante, animale). Omul este o fiinţă îndreptată în viitor şi care înţelege că se proiectează în viitor. Şi el va deveni aşa, cum este proiectul său.

Unui lucru la care esenţa precede existenţei nu i se poate imputa faptul că el este aşa cum este, fiindcă lucrul dat era definit cu mult înainte de a exista de esenţa sa. Însă omul, care mai întâi există, şi apoi capătă o esenţă, este pe deplin responsabil pentru esenţa sa, pentru ceea ce va deveni. Însă omul este responsabil nu numai pentru sine, ci şi pentru toţi ceilalţi oameni.

Cum putem noi fi responsabili pentru toți? Sartre explică foarte simplu: în orice moment, noi acționăm așa cum considerăm că e cel mai bine în situația respectivă, reieșind din aceea, cum dorim să devenim. În acest caz, trebuie să acceptăm că și toți ceilalți oameni în așa situații sunt în drept să procedeze exact ca noi. Noi prin acțiunile noastre creăm aceea, ce în înțelegerea noastră trebuie să fie idealul omului (adica, ne creăm pe noi, așa cum credem că e mai bine). Creând așa un ideal, trebuie să acceptăm când și alții procedează ca și noi, cred ca și noi, și se poartă cu noi cum ne purtăm noi cu alții. De aici și concluzia: fiecare răspunde pentru toți.

O trecere în revistă a existențialiștilor ar fi incompletă fără a-i menționa pe scriitorii, în opera cărora ideile existențialiste ocupă un loc principal: Dostoevskii și Camus. În opera lui Dostoevskii totdeauna persistă tema deciziilor morale și a acceptării consecințelor acestor decizii. Iar renumitul său „Când cred că cred (în Dumnezeu), eu nu cred, iar când cred că nu cred, atunci cred cu adevărat” este o replică foarte fidelă la căutările disperate ale lui Kierkegaard a adevăratei credințe. Și mai mult a fost cutremurată civilizația noastră de exclamația lui Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”. Francezul Albert Camus, pe lângă o serie de romane ce erau axate pe tematica existențialistă, a mai scris și câteva eseuri, cel mai renumit dintre care este „Mitul lui Sisif”, în care este pus în discuție sensul vieții și aceea, cum poate fi trăită viața.

Acesta a fost textul referatului, și colega mea a avut mari probleme din cauza lui („Natan, eu te-am rugat să-mi scrii ceva pe 7, dar așa, profa mi-a pus zece și acum mă caută prin toată facultatea să discute cu mine”). Oricum, indiferent de scopul în care a fost scris acest text, el oricum înseamnă mult pentru mine. Astăzi, peste nouă ani, pot spune următoarele:

- Teamă și singurătatea în sensul lor existențialist (Sartre definea teama (angst) ca „teama de nimic” sau teama fără obiect) sunt foarte des întâlnite în viața de zi cu zi. Asta e aceea ce simțim când trebuie să hotărâm ceva important și ne dăm seama că rămânem singuri în fața acestei decizii, și nimeni altcineva nu o poate lua în locul nostru, și ea poate să ne schimbe viața de mai departe.

- Teama și singurătatea sunt unele dintre cele mai neplăcute sentimente cu care se poate confrunta cineva. Și este absolut normal să încerci să eviți aceste senzații. Cum? Foarte simplu – nu schimba nimic, afundă-te în cotidian și în lucrurile obișnuite. Lasă alții să hotărască pentru tine, cine trebuie să fii și ce trebuie să faci. Îți pare că lucrul tău nu mai este interesant, că te-ai plafonat și nu mai ai unde să crești? Dar te temi să pleci și să cauți alt lucru, te temi de schimbări. Atunci nu schimba nimic, continuă să mergi în fiecare zi la același servici și, principalul, nu te mai gândi la aceasta. Sigur, aceasta e calea ușoară, și din păcate, foarte des o alegem pe ea. Dar cine nu ia decizii singur, trăiește viața altora.

- Anume doctrina existențialistă m-a făcut să încerc din răspuneri să trăiesc din plin. Da, aceasta poate înseamna o stare permanentă de nesiguranță în ziua de mâine, da, asta poate însemna refuzul la lucrurile preferate, anturajul obișnuit și persoanele apropiate. Dar dacă îmi dau seama ce deja de mult timp nu am mai simțit angst-ul, înseamnă că gata... am fost prins de cotidian, nu aleg eu cum să merg în viață, ci sunt dus de evenimente. Înseamnă că a venit timpul să mă întreb: cine sunt, unde merg... cine vreau să devin. Nu m-am temut niciodată să-mi schimb radical viața, când am considerat că așa e corect și bine, și mi-am asumat totdeauna și consecințele, atât pentru alții, cât și pentru mine.

- Temă separată de discuție este aspectul moral al doctrinei existențialiste. Mi-am asumat pe deplin principiul „fiecare răspunde pentru toți”, și m-am condus de el de-a lungul anilor. E așa de simplu: nu poți să te superi pe alții pentru că sunt așa cum sunt și poartă-te cu alții așa cum ai dori să se poarte ei cu tine. Probabil, anume din această cauză mi s-a dezvoltat acest spirit protector, pe care încerc să-l extind asupra persoanelor care mă înconjoară și care deseori este prea exagerat.

Totdeauna m-a fascinat romanul lui Camus „Străinul”, cred că cea mai reușită transpunere literară a viziunii existențialiste asupra modului oamenilor de a fi și de a se purta. Și acțiunile eroului principal trezesc atât protest la cititor („cum poți să scrii o carte întreagă despre un bleg”, cum zicea cineva), cât și o compasiune și înțelegere adâncă – iată o persoană care nu știa ce-i teama și ce-i singurătatea. Dar așa o viață sigur nu este pentru mine. Și nu i-aș dori-o nimănui.