Abatorul nr 5

Kurt Vonnegut

„Abatorul nr. 5 sau cruciada copiilor”

Publicat în 1969

Îmi este destul de greu să scriu această recenzie, fiindcă ea (ca şi alte cărţi ale lui Vonnegut) a devenit în aşa măsură o parte a mea, încât e dificil să iau atitudinea distanţată necesară pentru a o analiza. Dar, la insistenţa unora ;-) , o voi face.

În realitate, cartea are un titlu mai lung, şi anume:

„Abatorul nr. 5 sau cruciada copiilor: Dansul cu moartea la datorie, scris de către Kurt Vonnegut, american de origine germană (de a patra generaţie), care acum locuieşte în nişte condiţii minunate pe capul Cod (şi fumează prea mult). Foarte demult el era infanterist american (în forţele neregulate) şi, devenind prizonier, a fost martorul bombardamentului oraşului german Dresda (Florenţa de pe Elba) şi poate povesti despre aceasta, fiindcă a supravieţuit. Acest roman este scris într-un stil uşor telegrafico-schizofrenic, aşa cum se scrie pe planeta Tralfamador, de pe care vin farfurioarele zburătoare. Pace.”

Despre ce este această carte? După cum ne comunică şi autorul, despre bombardarea Dresdei de către forţele aeriene ale aliaţilor. Ca atare, toate cărţile lui Vonnegut sunt despre bombardarea Dresdei de către forţele aeriene ale aliaţilor. Desigur, totul nu este aşa de simplu, dar acest eveniment a lăsat o amprentă adâncă asupra întregii lui opere.

La începutul romanului el scrie o introducere destul de lungă, în care încearcă să explice de ce a scris acest roman, cum l-a scris şi ce a vrut să spună cu el. În primul rând, el povesteşte de ce cartea se mai numeşte cruciada copiilor. Soţia unui camarad de-al lui de front era foarte supărată din cauza că el dorea să scrie o carte despre război. „Voi doar eraţi atunci nişte copii… Însă nu veţi scrie aceasta, aşa e?.. Vă veţi preface că nu eraţi deloc copii, ci bărbaţi adevăraţi, şi veţi fi jucaţi în filme de actori de-alde Frank Sinatra şi John Wayne şi de alte celebrităţi, de nişte moşnegi răutăcioşi care adoră războiul. Şi va fi războiul arătat frumos, şi vor continua războaiele unul după altul…” Şi atunci autorul i-a dat cuvântul soţiei prietenului său că când el va termina această carte, în ea nu va fi nici un rol pentru Frank Sinatra sau John Wayne. Şi a hotărât să supranumească cartea „Cruciada copiilor”.

Eroul principal al cărţii este Billy Pilgrim, care chiar nu e tipul unui actor de filme. El este timid, blând şi moale la caracter. Cred că a Vonnegut l-a conceput ca pe o antiteză războiului.

Billy a participat la război ca ajutor al capelanului de regiment, a nimerit în încercuire în timpul ofensivei germane din Ardeni şi, după câteva zile de peregrinări cu încă câţiva militari, a fost luat prizonier. Ulterior, după o lungă transportare cu un tren marfar, a ajuns împreună cu alţi prizonieri în Dresda. Acolo ei au lucrat la o fabrică până când la 13 - 15 februarie 1945 oraşul a fost distrus integral de bombardamentele aliaţilor. Billy şi alţi prizonieri au supravieţuit fiindcă drept adăpost le-a servit beciul Abatorului nr. 5, care era situat la marginea oraşului. După aceasta prizonierii, cu puţini alţi supravieţuitori ai bombardamentelor, au participat împreună la curăţarea distrugerilor lăsate de bombardament. Ei erau păziţi de un bătrân şi de un copil.

După război Billy s-a întors acasă, unde a terminat cursurile de optometrişti, s-a căsătorit cu fiica proprietarului celui mai mare atelier de optometrie din oraş şi a moştenit afacerea. Mai mulţi ani el a trăit liniştit şi fără griji, până într-u bună zi nu a fost furat de către o farfurioară zburătoare de pe planeta Tralfamador. Acolo el a fost expus în grădina zoologică împreună cu Montana Wildhack, o actoriţă porno de pe Pământ, cu care ei urmau să demonstreze viaţa pământenilor. După ce ea a născut un copil de la el, Billy a fost întors pe Pământ, exact în momentul când a fost luat, astfel încât nimeni nu i-ar remarcat absenţa.

Peste câţiva ani Billy a nimerit într-un accident aviatic şi a suferit o traumă cerebrală puternică, iar soţia sa a murit din cauza asfixierii cu gaze de eşapament. La scurt timp după aceasta, el a început să scrie la ziare şi să povestească la radio despre planeta Tralfamador, fiind considerat nebun.

Cam acesta este subiectul romanului. Expus liniar, nu pare a fi mare lucru. Însă farmecul lui Vonnegut în asta şi constă, că el poate da volum oricărei istorii, cât de simple n-ar fi ea.

În primul rând, subiectul nu este povestit liniar. Chiar la începutul cărţii propriu zise autorul ne anunţă că Billy s-a deconectat de la timpul normal. Mintea lui hoinărea prin diferite momente ale vieţii lui şi el nu putea să facă nimic cu aceasta. Astfel, el ba se pomeneşte în corpul său în timpul războiului, ba călătoreşte peste un sfert de secol şi ajunge se vede la spital, după accidentul aviatic, ba se întoarce în copilărie, la băieţelul care stă înţepenit de frică pe marginea Marelui Canion. Aceste călătorii în timp sunt absolut aleatoare şi Billy nu le poate dirija în vre-un fel. Naraţiunea cărţii urmăreşte aceste călătorii ale lui Billy, creând o mozaică de evenimente, stilul acela uşor telegrafico-schizofrenic, promis în titlul cărţii.

Datorită acestui procedeu, viaţa simplă lui Billy apare ca un covor din peticele multicolore, care sunt aranjate într-un mod absolut fascinant. Datorită faptului se datorează și aceea că  încă înainte de a se începe cartea Vonnegut ne anunţă că ea se va începe cu cuvintele „Ascultaţi: Billy Pilgrim s-a deconectat de la timp” şi se va sfârşi cu ciripitul mirat al unei păsărele, care vede ce-a rămas după un masacru: "Poo-tee-weet?".

Folosind această tehnică autorul încearcă să ne transmită mai bine concepţia asupra timpului pe care o au locuitorii planetei Tralfamador. Ei pot vedea nu numai în spaţiu, dar şi în timp. Astfel, privind un om, ei îl văd pe el nu numai în acest moment, ci şi în toate celelalte momente ale vieţii lui. Ca urmare, citând cartea, ei văd omul ca pe o macaroană lungă cu secţiunea în formă de om, care îşi are începutul la naşterea omului şi se termină odată cu moartea lui. Însă dacă călătoriile lui Billy în diferite momente de timp erau limitate de viaţa lui, locuitorii Tralfamadorului puteau vedea tot timpul, de la începutul universului şi până la sfârşit. În limba lor modul condiţional al verbelor nu exista – totul ce trebuie să se petreacă se va petrece, şi nu există nici un fel de alte posibilităţi. Desigur, concepţia de liber arbitru lipsea complet din filosofia lor.

Datorită acestei tehnici de abordare a timpului în naraţiune, Vonnegut obţine unele efecte de-a dreptul impresionante. Vedeţi, de exemplu, următorul fragment:

„… El s-a dus în sufragerie, ţinând sticla ca pe un clopoţel, şi a pornit televizorul. El s-a deconectat puţin de la timp şi a privit ultimul film militar, mai întâi de la sfârşit la început şi apoi de la început la sfârşit. Filmul era despre bombardierele americane din timpul celui de-al doilea război mondial şi despre neînfricaţii piloţi care le conduceau. Când Billi privea filmul de la de la coadă la început, acesta arăta în felul următor.

Avioanele americane, găurite de gloanţe, cu răniţi şi morţi, decolau cu coada înainte de pe aeroporturile britanice. Deasupra Franţei câteva avioane germane năvălesc asupra lor cu dinnaintele-înapoi, sugând gloanţele şi schijele din unele avioane şi cadavre de piloţi. Acelaşi lucru ele îl făceau şi cu avioanele americane căzute pe pământ, şi acelea decolau cu coada înainte şi se alipeau formaţiunilor lor.

Formaţiunile zburau în urmă deasupra unui oraş german, cuprins de flăcări. Bombardierele deschideau chepengurile pentru bombe, şi ca printr-o minune, focul se strângea, se aduna, se aduna în învelişurile cilindrice a bombelor, şi bombele se ridicau prin chepenguri în măruntaiele avionului. Bombele se aranjau cu acurateţe în cuiburile lor. Jos nemţii aveau şi ei nişte aparate-minune sub forma unor ţevi lungi din oţel. Aceste ţevi sugeau schijele din avioane şi piloţi. Dar oricum, acolo mai rămâneau câţiva americani răniţi, şi unele avioane erau puternic deteriorate. Dar brusc deasupra Franţei au apărut nişte avioane de vânătoare germane şi iar i-au reparat pe toţi, totul a devenit ca nou.

Când bombele s-au întors la bază, cilindrele metalice erau scoase din cuiburile lor şi erau expediate înapoi în America, unde uzinele lucrau zi şi noapte, dezasamblând aceste cilindre şi transformând conţinutul lor mortal în minerale inofensive. Era foarte înduioşător să vezi câte femei participau la acest lucru. Mineralele erau transportate de către geologi în locuri mai îndepărtate. Scopul lor era să le îngroape în pământ şi să le ascundă cât mai reuşit, pentru ca ele mai mult niciodată pe nimeni să nu mai poată răni. Iar piloţii americani ieşeau din uniformele lor şi iar deveneau şcolari.”

La trafalmadorieni, nu există concepţia de moarte. Pur şi simplu, în unele momente de timp o persoană se simte bine şi trăieşte, iar în altele - nu. Poate acum persoana şi nu este vie, dar în trecut sau viitor sunt momente când ea era sau va fi în regulă. De aceea când cineva moare locuitorii tralfamadorului spun "so it goes" (nu mă apuc să traduc sensul exact). Pe parcursul întregului roman, de fiecare dată când moare cineva, autorul repetă şi el, după tralfamadorieni, "so it goes"...

Referitor la aceea, ce a vrut să spună Vonnegut în această carte, mi-i destul de greu să mă expun. O carte este bună atunci când fiecare găseşte în ea exact aceea ce-l atinge pe el, şi „… cruciada copiilor” este o carte bună. Este ea o carte anti-războinică? Da, dar într-un alt sens decât înţelegem noi acest termen. Într-un alt roman al său, „Leagănul pisicii”, eroul principal, autor, este întrebat dacă cartea pe care o scrie este una anti-războinică. El răspunde că a scrie o carte anti-războinică e la fel de lipsit de sens ca şi a scrie o carte contra perioadelor glaciare. Glaciaţiile se petrec indiferent de aceea ce scriem noi despre ele, sunt un proces natural şi inevitabil. La fel şi războaiele. Vonnegut îşi dădea foarte bine seama că scriind cărţi, el nu va opri războaie. Însă aceea ce el a văzut îl durea prea insuportabil pentru a nu transmite aceasta şi altor oameni. El singur în prefaţa cărţii se compară cu soţia lui Lot, care atunci când părăsea oraşele Sodoma şi Gomorra care au fost condamnate pentru vicii, s-a întors şi a privit în urmă, deşi aceasta i-a fost interzis. Atunci ea s-a transformat într-o stană de sare. Aşa şi Vonnegut, a scris această carte împietrit de durere, privind în urmă, da Dresda arsă în flăcări. Dar ce poate face un singur om în faţa unor forţe şi procese globale? Doar să privească la aceea ce-a rămas şi să se întrebe mirat ca o păsărică: "Poo-tee-weet?"

O găselniţă pentru amatorii de rusizme. Cuvântul rus "беситься" poate fi aşa de bine folosit în română... De exemplu: "Mă beşesc de ciudă" sau "Aşa m-a apucat o beşeală de nervi" sau "Nu mă beşi". Super.

Generation "P"

Pun al doilea dintre cele trei "cele mai bune începuturi de romane SF" promise. De această dată, este începutul la "Genration "P" de Victor Pelevin (1999). Îl consider pe Pelevin ca fiind unul dintre cei mai importanţi autori contemporani şi deşi am unele obiecţii la viziunile sale, consider că scriitura sa este de o calitate literară excepţională. Sper să savuraţi următorul fragment (de altfel, se aşteaptă ecranizarea în 2008 sub denumirea "Wow", având în repartiţie aşa actori ca Andrei Panin, Renata Litvinova şi Mihail Efremov):

Victor Pelevin

Generation „P”

Cândva în Rusia într-adevăr a trăit o generaţie tânără şi fără de griji, care a zâmbit verii, mării şi soarelui – şi a ales „Pepsi”.

Acum deja este greu de stabilit, de ce aceasta s-a petrecut. Probabil, totul consta nu numai în calităţile gustative deosebite a acestei băuturi. Şi nu în cofeina, care îi făcea pe copilaşi să ceară o nouă doză, de mici îndreptându-i fără greş pe făgaşul cocainei. Şi chiar nici într-o banală mită – doreşti să crezi că birocratul de partid, de care depindea încheierea contractului, pur şi simplu a luat şi s-a îndrăgostit în acest lichid întunecat cu toţi porii sufletului său care a încetat să mai creadă în comunism.

Mai degrabă, cauza era în aceea că ideologii URSS considerau că adevărul poate fi numai unul. De aceea, generaţia „P” în realitate nu avea nici o alegere, şi copii sovieticilor ani şaptezeci au ales „Pepsi” cu aceeaşi libertate, cu care părinţii lor îl alegeau pe Brejnev.

Cum n-ar fi, aceşti copii, stând culcaţi vara pe malul mării, priveau lung spre orizontul albastru şi limpede, beau pepsi-cola caldă turnată în sticle în oraşul Novorosiisk, şi visau cum cândva depărtata şi interzisa lume de pe celălalt mal al mării va intra în viaţa lor.

Au trecut zece ani şi această lume a început să intre – mai întâi atent şi cu zâmbet amabil, apoi tot mai sigur şi fără de teamă. Una dintre cărţile ei de vizită se dovedi a fi un spot, care făcea publicitate la „Pepsi-Cola”, un spot, care după cum au remarcat mulţi cercetători, a devenit un punct de cotitură în dezvoltarea întregii culturi universale. În el se comparau două maimuţe. Una dintre ele bea „cola obişnuită” şi ca urmare, se dovedi a fi capabilă să îndeplinească nişte operaţiuni logice elementare cu beţişoare şi cuburi. Alta bea pepsi-cola. Scoţând nişte „uh-uh”-uri vesele, ea pleca în direcţia mării într-un jeep, înconjurat de domniţe, cărora evident de era indiferentă egalitatea sexelor (când eşti nevoită să „comunici” îndeaproape cu maimuţe, mai bine să nu te gândeşti la egalitate, fiindcă atât egalitatea, cât şi discriminarea vor fi la fel de greu de suportat).

Dacă te gândeşti, încă de pe atunci se putea înţelege că treaba nu-i în pepsi-cola, ci în banii, cu care ea se asociază. Spre această concluzie duceau, în primul rând, asociaţia freudistă clasică legată de culoarea produsului; iar în al doilea rând, simpla concluzie logică – consumul de pepsi-cola permite procurarea unor automobile scumpe. Nu avem de gând să analizăm profund acest clip (deşi, poate anume aici s-ar găsi explicaţia faptului, de ce aşa numita generaţie a anilor şaizeci numeau cu atâta insistenţă generaţia „P” „mâncători de rahat”). Pentru noi este important doar faptul că simbolul final al generaţiei „P” a devenit maimuţa în jeep.

A fost puţin obijduitor de aflat, cum anume tipii din agenţiile de publicitate de pe Madisson-Avenue îşi imaginează auditoriul, aşa numitul „target group”. Însă era greu să nu uimească înţelegerea lor profundă a vieţii. Anume acest spot a dat de înţeles unui număr mare de maimuţe, care îşi trăiau viaţa de pe o zi pe alta în Rusia, că a venit timpul să treacă în jeep-uri şi să iasă la fiicele oamenilor.

E naiv să căutăm aici urmele unui complot anti-rusesc. Desigur, complotul anti-rusesc există, problema constă în aceea, că la complot participă toată populaţia matură a Rusiei. Aşa că „Pepsi-Cola” aici nu are nici o implicare. Aceea ce s-a petrecut era o parte din procesul universal, reflectat într-o mulţime de-a cărţi (e suficient să ne amintim de „În aşteptarea maimuţelor” de Andrei Bitov sau „Plaja din Brazzaville” al lui William Boyd). Nu a ocolit acest proces nici America, deşi acolo totul s-a petrecut altfel – „Coca-Cola” a exclus complet, final şi fără posibilitate de întoarcere „Pepsi-Cola” de pe câmpul coloristic roşu, ceea ce pentru un om care înţelege, este echivalentul victoriei de la Waterloo. Aceasta era legat de activitatea credincioşilor de dreapta, care sunt foarte puternici în Statele Unite. Ei nu recunosc evoluţia, „Coca-Cola” se înscrie mai bine în viziunea lor asupra lumii, fiindcă maimuţa care o bea aşa şi rămâne maimuţă. Dar, se pare, noi vorbim prea mult despre maimuţe, şi doar intenţionam să căutăm omul.

Vavilen Tatarskii s-a născut cu mult timp înainte de această istorică victorie a roşului asupra roşului…

Uşa în vară

M-am gândit să pun pe blog trei cele mai preferate începuturi de romane SF. S-a dovedit că aceasta este puţin mai complicat decât credeam eu la început (tradusul ia destul de mult timp), dar puţin câte puţin o voi face.

Azi pun începutul romanului lui Robert Heinlein "The Door into Summer" (1957), care îmi pare o mică găselniţă în ceea ce ţine de stil şi creare a atmosferei iniţiale a unei cărţi. Lecturare plăcută (apropo, chiar vă invit să vă daţi cu părerea la tema: cele mai reuşite începuturi de cărţi).

Robert Heinlein

Uşa în vară

În iarna ceea, cu puţin timp înainte de Războiul de şase săptămâni, noi cu motanul meu Petroniu Arbitru locuiam la o fermă veche în statul Connecticut. Nu cred că casa ceea s-a mai păstrat până în prezent. Ea a nimerit în aria undei de şoc de la explozia de la Manhattan, iar casele vechi asamblate ard ca hârtia pentru ţigări. Şi chiar dacă ea a rezistat, puţin probabil cuiva să-i tracă prin cap să o arendeze – în locurile celea au fost căderi radioactive.

Însă pe timpul cela casa ne aranja de minune pe mine şi Pet. Canalizare acolo nu era, şi din această cauză chiria nu era exagerată; pe lângă aceasta, camera pe care o foloseam drept sufragerie avea geamurile spre nord, iar aşa o iluminare este foarte comodă pentru a desena schiţele.

Un neajuns semnificativ al locuinţei noastre era numărul mare de uşi exterioare – douăsprezece, dacă să luăm în calcul şi uşa lui Pet. Eu totdeauna încercam să-i fac o ieşire separată; acolo am pus într-un geam spart o scândură şi am tăiat în ea o gaură pe mărimea mustăţilor lui Pet. Prea mult timp eu am cheltuit, deschizând uşi motanilor. Am calculat odată, că de la apariţia sa, omenirea a pierdut cu această ocupaţie nouă sute şaptezeci şi opt om/secole. Pot să arăt calculele.

De regulă, Pet utiliza uşa sa, însă refuza categoric să iasă pe ea imediat cum afară ningea. Atunci el mă obliga să-i deschid uşa pentru oameni.

Încă de pe când era un motănaş pufos Pet a elaborat pentru sine o filozofie simplă, în conformitate cu care eu eram responsabil pentru locuinţă, hrană şi vremea de afară, iar el – pentru restul. O responsabilitate deosebită, după cum considera el, îmi revenea pentru condiţiile meteo. Iar voi ştiţi, că iernile din Connecticut sunt frumoase doar pe felicitările de crăciun.

În iarna ceea, Pet şi-a făcut obiceiul să se apropie de uşa sa, să o miroase şi să se întoarcă înapoi. Lui, vedeţi Dumneavoastră, nu-i plăcea substanţa albă neplăcută, care acoperea pământul şi tot ce era în jur. El începea să mă tachineze să-i deschid uşa omenească, fiindcă era convins că cel puţin una dintre uşi trebuie să se deschidă în vară. De aceea, de fiecare dată eu trebuia să fac împreună cu el turul tuturor celor unsprezece uşi şi să le întredeschid pe rând, pentru ca el să se convingă că după fiecare dintre ele tot e iarnă. Şi cu fiece nouă dezamăgire creştea nemulţămirea lui faţă de mine.

Şi totuşi el rămânea în casă până când procesele hidraulice naturale nu-l forţau să iasă afară. Când revenea, gheaţa de pe lăbuţele lui ţăcănea pe podea ca nişte papucei cu talpă de lemn. El îmi arunca priviri răutăcioase şi refuza să miorlăie până nu-şi lingea gheaţa de pe lăbuţe, după ce mă ierta cu generozitate – până data următoare. Însă el niciodată nu a încetat să caute Uşa în Vară.

Pe trei decembrie o mie nouă sute şaptezeci căutam şi eu o uşă în vară…

Multitap - viitorul calculatoarelor?

Am urmărit cu mare interes lansarea de către Apple a "celui mai subţire lap-top din lume": MacBook Air. Însăşi calculatorul în sine este impresionant, dar până la urmă, este doar dezvoltarea la ceva ce a existat şi până acum (adic, mai mic, mai frumos, mai bun). Bravo, Apple.

Însă în timpul vizionării clipului publicitar am fost frapat de o chestie, pe care o consider cu adevărat revoluţionară - tehnologia multitap. Deşi ea a fost deja implementată la iPhone, atunci nu a atras atenţia, fiindcă acest detaliu se pierdea pe fonul telefonului, care era foarte revoluţionar şi în multe alte privinţe.

În ce constă multitapul? Trackpad-ul calculatorului (şoricelul lui integrat) suportă mai multe atingeri concomitente. Astfel, depărtând două degete pe trackpad o să măriţi obiectul activ de pe ecrat (font, imagine), apropiindu-le - o să micşoraţi. Dacă rotiţi degetele, rotiţi şi obiectul. Cu trei degete, puteţi răsfoi paginile documentului cu mişcări exact ca şi cum aţi răsfoi o carte adevărată.

Sincer, pe mine m-a impresionat enorm. Cred că dezvoltarea tehnologiilor va merge anume pe această cale, şi văd anume iPhonul (desigur, în varianta mai mare) ca prototip al viitoarelor calculatoare. Cu existenţa acestei tehnologii, cred că deja devine foarte real modul de operare a calculatoarelor arătat în filmul "Minority report" de Spielberg. De altfel, la crearea filmului el a adunat 15 specialişti din cele mai diverse domenii, pentru a încerca să prefigureze detalii despre aceea, cum va apărea viitorul. Ei, cred că cel puţin în acest domeniu ei au făcut treabă bună.

Nu ne rămâne decât să aşteptăm...

Amintiri din copilărie

Acum câteva zile am avut o întrunire de familie (de ziua lui maică-mea), şi ea cu fraţii ei au organizat o seară de amintiri. Îi ascultam şi invidie, râdeam foarte mult şi mă gândeam la aceea, în ce timpuri schimbătoare trăim.

Mama mea a prins primul televizor din sat, timpul când între Chişinău şi Durleşti nu mergea transport public şi în Chişinău circulau tramvaiuri. Eu am muls caprele, mulţi ani am strâns zilnic iarbă la iepuri şi ţin minte primul computator din sat. Iar copiii de acum au ca distracţie principală calculatorul, ca sursa principală de informaţie internetu şi fiecare al doilea are telefon mobil.

Acum, desigur că nu voi zice dacă e bine sau rău ce se întâmplă, probabil, e foarte bine. Niciodată mai înainte omenirea nu a putut visa la aşa o capacitate de acces şi de procesare a informaţiilor ca în prezent şi cred că acesta e doar începutul - din epoca industrială noi înaintăm rapid spre cea informaţională şi nici cei mai buni futurologi şi cei mai talentaţi fantaşti nu cred că vor putea spune ce va fi peste 30 de ani. Dar, se pare, noi ne-am obişnuit cu schimbările în aşa măsură, încât nici nu mai remarcăm importanţa şi amploarea lor.

Cât despre depărtarea şi ruperea noastră de natură, asta chiar nu cred că e bine. În special, datorită libertăţii de voinţă pe care ne-o dă ea. O să încerc să explic ce am în vedere, deşi e destul de complicat.

"Eu"-l nostru, aşa cum îl simţim noi, reprezintă un şir de gânduri şi senzaţii, care într-o mare măsură dirijează gândurile. Avem cinci simţuri prin care percepem lumea din jur, inclusiv şi propriul corp. Legătura între "eu"-l intern şi restul se face anume prin intermediul simţurilor - văz, auz, miros, gust şi atingere. Atenţia noastră (firul gândurilor) trece permanent de la un simţ la altul, în funcţie de intensitatea şi "incitanţa" lor. Şi doar în unele momente gândurile noastre se detaşează de aceea ce se petrece în jur, dar nu pe mult timp, fiindcă foarte repede atenţia iar ne este captată de realitate.

Nu, mai bine să apelez la un citat (cine ghiceşte de unde e?). "... El şi-a văzut propria minte - asta era o sferă albă orbitoare, care semăna cu soarele, dar era absolut nemişcată. Din centrul sferei spre marginile ei se întindeau nişte firişoare întunecate ca nişte aţe răsucite. El a înţeles că acestea erau acele cinci simţuri ale sale. Firişorul puţin mai gros era văzul, mai subţire - auzut, iar restul erau aproape nevăzute. În jurul acestor firişoare juca o spirală şerpuitoare, asemănătoare cu firul becului cu incandescenţă, care uneori fie coincidea pentru o clipă cu vre-o unul dintre ele, fie se încolăcea singură în jurul său într-un nod de lumină, de genul acelora lăsate în întuneric de o ţigară rotită repede. Acesta era gândul, cu care era ocupată mintea lui..."

În condiţii normale noi gândim la aceea ce considerăm important, la aceea ce ne preocupă. Dar ce se întâmplă cu noi când privim televizorul? Atenţia ne este preocupată de aceea ce ne este arătat, gândurile noastre se concentrează la aceea ce ne este arătat. Atunci gândim nu noi, pentru noi gândeşte echipa care a făcut filmul sau aceea ce privim la moment.
În principiu, în cantităţi reduse aceasta nu-i aşa straşnic - pentru a gândi la ceva, trebuie să avem la ce. De aceea, în primul rând, trebuie să acumulăm informaţie, inclusiv privind filme şi citind cărţi (fiindcă când citim, gândim la aceea ce a vrut autorul). Problema e dacă avem suficient timp să gândim pe urmă aceea ce am acumulat, sau informaţia doar trece prin noi, fără "prelucrare".

Nu o dată m-am convins că natura acordă unele dintre cele mai reuşite ocazii pentru a gândi liber şi independent. Atunci când simţurile sunt "ocupate" de ceva uniform, şi nu solicită implicarea conştiinţei noastre, atunci putem gândi liber la aceea ce ne este interesant, fără a fi sustraşi de nimic. Exemple? Privitul valurilor mării. Privitul focului. Privitul norilor într-o zi de vară. Sau privitul cu ochii bulbucaţi de orăşean uimit (da ce, pot exista atâtea stele?) a cerului înstelat de noapte de vară. Privitul ninsorii de după geam. Ascultatul păsărilor. He-he. Păscutul caprelor. Viaţa ceea patriarhală cu care acum ne putem întâlni tot mai rar şi mai rar, viaţă care dădea atâtea ocazii pentru gândire şi introviziune. Desigur, dacă ai la ce să te gândeşti şi ce să "vizionezi".

Vreau să spun că viteza vieţei creşte, volumul informaţiilor ce ne inundă este tot mai mare, iar posibilităţile de a ne gândi - tot mai puţine şi tot mai scurte. De aceea, probabil, concluziile pe care ni le facem devin tot mai superficiale şi mai pripite. Şi probabil, de aceasta ceea ce facem este tot mai lipsit de profunzime.

Acum, recitind ce-am scris, văd că s-a primit foarte încurcat şi neclar. În fine, ideea principală este următoarea: viaţa se schimbă, trăim foarte repede, nu mai reuşim să gândim nici o figă. Cam aşa.

Vreau la păscut caprele...

Cum se învaţă azi

Ieri m-am ciocnit de studenţi pentru care învăţatul este ceva imposibil de imaginat. Anul 3, absolvenţi. Chiar nu ştiam că poţi să treci prin sistemul nostru de învăţământ superior absolut fără a fi atins de cunoştinţe.

Deci, dacă un profesor cere de la studenţii săi să înveţe, despre care se ştie că nu "ia" şi cu care nu are rost să vorbească prietena mătuşei, care predă şi ea la ASEM, şi dacă examenul este oral şi nu poţi să copii, unica soluţie să dai examenul respectiv e să înveţi. Nu ştiam că aceasa e aşa de problematic pentru majoritatea studenţilor...

E destul de jalnic să vezi nişte băieţi "duri" cărora le tremură mânile când urmează să povestească despre valorile mobiliare de stat. Mulţi studenţi chiar s-au dezvăţat să înveţe, şi din toate variantele de a da un exament, aceasta este cea mai insurmontabilă pentru ei.

Ok, eu predau la economie, studenţii ceia vor vinde la piaţă sau se vor duce peste hotare la căpuşuni. Dar acei de la medicină? Că doar acolo tot aşa se învaţă.

Chiriţa în provincie

.

Spectacolul: "Chiriţa în provincie"
Teatrul: Eugene Ionesco
Regia: Petru Vutcărău

Am privit acest spectacol în interpretarea teatrului "Eugene Ionesco" de vre-o 7 ori. Nu pot spune că e cel mai preferat spectacol din repertoriul lor (preferat a fost, totuşi, "Aşteptându-l pe Godot"), dar am îndrăgit foarte mult această interpretare a Chiriţei.
Ce e aşa deosebit în acest spectacol? Ce pot să spun - jocul genial al unor actori regizat de genialul Vutcărău pe un text genial al lui Alecsandri, toate aceste cred că sunt ingrediente suficiente pentru un spectacol pe cinste. Şi cred că nu exagerez, folosind atâtea superlative. Chiriţa în interpretarea lui Sambriş a reuşit să transmită chintesenţa de chiriţă, tipajul cela de femeie specifică care ne este atât de bine cunoscut tuturor din viaţă. Iar amestecul făcut din piesa clasică din secolul XIX cu realităţile basarabene din secolul XXI este chiar exploziv.
Deşi nu o dată m-am convins că reacţia la acest spectacol este neunivocă. Multora spectacolul le-a displăcut destul de tare, şi motivele principale au fost două:

• spectacolul este modernizat, fiind prea departe, după părerea unora, de originalul său clasic, şi

• spectacolul este prea strident, deranjând pe mulţi dintre cei care vin să se dilecteze cu o piesă clasică.

Să le iau pe rând. Alecsandri, când şi-a scris Chiriţele, dorea să facă din teatru "un organ spre biciuirea moravurilor rele şi ridicolelor societăţii noastre", ceea ce i-a reuşit de minune. Acest ciclu de piese este în primul rând pamfletist, şi în vizorul lui erau problemele zilei, acelea care erau în 1852. Dar pe cine azi interesează problemele zilei din 1852? Adica, desigur, interesează, mie mi-i interesant cum trăiau atunci, dar cred că pentru a-ţi satisface acest interes, este suficientă o singură lecturare a piesei. Dar un spectacol de teatru este o chestie vie, care trebuie să trăiască. Înţeleg când o piesă rămâne neschimbată de secole când vorbeşte despre lucruri eterne (de ex., a fi sau a nu fi ori dragoste spusă sub balcon). Însă un pamflet la sigur nu poate trăi neschimbat 156 de ani.
În timpul spectacolului am auzit de la mai mulţi spectatori din jur că acest spectacol l-ar deranja mult pe autor, dacă l-ar vedea ("Pe parcursul spectacolului se auzea un scârţâit permanent. Asta Alecsandri se întorcea în mormântul lui"). Sincer, eu cred că Alecsandri ar fi încântat de această interpretare a piesei sale. Ea a fost scrisă pe problemele zilei şi trebuie păstrată pe problemele zilei. Regizorul a menţinut un amestec foarte reuşit de acţiune alecsandriană cu fon contemporan, genialul "nous lavons les bariles" a fost păstrat şi completat cu "smugleanka moldavanka" (deşi monsiu Şarl şi cunoaşterea limbii franceze este deja o problemă depăşită, în prezent aceeaşi problemă fiind cu limba rusă, pe care mulţi dintre noi insistă să o utilizeze ze de zi, fără a o cunoaşte, şi în loc de "tomberon de livre" ar putea la fel de bine să sune vre-un anekdotic "zeleonâe koni na stenah" sau "ia vam v rot daiu, a vî ne hotite"). Şi din câte ţin eu minte, spectacolul totdeauna s-a schimbat, apărând mereu replici noi, corespunzătoare momentului (acum, după anul nou, au spus şi despre "brăduţ").
Cât despre aceea că spectacolul este "strident", mie nu mi-a părut exagerat. Pe de o parte, aceasta este dictat de însăşi tipajul personajelor, şi Chiriţa le dă tonul. Ea se poatră destul de natural pentru o moldoveancă istericată. În general, toată atmosfera spectacolului mi-a părut foarte adecvată, inclusiv decorul cu "Capriciile" lui Goya (inclusiv şi "Somnul raţiunii naşte monştri" în actul II).
Şi cum altfel poţi să te faci auzit azi în Moldova, dacă nu ţipând din răsputeri? Safta tot spectacolul mănâncă seminţe de floarea soarelui. Exatgerat? Dacă credeţi aşa, ieşiţi în vre-o sară frumoasă de vară la plimbare pe aleea de pe bulevardul Mircea cel Bătrân. O să vedeţi pe toate băncile perechi de tineri, sau grupuri de tineri, sau pâlcuri de domniţe, toate frumoase ca nişte flori de primăvară. Însă absolut toţi şi toate mănâncă semniţe şi absolut toţi şi toate scuipă jos cojile. Nu ştiu de ce, toate fetele celea care ies seara la promenadă să anine băieţi (adica, să fie aninate de băieţi), consideră că scuipatul cojilor pe jos este extrem de sexual şi le face foarte atractive pentru băieţi. După ce lumea se împrăştie, rămâne aleea cu grămejoare sau grămezi de coji, deşi absolut lângă toate băncile sunt instalate tomberoane. La fel putem vorbi şi despre restul viciilor care au fost atât de bine arătate pe exemplul diferitor personaje din spectacol.
Aceea ce poate fi aplicat fără mari modificări faţă de piesa originară şi în zilele noastre este schema dolosivă a cinovnicului Grigore Bârzoi cu utilizarea curcănaşului Sultancic. Lucrurile se mai schimbă, doar corupţia rămâne aceeaşi. „Grişa, eu nu mai pot trăi în ţara asta...”

În favoarea mea (adica, a calităţii excepţionale a acestui spectacol) vorbeşte viaţa lui extrem de lungă pe scenă. Prima dată spectacolul a fost prezentat publicului larg în 1993, şi până în prezent sălile sunt pline. 15 ani! Acum mi-am dat seama că mi-am trăit jumătate de viaţă cu acest spectacol.

La mulţi ani, Chiriţoaie!

Insideri

Кругом инсайдеры

Натан Гарштя

Инсайдер, как явствует из этимологии этого слова - понятие отнюдь не молдавское. Этот термин на финансовых рынках обозначает лицо, имеющее доступ к конфиденциальной информации о компаниях, выпустивших ценные бумаги или о самих ценных бумагах. Естественно, такое знание даёт им преимущества по отношению к другим участникам рынка и позволяет получить большую (и экономически необоснованную) прибыль. Это нарушает основной принцип фондового рынка: все участники должны находиться в равных условиях; частое злоупотребление такими сделками искажает цены, спрос и предложение, и со временем приводит к потере доверия инвесторов к биржевым механизмам.
В законодательстве разных стран подходы к инсайдерским сделкам, хоть и различаются по форме, в сути своей преследуют запрет на использование привилегированной информации при проведении сделок. В Соединенных Штатах Америки, например, за последние 40 лет законодательство, направленное на запрет инсайдерских сделок, стало основным стержнем современного федерального регулирования рынка ценных бумаг. Одним из правил, которое появилось на базе судебного прецедента, является правило «раскрой информацию или воздержись от проведения сделки» (Федеральная Комиссия по Ценным Бумагам и Биржам (SEC) против «Тексас Голф Сулфур Ко.»). Это правило требует от инсайдера раскрытия привилегированной информации перед проведением сделок, или, в противном случае, отказа от проведения сделок. Другое ограничение основано на правиле 14е-3, принятое SEC, которое запрещает лицам, знающим о готовящихся тендерных предложениях, передавать эту информацию третьим лицам. Как видите, у американцев - все просто, прагматично, и легко применимо на практике.
Европейское регулирование инсайдерской торговли основано на Директиве 2006/3/ЕС об инсайдерской торговле и манипулировании на рынке (рыночных злоупотреблениях). Директива даёт определение привилегированной информации, инсайдеров и инсайдерских сделок. В европейском союзе законодательство запрещает инсайдерам проводить сделки, используя доступную им привилегированную информацию, а также передавать эту информацию третьим лицам для проведения сделок.
Молдавское законодательство, естественно, не могло не предусмотреть какие-то требования по отношению к инсайдерам. Тем более, что из-за очень низкой прозрачности информации о наших предприятиях, инвестор, не имеющий доступа к привилегированной информации не возьмётся проводить сделки (ведь не будет кто-то серьёзно утверждать, что можно проводить какие-то анализы предприятий и ценных бумаг только на основании годовых отчётов). Так что подавляющее большинство молдавских сделок проводятся именно на основе инсайдерской информации.
В первой редакции Закона о рынке ценных бумаг уже было включено определение инсайдера, перечень инсайдеров и требования к инсайдерским сделкам. Итак, инсайдерами являлись должностные лица общества, лица, контролирующие общество, лица, которые в силу исполняемой должности или договора имеют доступ к конфиденциальной информации общества, и, наконец, лица, которые в течение последних 6 месяцев входили в одну из вышеперечисленных категорий. Инсайдерам запрещалось осуществлять сделки, пользуясь привилегированной информацией, к которой они имеют доступ. Инсайдерам, владеющим более 5% от акций общества, разрешалось проводить сделки только на условиях тендерных предложений.
В принципе, эти требования соответствовали общепринятым, с одной лишь разницей – за границей инсайдерская информация является точной, конкретной информацией, раскрытие которой значительно повлияет на цены. Владение такой информацией, естественно, должно быть доказано. Но так как презумпция невиновности у нас «не в моде», статус инсайдера присваивается законом, а не фактом владения привилегированной информацией. Правда, раньше это было смягчено требованием, в соответствии с которым, инсайдеры не были вправе совершать сделки, используя привилегированную информацию, к которой они имели доступ. То есть, совершать сделки инсайдерам можно было, но только тогда, когда не была задействована какая-либо привилегированная информация.
Однако, изменения к Закону о рынке ценных бумаг, вступившие в силу в августе 2005, значительно поменяли правовое регулирование инсайдерских сделок. В первую очередь, был очень сильно расширен перечень инсайдеров компаний. Таким образом, в инсайдеры были записаны аффилированные лица всех остальных инсайдеров, а в перечень аффилированных лиц – родственники первой и второй степени должностных лиц компании. Если считать исходя из среднестатистической семьи, у каждого из нас около 15 аффилированных лиц. Таким образом, количество инсайдеров одной компании выросло, в среднем, от 13 лиц до 195 (и это по самым скромным прикидкам), а в целом по стране, считая от 3000 зарегистрированных АО, инсайдерами являются 585 тыс. человек, или 17,3% от населения страны.
Однако главная бомба новой редакции закона состояла в другом. Был исключён запрет на проведение сделок с использованием привилегированной информации, а в обмен на это инсайдеры были обязаны проводить все сделки только в условиях тендерных предложений. Таким образом, из молдавского регулирования инсайдерских сделок, был исключён основополагающий принцип, использующийся во всём мире, без которого все запреты и ограничения, навязанные инсайдерам, теряют смысл.
Простой пример. Член совета общества, знающий, что через три месяца на общее собрание акционеров будет выдвинуто предложение о выплате дивидендов, несомненно, владеет привилегированной информацией. То есть, эта информация является конфиденциальной, и её раскрытие приведёт к существенному росту цен на акции компании. В любой другой стране мира для него покупка акций до опубликования информации о дивидендах запрещена, но только не у нас. Для этого нужно всего лишь зарегистрировать тендерное предложение на данные акции в НКЦБ (что можно совершить за полтора месяца), и на его основании законно провести заведомо инсайдерскую сделку. Более того, тендер намного упрощает проведение сделки, ведь он предполагает получение инсайдером полного списка акционеров общества.
Сейчас, в связи с созданием мегарегулятора финансовых рынков, опять происходит передел законодательства. Правда, новая редакция закона о рынке ценных бумаг, выставленная на веб-странице НКЦБ, не делает его ни более простым в применении, ни более близким к европейскому законодательству, к которому мы так стремимся в соответствии с официальными утверждениями. Перечень «инсайдеров по закону» ещё более расширен. Требования по проведению тендеров или раскрытия информации теперь распространяются только на инсайдеров, у которых более 5% от акций общества. И, естественно, так и не введён запрет на проведение инсайдерских сделок.
Было бы наивно предполагать, что все эти «странности» в законодательстве допускаются по незнанию или из-за близорукости разработчиков законодательства или самого законодательного органа. Тем более, что после принятия изменений к закону в 2005-ом, эффекты изменений обсуждались довольно-таки бурно. Причин создавшейся ситуации, по-моему, может быть две.
Первая – банальная защита чьих-то интересов, оставление «открытого» окошка для «своих». Неприятно обсуждать такой вариант, но, исходя из настойчивости и целенаправленности проводимых поэтапных изменений, его нельзя исключать.
Вторая возможность – это помощь, оказываемая одной ветвью власти другой. Ведь в случае слабой исполнительной власти, которая не может (иногда по объективным причинам – нехватка финансирования, нехватка законных рычагов, нехватка квалифицированных специалистов) или не хочет рассматривать и анкетировать подозрительные сделки, проще вмешаться Парламенту и просто в законе прописать, кто прав, а кто – виноват. Все изменения, которые вносились в последние годы в законодательство и нормативные акты по рынку ценных бумаг имели следствием именно ограничение экономической свободы, введение дополнительных преград и запретов в проведении операций на рынке. К сожалению, таких примеров очень много, что отнюдь не помогает в достижении макроэкономической задачи по улучшению инвестиционного климата страны.
Но пока, по-видимому, данный стиль регулирования рынка ценных бумаг сохранится. Потому что у нас проще запретить, чем разобраться.

Preluat din ziarul Logos Press (http://logos.press.md/Weekly/Main.asp?IssueNum=695&IssueDate=23.02.2007&YearNum=7&Theme=60&Topic=20391)

Piaţa de capital a avut o creştere triplă în anul trecut

2008-01-15/07:45 - Ce momente au marcat evoluţia pieţei valorilor mobiliare anul trecut? Anul 2007 a fost unul deosebit pentru piaţa de capital din R. Moldova, pentru că, se pare, în sfârşit piaţa a început să evalueze foarte repede. În 2007 au fost efectuate tranzacţii de 1,2 mlrd, faţă de 343 mln lei în anul precedent, fiind cea mai mare valoare din ultimii ani. Maxima de până acum a fost de doar 480 mln lei. De asemenea, anul trecut au crescut dublu preţurile la bursa de valori şi indicele bursier EVM-Composite, calculat de agenţia noastră, care arată nivelul mediu al preţurilor. Acesta a crescut practic de două ori - de la 1060 puncte la 1990. La calcularea valorii sale iniţiale s-a făcut media preţurile la acţiunile de la bursă şi s-au transformat într-o mie de puncte, aşa că fiecare creştere cu 100 de puncte, înseamnă o creştere cu 10% a preţurilor acţiunilor tranzacţionate la bursă. Creşterea preţurilor acţiunilor de două ori pe parcursul unui an este o creştere foarte şi foarte rapidă, pentru că în multe ţări sunt necesari zeci de ani pentru ca preţurile să crească de două ori.
- Ce a determinat creşterea atât de spectaculoasă a preţurilor valorilor mobiliare? În primul rând, au început să vină mai mulţi investitori străini. După intrarea României şi Bulgariei în Uniunea Europeană, foarte mulţi investitori care până atunci investeau în aceste ţări, deja se uită mai departe, în afara frontierelor UE. Din această cauză Moldova a intrat în vizorul multor investitori, atât fonduri de investiţii cât şi persoane fizice care investesc surse proprii. Primele companii care au intrat în vizorul acestora au fost băncile moldoveneşti. Astfel anul acesta am asistat la creşteri foarte mari la preţurile acţiunilor la majoritatea băncilor comerciale.
- De ce băncile? Băncile la noi sunt foarte profitabile. Anul trecut, valoarea activelor la multe bănci s-a dublat. Este foarte mult pentru o companie pentru un an. Pe lângă profitabilitatea activităţii, băncile sunt destul de transparente, dacă e să le comparăm cu alte segmente ale economiei despre care se ştie foarte puţin sau aproape nimic. Băncile permanent fac publice rapoartele despre activitatea lor, fac audit la firme importante, deci investitorii pot să creadă în rapoartele lor financiare şi au acces la informaţiile despre bancă. În acelaşi timp, multe companii de la noi nu dezvăluie informaţia despre activitatea lor şi, normal, că nimeni n-o să investească în aşa companii. Proprietarii unor astfel de companii încă nu s-au maturizat suficient ca să înţeleagă că, dacă vor să aibă o afacere în creştere permanentă, trebuie să atragă investitori, iar ca să-i atragă, trebuie să fie, în primul rând, transparenţi. O altă explicaţie este că numai de un an - doi s-a finalizat concentrarea pachetelor de acţiuni – după privatizare erau mii de acţionari şi după aceasta unele persoane au început să concentreze pachetele de acţiuni. Astfel de persoane recent au devenit proprietarii companiilor şi probabil încă nu sunt gata psihologic să atragă pe altcineva în firmă, cum ar fi investitorii semnificativi. Aşa că le va trebui încă câţiva ani până când se vor obişnui cu statutul de proprietar şi vor înţelege că dacă vor să crească – vor avea nevoie să atragă investiţii. Determinant pentru piaţa de capital din R. Moldova e că la sfârşitul anului trecut - începutul acestui an, tot mai mulţi investitori încep să caute pentru plasarea investiţilor alte ramuri decât sectorul bancar. Printre cele care deja au început să se bucure de noi investiţii sunt întreprinderile din construcţii, industria prelucrătoare, industria alimentară.
- Care au fost cele mai semnificative tranzacţii bursiere ale anului? A fost oferta tender cu 20% din acţiunile Băncii Comerciale „Moldova-Agroindbank”, tranzacţia „Unibank” şi Mobiasbancă. Au fost multe tranzacţii cu acţiunile firmelor de reconstrucţie a drumurilor, însă, după volum nu se pot compara cu cele bancare. Eu cred că şi faţă de acţiunile societăţilor de construcţie a drumurilor va creşte interesul investitorilor, mai ales, pentru că se aşteaptă în următori ani investiţii masive în infrastructură. La noi în ultimul timp apare tendinţa de a se face tranzacţii cu pachete tot mai mari de acţiuni. Dacă până acum era un proces de continuu de consolidare a pachetelor de acţiuni, acestea deja sunt consolidate şi are loc tranzacţionarea lor integrală, din care cauză se înregistrează şi creşterea volumelor tranzacţiilor. Dacă nu demult se tranzacţionau pe an câte 5-10% din acţiunile unor societăţi, acum au loc tranzacţii cu pachete a câte 60-70% din acţiuni.
- Cum influenţează evenimentele economice tranzacţiile la bursă? De exemplu, acum doi-trei ani, dacă la începutul anului se duceau negocieri cu „Gazprom” referitor la preţul gazului, aveau loc numaidecât nişte tranzacţii cu acţiunile „Moldova-gaz”, cu modificări destul de mari de preţ. Avem, însă, şi multe cazuri diametral opuse. Odată cu criza vinurilor practic s-au stopat toate tranzacţiile cu acţiunile întreprinderilor vinicole. Lumea aştepta să vadă ce o să se întâmple şi doar după aceasta să decidă la ce preţuri să vândă acţiunile. Şi anul trecut au fost foarte puţine tranzacţii cu întreprinderile vinicole, dar cred că situaţia o să se dezgheţe şi o să se înceapă să se facă tranzacţii mai mari cu acţiunile acestor întreprinderi. În prezent în R. Moldova nu este o legătură atât de puternică între evenimentele economice şi tranzacţiile de la bursă, aşa cum se întâmplă peste hotare când o ştire schimbă imediat preţurile la acţiuni şi toţi încep să vândă sau să cumpere. La noi piaţa este deocamdată puţin lichidă şi au loc puţine tranzacţii, dar odată cu dezvoltarea pieţei situaţia ar putea să se schimbe.
- Ce prognoze aveţi pentru evoluţia pieţei de capital în anul curent, odată cu legalizarea capitalului? Prognozez o creştere în continuare a preţurilor valorilor mobiliare, chiar dacă aceasta nu va fi atât de spectaculoasă ca anul trecut. Legalizarea capitalului eu o văd ca pe un element foarte important, pentru creşterea transparenţei pieţei. La noi într-adevăr pe piaţa de capital au fost foarte multe cazuri când acţiunile erau cumpărate pe numele altor persoane, decât cumpărătorul real, fiindcă existau o mulţime de restricţii cu privire la control, cu privire la insideri. Dacă deţineai pachete mari, erai supus unor limitări şi restricţii şi, de aceea, foarte mulţi investitori au căutat să evite astfel de probleme. Deja de câţiva ani aceştia s-au pomenit într-o capcană pentru că, cumpărând cândva acţiuni la preţuri foarte mici, dacă ar fi vrut să le treacă de pe proprietari formali pe numele propriu ar fi trebuit să le treacă cu preţuri reale şi să achite impozite foarte mari. Eu văd această posibilitate de legalizare practic ca pe o unică şansă pentru aceştia de a-şi face ordine în afaceri. După aceasta vom avea şi o mai mare transparenţă a proprietăţii, investitorii vor şti cu cine dintr-o anumită societate să discute, vor putea fi mai uşor administrate afacerile fiindcă nu vor trebui adunaţi zeci de fini pentru adunarea generală a acţionarilor. Consider că majoritatea legalizărilor se va face mai aproape de sfârşitul anului 2008, când lumea se va convinge că nu se întâmplă nimic cu primii care au legalizat capitalul şi astfel vor veni volume de legalizări destul de mari. Unul din avantajele legalizări mai este că proprietarii vor putea să declare valorile reale ale acţiunilor şi drept consecinţă vor creşte şi preţurile acţiunilor tranzacţionate la bursă.

Informaţia este preluată de pe adresa http://www.info-prim.md/?x=20&y=12530 .

Se schimbă lucrurile...

A fost Lioşa în Chişinău şi nu ne-am îmbătat nici o dată. Chiar e grav, fiindcă îmbătatul e cea mai fructuoasă formă de comunicare la noi, dar aşa, ne-am văzut o dată la pizzerie şi o dată la teatru şi gata. Cât de mult ne schimbă timpul...

Timpul de afara

Oare e grav dacă pentru a vedea cum e timpul afară, în loc să mă uit la termometrul de după geam (care se află, ce-i drept, la bucătărie), deschid iGoogle-ul? Îmi pare că-i simptomatic...

Am devenit magistru

Ieri, pe 6 ianuarie 2008, la a XIX şedinţă elitară, am fost ales magistru al clubului de jocuri intelectuale din Moldova "Ce? Unde? Când?".
Pentru mine a fost un eveniment extraordinar. Nu mă aşteptam la aceasta, chiar deloc. În primul rând, pentru mine era evident că titlul de magistru ar trebui să fie primit de Marcel. Ştiu că aceasta nu sună prea frumos şi că lui nu-i place, însă este persoana care a meritat cel mai mult premiul. Şi el chiar este un jucător bun, m-am convins nu numai o dată. Şi cred că a fost o întâmplare "corectă" aceea că echipa în care a jucat Marcel a câştigat, asigurându-i dreptul absolut legitim de a deveni magistru.
Hotărârea de a mai desemna un magistru a fost un "bonus", care pentru mine a devenit marea surpriză. Acum, nu vreau să par mai modest decât sunt în realitate. Cred că sunt un jucător bun, dar în CUC acum "creşte" o pleiadă întreagă de jucători excepţionali, din care chiar este dificil de a selecta pe cineva cel mai bun. Acum din mers pot să numesc încă 10 persoane care au prestaţie de magistru. Dintre ei, 4 au fost la masa la care am jucat noi cu Marcel. Cât despre experienţă şi "stagiu" în CUC, echipa noastră e tânără (he-he, nu ca vârstă a jucătorilor, chiar mi-i interesant dacă este cineva mai în vârstă ca mine printre jucătorii activi) şi sunt multe persoane mai merituoase din acest punct de vedere.
Cred că decisivă în decizia organizatorilor a fost, totuşi, puterea vocii. Probabil, mă auzeam mai tare la masă. Aşa că, stimaţi colegi, antrenaţi-vă vocile...
Merci mult organizatorilor pentru joc şi pentru titlu. Sunt fericit.

(pentru detalii suplimentare despre şedinţa elitară, vedeţi http://www.cuc.md/index.php?option=com_content&task=view&id=1393&Itemid=1 )

2007 pe piaţa de capital

Se pare că totuşi după mai mulţi ani de expectativă, piaţa noastră de capital demarează (sper să nu deochi).

Volumul tranzacţiilor în acest an a depăşit 1,2 miliarde lei, comparativ cu performanţa anterioară maximă de 480 milioane în 2003 (anul trecut - doar 343 milioane).
Creşterea nivelului mediu al preţurilor la bursă a fost de 99,4% pe parcursul lui 2007(comparativ cu 6,5% în 2006). Este o evoluţie extraordinară - creşterea pieţei de două ori poate lua ani şi chiar decenii în alte părţi.

Desigur, aceasta nu înseamnă că la noi totul e ok şi vom trăi bine. Creşterea enormă a preţurilor nu denotă o creştere la fel de spectaculoasă a parametrilor activităţii companiilor noastre. Pur şi simplu pe parcursul acestui an la noi au început să opereze mai activ investitorii străini de portofoliu. Astfel, persoane şi companii care până acum au investit în România şi Bulgaria, după intrarea lor un UE, au început să privească "mai departe". Şi aşa cum la majoritatea societăţilor noastre preţurile acţiunilor erau (şi încă mai sunt) puternic subevaluate, Moldova e un adevărat Eldorado pentru ei.

În 2007 ţinta principală a fost sectorul bancar. În 2008 creşterea preţurilor va continua, deşi interesele investitorilor vor migra şi spre alte ramuri - industria prelucrătoare, alimentară, construcţii. Aşa că prspectivele arată bine, doar să nu mai facă statul vre-o mişcare nereuşită şi să sperie investitorii...

Pentru mai multe detalii intime referitoare la evoluţie, vedeţi http://www.evm.md/?pageID=0daf695586b52ef6b7d9a1fb02c9f7ff , unde găsiţi toate valorile indicelui EVM-Composite.