Locul II la campionatul national de Ce Unde Cind

Fără comentarii.

Amortizarea si uzura

Foarte mulţi finanțiști, cu care am comunicat, mi-au lăsat impresia că nu înţeleg până la urmă importanţa amortizării şi uzurii pentru activitatea unei întreprinderi. Până anul trecut, principala explicaţie a efectelor aplicării lor era scutul fiscal acordat de ele (diminuarea veniturilor impozabile). Acum, dacă profiturile corporative în Moldova nu se mai impozitează, pentru mulţi rămâne şi mai confuz rolul amortizării.

Desigur, principalul rol al amortizării şi uzurii este altul. La înfiinţare, compania atrage resurse pentru finanţarea activităţii sale, din care sunt procurate sau create imobilele, utilajele şi alte mijloace fixe, de care are nevoie compania pentru a funcţiona. Ulterior, în cadrul exploatării lor, toate aceste categorii de active îşi transmit valoarea producţiei întreprinderii. Ele nu sunt consumate propriu-zis pentru producerea mărfurilor, ci se uzează fizic ca urmare a folosirii lor. Unele categorii de active au o durată limitată de viaţă conform prevederilor legislaţiei, perioadă după care urmează a fi înnoite (ca, de exemplu, licenţele şi alte active nemateriale). Cum n-ar fi, durata de viaţă a majorităţii covârşitoare a activelor este limitată. Şi după aceasta ele urmează a fi substituite.

Procedura contabilă de amortizare prevede deducerea din valoarea activului amortizat a valorii amortizării anuale şi trecerea sumei respective la cheltuieli. Amortizare este calculată astfel, încât până la uzarea completă a activului, valoarea lui iniţială să fie trecută integral la cheltuieli. Ca urmare a acestei proceduri, din valoarea totală a profiturilor companiei este dedusă valoarea activului uzat. Dar în realitate, compania nu suportă nici un fel de cheltuieli efective, amortizarea şi uzură sunt operaţiuni pur contabile. În fluxurile financiare ale societăţii aceasta nu se reflectă.

Dacă procedura de amortizare şi uzură n-ar exista, acţionarii ar avea acces la toate profiturile companiei, fără această deducere. Respectiv, sumele respective vor fi, în cea mai mare parte, îndreptate la plata dividendelor sau, în proporţie mai mică, reinvestite. Ca urmare, profiturile sunt mai mari, şi rata de utilizare a lor – tot.

Ei, şi aici vine principala fişcă a amortizării şi uzurii. Dacă nu ar fi ele, la finele perioadei de viaţă a unui activ, întreprinderea va fi în situaţia când profiturile obţinute din activitatea sa au fost sau distribuite sau utilizate. Şi în această situaţia întreprinderea ar trebui să reia procesul de atragere a capitalului, să emită acţiuni noi sau să atragă credite bancare. Pe când procesul de amortizare şi uzură, care funcţionează la întreprinderi, creează o rezervă de resurse în cadrul companiei în suma activului care se uzează. Această procedură automată permite întreprinderii ca la epuizarea unui activ să acumuleze o sumă care este suficientă pentru procurarea aceluiaşi activ.

Scopul principal al uzurii şi amortizării este să ascundă de la acţionarii societăţii o parte din profituri, pentru a crea o rezervă pentru înlocuirea activelor epuizate. Iar efectul lor de scut fiscal este doar o urmare mult mai puţin importantă.

Union Fenosa şi acţiunile

Să ştiţi: pentru stoparea pieţei de capital din Moldova, este suficient doar ca Union Fenosa să întrerupă alimentarea Bursei de Valori din Moldova cu energie electrică. Şi atunci, gata-i cu piaţa noastră. Cum a fost, de exemplu, zilele astea...

Arthur Clarke

Îmi pare rău că pun pe blog două „necrologuri” la rând, dar aşa a fost să fie („so, it goes”). Pe 19 martie 2008 a murit sir Arthur C. Clarke, un nume important pentru amatorii de SF, şi nu numai.
El era considerat unul dintre cei trei Mari scriitori de SF, împreună cu Robert Heinlein şi Isaac Asimov. Pe mine personal opera lui m-a captivat mai puţin ca a lui Heinlein sau Asimov, dar oricum consider că cavalerul Arthur Clarke are şi multe alte merite, pe lângă cărţile sale de SF.
A început să scrie în plin avânt al generaţiei de aur a SF-ului, primele povestiri apărând prin revistele amatorilor începând cu '39. Printre cele mai cunoscute povestiri de-ale sale, voi menţiona „Santinela”, „Sfârşitul copilăriei”, „Oraşul şi stelele”, „Întâlnirea cu Rama”, „Cântecele depărtatului Pământ”, „Havuzurile paradisului”, dar mai sunt şi multe altele. De două ori romanele sale au reuşit să câştige concomitent două cele mai prestigioase premii SF: Hugo (acordat de cititori) şi Nebula (acordat de un juriu de scriitori). Mie în mod deosebit îmi plac povestirile sale scurte.
Dar pe lângă lucrările literare, el mai este renumit ca un vizionar al ştiinţei şi pentru lucrările lui popularizatoare. Fiind un adept al aşa-numitului Hard Science Fiction, în care componenta ştiinţifică are o importanţă deosebită, operele sale abundă de detalii ştiinţifice a viitorului descris de el. BBC a făcut o listă a celor mai cunoscute prognoze şi previziuni ale lui, care sau împlinit şi care nu s-au împlinit. Ele sunt: ascensorul spaţial, problema anului 2000, paza spaţială contra asteroizilor, sateliţii geostaţionari, utilizarea forţelor nucleare pentru propulsie, prevenirea cutremurelor, copierea şi păstrarea informaţiei din creier şi îngheţarea oamenilor pentru resuscitare ulterioară. Dintre ele, desigur, cea mai importantă este concepţia sateliţilor geostaţionari, fără de care noi astăzi n-am putea vedea majoritatea canalelor de la televizor (ei, poate cu excepţia la Moldova 1 şi încă câteva autohtone…).
Nu voi intra în amănunte referitor la această parte, ştiinţifică, a creaţiei sale. Dar pentru exemplu, în una dintre cărţile lui popularizatoare, am întâlnit o idee, care mie mi-a părut foarte interesantă, referitor la dezvoltarea tehnologiei în domeniul transportului de persoane şi în domeniul comunicării. El susţinea (şi avea, desigur, dreptate) că factorii ce stimulează dezvoltarea acestor două domenii a ştiinţei sunt invers proporţionali, şi odată cu evoluţia unuia, dispar stimulii pentru dezvoltarea celui de-al doilea şi invers. Îmi pare o observaţie foarte perspicace.

Şi, desigur, vorbind de Clarke, nu pot trece cu vederea cea mai mare urmă pe care el a lăsat-o în cultura secolului XX. În baza povestirii „Santinela”, Arthur Clarke şi Stanley Kubrick au scris scenariul filmului „Odiseea spaţială a anului 2001”, care este o capodoperă a genului. La ieşirea sa în 1968, filmul a devenit o revelaţie în mai multe sensuri. El era excepţional de bine filmat pentru timpul său, şi nu cedează multor filme contemporane, cu tot cu efectele lor făcute la calculator. După părerea mea, el nu este egalat de alte filme ulterioare la capitolul „acurateţe ştiinţifică” – renumitele scene în vid, în care (spre marea surpriză a lui Lucas) sunetele nu se propagă. Filmul dă dovadă de acea profunzime a ideilor şi trăirilor, caracteristică filmelor lui Kubrick. Printre principalele idei care apar în film, menţionez: apariţia raţiunii umane ca urmare a implicării unor fiinţe extraterestre, conflictul om – inteligenţa artificială, evoluţia transcedentală a omenirii la un alt nivel al dezvoltării, etc. Şi, desigur, jocul extraordinar al actorilor şi atmosfera filmului, care evoluează de la un episod la altul.
Ştiu că aceasta pare a fi mai mult un omagiu adus lui Kubrick (şi trebuie să fie, ca şi orice referinţă la un film genial), însă rolul lui Clarke în succesul acestui film nu poate fi negat – ei ambii au lucrat mult timp împreună asupra adaptării povestirii lui Clarke la necesităţile cinematografului şi la exigenţele lui Kubrick. Ulterior, Clarke a rescris povestirea în baza filmului, obţinând romanul „Odiseea spaţială a anului 2001”. Romanul, de altfel, este unul reuşit.
A mai plecat un om, care reprezenta nu numai o epocă în literatură, dar şi un anumit tip de gândire – încrederea în puterea omului şi a raţiunii sale, credinţa că universul ne este deschis în faţă, ca o carte necitită încă, şi urmează doar să o răsfoim. Deja generaţia de scriitori de după ei, care trecuse de Hiroshima şi începuse să scrie în perioada războiului rece, era mult mai pesimistă în privinţa viitorului fericit. Dar poate anume datorită optimismului lor, scriitorii din generaţia de aur a SF-ului şi erau atât de iubiţi de public.
„Open the pad bay doors please, Hal…”

A murit Dolgan

Iar noi tocmai duminică, pe 16 martie, am jucat la "Ce? Unde? Când?" următoarea întrebare:

Ea a fost formată în 1966, şi deja peste doi ani amploarea fenomenului generat de ea era comparată cu bitlomania. În 1969 compania de înregistrări „Melodia” lansează un disc al ei în 2,5 mil. exemplare. Ea a fost desfiinţată în 1975 prin hotărârea ministrului culturii al URSS, după ce la un concert în Bucureşti spectatorii exaltaţi au distrus mobilierul Palatului de cultură. Dar oricum, întrebarea persistă şi azi: „De ce..?” Spuneţi, vă rog, ce „de ce..?”

Răspuns: De ce plâng chitarele.

Aprobarea constitutiei Ukrainei

Am decis să pun un fragment din romanul "Etiopul" (sau, poate, "Etiopianul") al lui Boris Ştern, care pe mine personal m-a rupt. Ştern a fost un scriitor de SF din Ukraina, care, de altfel, scria mai mult în rusă. Deşi, spre exemplu, în fragmentul citat, a folosit foarte mult şi ukraineana.

De ce am pus acest fragment? Pe lângă aceea că m-a amuzat enorm, îmi pare foarte reprezentativ pentru Rada din Ukraina, dar şi pentru Parlamentul nostru. Şi când te gândeşti că acest roman a fost scris cu 10 ani în urmă...

Борис Штерн

Эфиоп

СТЕНОГРАМА ГОЛОСУВАННЯ ПРЕАМБУЛЫ КОНСТИТУЦІЇ УКРАЇНИ

(Офирский институт этнографии и антропологии)

ПРЕАМБУЛА

Верховна Рада України от імені Українського народу [варіант: «народу України»] – громадян України вcix національностей, виражаючи суверенну волю народу, спираючись на багатовікову історію українського державотворення i на основі здійсненого українською нацією, уам Українським народом [варіант: «народом України»] права на самовизначення, дбаючи про забезпечення прав i свобод людини та інших умов її життя, піклуючись про зміцнення громадянської злагоди на землі [варіант: «території»] України, прагнучи розвивати i зміцнювати демократичну соціальну, правову державу, усвідомлюючи відповідальність перед Богом [варіант: «совістю»], власною совістю [варіант: «власним Богом»], попередніми, сучасними та прийдешніми поколіннями, керуючись Актом проголошення незалежність України, схваленим всенародним голосуванням, прийме цю Конституцію – Основний Закон України. 

– Ну, набридло! Кінчаю дебати! Кінчай розмови! Голосуємо! Як будемо голосувати? – сказал глубокой ночью вконец уставший мудрый Экклесиаст  . – Сидши п'ять років, не змогли прийнять, зараз будемо сидіти хоч до ранку, доки не приймемо Конституції України. Хто там шмалить? От бісові діти! Геть! Геть до коридору! Голосуємо преамбулу до Конституції України!

Экклесиаст надел очки и заглянул в проект преамбулы.

– «Український народ» чи «народ України»? – спросил он парламентариев, снимая очки. – Термін «Український народ» схожий на самоназву нації, термін «Народ України» вбирає в себе yci національності, які живуть в Україні.

Голос с места:

– Все национальности, проживающие в Украине, являются украинским народом. Поэтому – «український народ».

Второй голос с места:

– Хто там говорить по руськи?! Геть!

Ответ:

– Если ты не понимаешь по русски – пригласи переводчика!

– Голосуемо, – сказал уставший Экклесиаст. – Хто «за», хто «проти»? Нажміть на кнопки. Прийнято: «український народ».

– «Земля України» чи «Територія України»? – спросил Экклесиаст. – Термін «земля» неоднозначний, його можна трактувати як «Земля планета», «земля страна», «земля чернозем», «земля територія», «земля огород».

Голос с места:

– «Земля» це земля. «Територія» – територія.

– Голосуємо. Хто «за», хто «проти»? Нажмітъ на кнопки. Прийнято: «земля» з маленької літери. З моєї точки зору, краще було б «територія»… Хто там в шапці?! Хай йому грець! Зніми шапку, а то вижену! Пішли далі… «Землю» прийняли. Що будемо робити з «Богом» и «совістю»? У нас же отут е безбожники i безсовістні!

Голоса с мест:

– Зачеркнуть и «Бога», и «совесть»!

– Геть із залу комуняк!

– Голосовать только за совесть!

– Тільки за Бога!

– Голосовать по отдельности!

Экклесиаст (решительно):

– Голосуемо окремо! Голосуемо за «совість». Треба дві третини голосів. Нажмітъ на кнопки!… 209 «за», 101 – «проти». Совість пройшла. Пройшла совість! А зараз швиденько: голосуємо за «Бога».

Голос с места:

– «Бог» с маленькой буквы!

– Геть! Геть із залу! Голосуємо за Бога з великої літери! Нажміть кнопки… 199 «за», 100 «проти»… Богу не вистачає одного голоса… Єбенамать! Щось комп’ютер забарахлів! Де електрик?! Переголосуємо! Нема кворуму! Кворуму нема! Уам голосувати! Де, де вони?… Голосів не вистачає!… (Переходит на русский язык.) Всех курильщиков и этого… в шапке!… зовите сюда из коридора! Гнать всех в шею из коридора! Всем депутатам голосовать!… Пришли, куряки!… За Бога голосуем! Всем голосовать! Богу не хватает одного голоса!

Осторожный голос с места:

– Какому именно Богу голосовать? Аллаху, Будде, Иисусу Христу?

Экклесиаст:

– Вон из зала! Депутат Заяц, а вы сідайте, не прыгайте там в промежности между креслами!

Заяц. Да пошел ты.

Экклесиаст. Что?! Что ты сказал?!

Заяц. То, что слышал.

Экклесиаст. Повтори!

Заяц (сбавляя тон). Да пошел ты.

Экклесиаст. Вон из зала! Лишаю вас права участвовать в парламентском заседании!

3аяц. За что?!

Экклесиаст. Вы нарушили депутатскую этику! Вы меня послали!

Заяц. Куда? Я с адресом не определился.

Экклесиаст. Вон!!!

3аяц. Ну и ладно, пойду покурить.

Уходит.

– Голосуем. Голосуем поименно.

– Почему поименно?

– Потому что Бог и совесть касаются каждого депутата. Сегодня не вставим в Конституцию Бога, и что завтра?… Голосуем… Бог не принят, Богу опять не хватает одного голоса. Позор какой! Я вас прошу. Пожалуйста, еще раз. Где Заяц?! Гнать сюда Зайца из коридора! Депутат Заяц, поддержите Бога, пожалуйста. Надо поддержать… Без Бога нельзя… Голосуем! За Бога! За единого Бога, япона мать! З великої літери! Нажміть кнопки!… А а а а а!!! – страшно и радостно завопил Экклесиаст. – 211 за Бога, 99 против!!! Разобрались с Богом! Бог прошел!!! Бога приняли большинством голосов!!! Поздоровляю, родимые!!!

(Бурные аплодисменты. Все встают. Бурхливі оплески. Bci піднімаються.)

Seceta

Astă vară, prin luna iulie, când câmpurile deja au fost pârjolite complet şi a devenit clar că din roada anului nu rămâne mai nimic, practic toată lumea din satul Aluniş, raionul Râşcani, timp de 4 - 5 zile au lăsat gospodăriile şi au plecat la Moscova la lucru. În săt au rămas doar bătrâni, copii şi acei, lucrul cărora nu este legat de pământ. Şi sunt sigur că astfel de sate sunt foarte multe în Moldova.

Publicitatea la STOCKdata

Eu am rămas fără cuvinte. Respect, Irina.

Abatorul nr 5

Kurt Vonnegut

„Abatorul nr. 5 sau cruciada copiilor”

Publicat în 1969

Îmi este destul de greu să scriu această recenzie, fiindcă ea (ca şi alte cărţi ale lui Vonnegut) a devenit în aşa măsură o parte a mea, încât e dificil să iau atitudinea distanţată necesară pentru a o analiza. Dar, la insistenţa unora ;-) , o voi face.

În realitate, cartea are un titlu mai lung, şi anume:

„Abatorul nr. 5 sau cruciada copiilor: Dansul cu moartea la datorie, scris de către Kurt Vonnegut, american de origine germană (de a patra generaţie), care acum locuieşte în nişte condiţii minunate pe capul Cod (şi fumează prea mult). Foarte demult el era infanterist american (în forţele neregulate) şi, devenind prizonier, a fost martorul bombardamentului oraşului german Dresda (Florenţa de pe Elba) şi poate povesti despre aceasta, fiindcă a supravieţuit. Acest roman este scris într-un stil uşor telegrafico-schizofrenic, aşa cum se scrie pe planeta Tralfamador, de pe care vin farfurioarele zburătoare. Pace.”

Despre ce este această carte? După cum ne comunică şi autorul, despre bombardarea Dresdei de către forţele aeriene ale aliaţilor. Ca atare, toate cărţile lui Vonnegut sunt despre bombardarea Dresdei de către forţele aeriene ale aliaţilor. Desigur, totul nu este aşa de simplu, dar acest eveniment a lăsat o amprentă adâncă asupra întregii lui opere.

La începutul romanului el scrie o introducere destul de lungă, în care încearcă să explice de ce a scris acest roman, cum l-a scris şi ce a vrut să spună cu el. În primul rând, el povesteşte de ce cartea se mai numeşte cruciada copiilor. Soţia unui camarad de-al lui de front era foarte supărată din cauza că el dorea să scrie o carte despre război. „Voi doar eraţi atunci nişte copii… Însă nu veţi scrie aceasta, aşa e?.. Vă veţi preface că nu eraţi deloc copii, ci bărbaţi adevăraţi, şi veţi fi jucaţi în filme de actori de-alde Frank Sinatra şi John Wayne şi de alte celebrităţi, de nişte moşnegi răutăcioşi care adoră războiul. Şi va fi războiul arătat frumos, şi vor continua războaiele unul după altul…” Şi atunci autorul i-a dat cuvântul soţiei prietenului său că când el va termina această carte, în ea nu va fi nici un rol pentru Frank Sinatra sau John Wayne. Şi a hotărât să supranumească cartea „Cruciada copiilor”.

Eroul principal al cărţii este Billy Pilgrim, care chiar nu e tipul unui actor de filme. El este timid, blând şi moale la caracter. Cred că a Vonnegut l-a conceput ca pe o antiteză războiului.

Billy a participat la război ca ajutor al capelanului de regiment, a nimerit în încercuire în timpul ofensivei germane din Ardeni şi, după câteva zile de peregrinări cu încă câţiva militari, a fost luat prizonier. Ulterior, după o lungă transportare cu un tren marfar, a ajuns împreună cu alţi prizonieri în Dresda. Acolo ei au lucrat la o fabrică până când la 13 - 15 februarie 1945 oraşul a fost distrus integral de bombardamentele aliaţilor. Billy şi alţi prizonieri au supravieţuit fiindcă drept adăpost le-a servit beciul Abatorului nr. 5, care era situat la marginea oraşului. După aceasta prizonierii, cu puţini alţi supravieţuitori ai bombardamentelor, au participat împreună la curăţarea distrugerilor lăsate de bombardament. Ei erau păziţi de un bătrân şi de un copil.

După război Billy s-a întors acasă, unde a terminat cursurile de optometrişti, s-a căsătorit cu fiica proprietarului celui mai mare atelier de optometrie din oraş şi a moştenit afacerea. Mai mulţi ani el a trăit liniştit şi fără griji, până într-u bună zi nu a fost furat de către o farfurioară zburătoare de pe planeta Tralfamador. Acolo el a fost expus în grădina zoologică împreună cu Montana Wildhack, o actoriţă porno de pe Pământ, cu care ei urmau să demonstreze viaţa pământenilor. După ce ea a născut un copil de la el, Billy a fost întors pe Pământ, exact în momentul când a fost luat, astfel încât nimeni nu i-ar remarcat absenţa.

Peste câţiva ani Billy a nimerit într-un accident aviatic şi a suferit o traumă cerebrală puternică, iar soţia sa a murit din cauza asfixierii cu gaze de eşapament. La scurt timp după aceasta, el a început să scrie la ziare şi să povestească la radio despre planeta Tralfamador, fiind considerat nebun.

Cam acesta este subiectul romanului. Expus liniar, nu pare a fi mare lucru. Însă farmecul lui Vonnegut în asta şi constă, că el poate da volum oricărei istorii, cât de simple n-ar fi ea.

În primul rând, subiectul nu este povestit liniar. Chiar la începutul cărţii propriu zise autorul ne anunţă că Billy s-a deconectat de la timpul normal. Mintea lui hoinărea prin diferite momente ale vieţii lui şi el nu putea să facă nimic cu aceasta. Astfel, el ba se pomeneşte în corpul său în timpul războiului, ba călătoreşte peste un sfert de secol şi ajunge se vede la spital, după accidentul aviatic, ba se întoarce în copilărie, la băieţelul care stă înţepenit de frică pe marginea Marelui Canion. Aceste călătorii în timp sunt absolut aleatoare şi Billy nu le poate dirija în vre-un fel. Naraţiunea cărţii urmăreşte aceste călătorii ale lui Billy, creând o mozaică de evenimente, stilul acela uşor telegrafico-schizofrenic, promis în titlul cărţii.

Datorită acestui procedeu, viaţa simplă lui Billy apare ca un covor din peticele multicolore, care sunt aranjate într-un mod absolut fascinant. Datorită faptului se datorează și aceea că  încă înainte de a se începe cartea Vonnegut ne anunţă că ea se va începe cu cuvintele „Ascultaţi: Billy Pilgrim s-a deconectat de la timp” şi se va sfârşi cu ciripitul mirat al unei păsărele, care vede ce-a rămas după un masacru: "Poo-tee-weet?".

Folosind această tehnică autorul încearcă să ne transmită mai bine concepţia asupra timpului pe care o au locuitorii planetei Tralfamador. Ei pot vedea nu numai în spaţiu, dar şi în timp. Astfel, privind un om, ei îl văd pe el nu numai în acest moment, ci şi în toate celelalte momente ale vieţii lui. Ca urmare, citând cartea, ei văd omul ca pe o macaroană lungă cu secţiunea în formă de om, care îşi are începutul la naşterea omului şi se termină odată cu moartea lui. Însă dacă călătoriile lui Billy în diferite momente de timp erau limitate de viaţa lui, locuitorii Tralfamadorului puteau vedea tot timpul, de la începutul universului şi până la sfârşit. În limba lor modul condiţional al verbelor nu exista – totul ce trebuie să se petreacă se va petrece, şi nu există nici un fel de alte posibilităţi. Desigur, concepţia de liber arbitru lipsea complet din filosofia lor.

Datorită acestei tehnici de abordare a timpului în naraţiune, Vonnegut obţine unele efecte de-a dreptul impresionante. Vedeţi, de exemplu, următorul fragment:

„… El s-a dus în sufragerie, ţinând sticla ca pe un clopoţel, şi a pornit televizorul. El s-a deconectat puţin de la timp şi a privit ultimul film militar, mai întâi de la sfârşit la început şi apoi de la început la sfârşit. Filmul era despre bombardierele americane din timpul celui de-al doilea război mondial şi despre neînfricaţii piloţi care le conduceau. Când Billi privea filmul de la de la coadă la început, acesta arăta în felul următor.

Avioanele americane, găurite de gloanţe, cu răniţi şi morţi, decolau cu coada înainte de pe aeroporturile britanice. Deasupra Franţei câteva avioane germane năvălesc asupra lor cu dinnaintele-înapoi, sugând gloanţele şi schijele din unele avioane şi cadavre de piloţi. Acelaşi lucru ele îl făceau şi cu avioanele americane căzute pe pământ, şi acelea decolau cu coada înainte şi se alipeau formaţiunilor lor.

Formaţiunile zburau în urmă deasupra unui oraş german, cuprins de flăcări. Bombardierele deschideau chepengurile pentru bombe, şi ca printr-o minune, focul se strângea, se aduna, se aduna în învelişurile cilindrice a bombelor, şi bombele se ridicau prin chepenguri în măruntaiele avionului. Bombele se aranjau cu acurateţe în cuiburile lor. Jos nemţii aveau şi ei nişte aparate-minune sub forma unor ţevi lungi din oţel. Aceste ţevi sugeau schijele din avioane şi piloţi. Dar oricum, acolo mai rămâneau câţiva americani răniţi, şi unele avioane erau puternic deteriorate. Dar brusc deasupra Franţei au apărut nişte avioane de vânătoare germane şi iar i-au reparat pe toţi, totul a devenit ca nou.

Când bombele s-au întors la bază, cilindrele metalice erau scoase din cuiburile lor şi erau expediate înapoi în America, unde uzinele lucrau zi şi noapte, dezasamblând aceste cilindre şi transformând conţinutul lor mortal în minerale inofensive. Era foarte înduioşător să vezi câte femei participau la acest lucru. Mineralele erau transportate de către geologi în locuri mai îndepărtate. Scopul lor era să le îngroape în pământ şi să le ascundă cât mai reuşit, pentru ca ele mai mult niciodată pe nimeni să nu mai poată răni. Iar piloţii americani ieşeau din uniformele lor şi iar deveneau şcolari.”

La trafalmadorieni, nu există concepţia de moarte. Pur şi simplu, în unele momente de timp o persoană se simte bine şi trăieşte, iar în altele - nu. Poate acum persoana şi nu este vie, dar în trecut sau viitor sunt momente când ea era sau va fi în regulă. De aceea când cineva moare locuitorii tralfamadorului spun "so it goes" (nu mă apuc să traduc sensul exact). Pe parcursul întregului roman, de fiecare dată când moare cineva, autorul repetă şi el, după tralfamadorieni, "so it goes"...

Referitor la aceea, ce a vrut să spună Vonnegut în această carte, mi-i destul de greu să mă expun. O carte este bună atunci când fiecare găseşte în ea exact aceea ce-l atinge pe el, şi „… cruciada copiilor” este o carte bună. Este ea o carte anti-războinică? Da, dar într-un alt sens decât înţelegem noi acest termen. Într-un alt roman al său, „Leagănul pisicii”, eroul principal, autor, este întrebat dacă cartea pe care o scrie este una anti-războinică. El răspunde că a scrie o carte anti-războinică e la fel de lipsit de sens ca şi a scrie o carte contra perioadelor glaciare. Glaciaţiile se petrec indiferent de aceea ce scriem noi despre ele, sunt un proces natural şi inevitabil. La fel şi războaiele. Vonnegut îşi dădea foarte bine seama că scriind cărţi, el nu va opri războaie. Însă aceea ce el a văzut îl durea prea insuportabil pentru a nu transmite aceasta şi altor oameni. El singur în prefaţa cărţii se compară cu soţia lui Lot, care atunci când părăsea oraşele Sodoma şi Gomorra care au fost condamnate pentru vicii, s-a întors şi a privit în urmă, deşi aceasta i-a fost interzis. Atunci ea s-a transformat într-o stană de sare. Aşa şi Vonnegut, a scris această carte împietrit de durere, privind în urmă, da Dresda arsă în flăcări. Dar ce poate face un singur om în faţa unor forţe şi procese globale? Doar să privească la aceea ce-a rămas şi să se întrebe mirat ca o păsărică: "Poo-tee-weet?"

O găselniţă pentru amatorii de rusizme. Cuvântul rus "беситься" poate fi aşa de bine folosit în română... De exemplu: "Mă beşesc de ciudă" sau "Aşa m-a apucat o beşeală de nervi" sau "Nu mă beşi". Super.

Generation "P"

Pun al doilea dintre cele trei "cele mai bune începuturi de romane SF" promise. De această dată, este începutul la "Genration "P" de Victor Pelevin (1999). Îl consider pe Pelevin ca fiind unul dintre cei mai importanţi autori contemporani şi deşi am unele obiecţii la viziunile sale, consider că scriitura sa este de o calitate literară excepţională. Sper să savuraţi următorul fragment (de altfel, se aşteaptă ecranizarea în 2008 sub denumirea "Wow", având în repartiţie aşa actori ca Andrei Panin, Renata Litvinova şi Mihail Efremov):

Victor Pelevin

Generation „P”

Cândva în Rusia într-adevăr a trăit o generaţie tânără şi fără de griji, care a zâmbit verii, mării şi soarelui – şi a ales „Pepsi”.

Acum deja este greu de stabilit, de ce aceasta s-a petrecut. Probabil, totul consta nu numai în calităţile gustative deosebite a acestei băuturi. Şi nu în cofeina, care îi făcea pe copilaşi să ceară o nouă doză, de mici îndreptându-i fără greş pe făgaşul cocainei. Şi chiar nici într-o banală mită – doreşti să crezi că birocratul de partid, de care depindea încheierea contractului, pur şi simplu a luat şi s-a îndrăgostit în acest lichid întunecat cu toţi porii sufletului său care a încetat să mai creadă în comunism.

Mai degrabă, cauza era în aceea că ideologii URSS considerau că adevărul poate fi numai unul. De aceea, generaţia „P” în realitate nu avea nici o alegere, şi copii sovieticilor ani şaptezeci au ales „Pepsi” cu aceeaşi libertate, cu care părinţii lor îl alegeau pe Brejnev.

Cum n-ar fi, aceşti copii, stând culcaţi vara pe malul mării, priveau lung spre orizontul albastru şi limpede, beau pepsi-cola caldă turnată în sticle în oraşul Novorosiisk, şi visau cum cândva depărtata şi interzisa lume de pe celălalt mal al mării va intra în viaţa lor.

Au trecut zece ani şi această lume a început să intre – mai întâi atent şi cu zâmbet amabil, apoi tot mai sigur şi fără de teamă. Una dintre cărţile ei de vizită se dovedi a fi un spot, care făcea publicitate la „Pepsi-Cola”, un spot, care după cum au remarcat mulţi cercetători, a devenit un punct de cotitură în dezvoltarea întregii culturi universale. În el se comparau două maimuţe. Una dintre ele bea „cola obişnuită” şi ca urmare, se dovedi a fi capabilă să îndeplinească nişte operaţiuni logice elementare cu beţişoare şi cuburi. Alta bea pepsi-cola. Scoţând nişte „uh-uh”-uri vesele, ea pleca în direcţia mării într-un jeep, înconjurat de domniţe, cărora evident de era indiferentă egalitatea sexelor (când eşti nevoită să „comunici” îndeaproape cu maimuţe, mai bine să nu te gândeşti la egalitate, fiindcă atât egalitatea, cât şi discriminarea vor fi la fel de greu de suportat).

Dacă te gândeşti, încă de pe atunci se putea înţelege că treaba nu-i în pepsi-cola, ci în banii, cu care ea se asociază. Spre această concluzie duceau, în primul rând, asociaţia freudistă clasică legată de culoarea produsului; iar în al doilea rând, simpla concluzie logică – consumul de pepsi-cola permite procurarea unor automobile scumpe. Nu avem de gând să analizăm profund acest clip (deşi, poate anume aici s-ar găsi explicaţia faptului, de ce aşa numita generaţie a anilor şaizeci numeau cu atâta insistenţă generaţia „P” „mâncători de rahat”). Pentru noi este important doar faptul că simbolul final al generaţiei „P” a devenit maimuţa în jeep.

A fost puţin obijduitor de aflat, cum anume tipii din agenţiile de publicitate de pe Madisson-Avenue îşi imaginează auditoriul, aşa numitul „target group”. Însă era greu să nu uimească înţelegerea lor profundă a vieţii. Anume acest spot a dat de înţeles unui număr mare de maimuţe, care îşi trăiau viaţa de pe o zi pe alta în Rusia, că a venit timpul să treacă în jeep-uri şi să iasă la fiicele oamenilor.

E naiv să căutăm aici urmele unui complot anti-rusesc. Desigur, complotul anti-rusesc există, problema constă în aceea, că la complot participă toată populaţia matură a Rusiei. Aşa că „Pepsi-Cola” aici nu are nici o implicare. Aceea ce s-a petrecut era o parte din procesul universal, reflectat într-o mulţime de-a cărţi (e suficient să ne amintim de „În aşteptarea maimuţelor” de Andrei Bitov sau „Plaja din Brazzaville” al lui William Boyd). Nu a ocolit acest proces nici America, deşi acolo totul s-a petrecut altfel – „Coca-Cola” a exclus complet, final şi fără posibilitate de întoarcere „Pepsi-Cola” de pe câmpul coloristic roşu, ceea ce pentru un om care înţelege, este echivalentul victoriei de la Waterloo. Aceasta era legat de activitatea credincioşilor de dreapta, care sunt foarte puternici în Statele Unite. Ei nu recunosc evoluţia, „Coca-Cola” se înscrie mai bine în viziunea lor asupra lumii, fiindcă maimuţa care o bea aşa şi rămâne maimuţă. Dar, se pare, noi vorbim prea mult despre maimuţe, şi doar intenţionam să căutăm omul.

Vavilen Tatarskii s-a născut cu mult timp înainte de această istorică victorie a roşului asupra roşului…

Uşa în vară

M-am gândit să pun pe blog trei cele mai preferate începuturi de romane SF. S-a dovedit că aceasta este puţin mai complicat decât credeam eu la început (tradusul ia destul de mult timp), dar puţin câte puţin o voi face.

Azi pun începutul romanului lui Robert Heinlein "The Door into Summer" (1957), care îmi pare o mică găselniţă în ceea ce ţine de stil şi creare a atmosferei iniţiale a unei cărţi. Lecturare plăcută (apropo, chiar vă invit să vă daţi cu părerea la tema: cele mai reuşite începuturi de cărţi).

Robert Heinlein

Uşa în vară

În iarna ceea, cu puţin timp înainte de Războiul de şase săptămâni, noi cu motanul meu Petroniu Arbitru locuiam la o fermă veche în statul Connecticut. Nu cred că casa ceea s-a mai păstrat până în prezent. Ea a nimerit în aria undei de şoc de la explozia de la Manhattan, iar casele vechi asamblate ard ca hârtia pentru ţigări. Şi chiar dacă ea a rezistat, puţin probabil cuiva să-i tracă prin cap să o arendeze – în locurile celea au fost căderi radioactive.

Însă pe timpul cela casa ne aranja de minune pe mine şi Pet. Canalizare acolo nu era, şi din această cauză chiria nu era exagerată; pe lângă aceasta, camera pe care o foloseam drept sufragerie avea geamurile spre nord, iar aşa o iluminare este foarte comodă pentru a desena schiţele.

Un neajuns semnificativ al locuinţei noastre era numărul mare de uşi exterioare – douăsprezece, dacă să luăm în calcul şi uşa lui Pet. Eu totdeauna încercam să-i fac o ieşire separată; acolo am pus într-un geam spart o scândură şi am tăiat în ea o gaură pe mărimea mustăţilor lui Pet. Prea mult timp eu am cheltuit, deschizând uşi motanilor. Am calculat odată, că de la apariţia sa, omenirea a pierdut cu această ocupaţie nouă sute şaptezeci şi opt om/secole. Pot să arăt calculele.

De regulă, Pet utiliza uşa sa, însă refuza categoric să iasă pe ea imediat cum afară ningea. Atunci el mă obliga să-i deschid uşa pentru oameni.

Încă de pe când era un motănaş pufos Pet a elaborat pentru sine o filozofie simplă, în conformitate cu care eu eram responsabil pentru locuinţă, hrană şi vremea de afară, iar el – pentru restul. O responsabilitate deosebită, după cum considera el, îmi revenea pentru condiţiile meteo. Iar voi ştiţi, că iernile din Connecticut sunt frumoase doar pe felicitările de crăciun.

În iarna ceea, Pet şi-a făcut obiceiul să se apropie de uşa sa, să o miroase şi să se întoarcă înapoi. Lui, vedeţi Dumneavoastră, nu-i plăcea substanţa albă neplăcută, care acoperea pământul şi tot ce era în jur. El începea să mă tachineze să-i deschid uşa omenească, fiindcă era convins că cel puţin una dintre uşi trebuie să se deschidă în vară. De aceea, de fiecare dată eu trebuia să fac împreună cu el turul tuturor celor unsprezece uşi şi să le întredeschid pe rând, pentru ca el să se convingă că după fiecare dintre ele tot e iarnă. Şi cu fiece nouă dezamăgire creştea nemulţămirea lui faţă de mine.

Şi totuşi el rămânea în casă până când procesele hidraulice naturale nu-l forţau să iasă afară. Când revenea, gheaţa de pe lăbuţele lui ţăcănea pe podea ca nişte papucei cu talpă de lemn. El îmi arunca priviri răutăcioase şi refuza să miorlăie până nu-şi lingea gheaţa de pe lăbuţe, după ce mă ierta cu generozitate – până data următoare. Însă el niciodată nu a încetat să caute Uşa în Vară.

Pe trei decembrie o mie nouă sute şaptezeci căutam şi eu o uşă în vară…

Multitap - viitorul calculatoarelor?

Am urmărit cu mare interes lansarea de către Apple a "celui mai subţire lap-top din lume": MacBook Air. Însăşi calculatorul în sine este impresionant, dar până la urmă, este doar dezvoltarea la ceva ce a existat şi până acum (adic, mai mic, mai frumos, mai bun). Bravo, Apple.

Însă în timpul vizionării clipului publicitar am fost frapat de o chestie, pe care o consider cu adevărat revoluţionară - tehnologia multitap. Deşi ea a fost deja implementată la iPhone, atunci nu a atras atenţia, fiindcă acest detaliu se pierdea pe fonul telefonului, care era foarte revoluţionar şi în multe alte privinţe.

În ce constă multitapul? Trackpad-ul calculatorului (şoricelul lui integrat) suportă mai multe atingeri concomitente. Astfel, depărtând două degete pe trackpad o să măriţi obiectul activ de pe ecrat (font, imagine), apropiindu-le - o să micşoraţi. Dacă rotiţi degetele, rotiţi şi obiectul. Cu trei degete, puteţi răsfoi paginile documentului cu mişcări exact ca şi cum aţi răsfoi o carte adevărată.

Sincer, pe mine m-a impresionat enorm. Cred că dezvoltarea tehnologiilor va merge anume pe această cale, şi văd anume iPhonul (desigur, în varianta mai mare) ca prototip al viitoarelor calculatoare. Cu existenţa acestei tehnologii, cred că deja devine foarte real modul de operare a calculatoarelor arătat în filmul "Minority report" de Spielberg. De altfel, la crearea filmului el a adunat 15 specialişti din cele mai diverse domenii, pentru a încerca să prefigureze detalii despre aceea, cum va apărea viitorul. Ei, cred că cel puţin în acest domeniu ei au făcut treabă bună.

Nu ne rămâne decât să aşteptăm...

Amintiri din copilărie

Acum câteva zile am avut o întrunire de familie (de ziua lui maică-mea), şi ea cu fraţii ei au organizat o seară de amintiri. Îi ascultam şi invidie, râdeam foarte mult şi mă gândeam la aceea, în ce timpuri schimbătoare trăim.

Mama mea a prins primul televizor din sat, timpul când între Chişinău şi Durleşti nu mergea transport public şi în Chişinău circulau tramvaiuri. Eu am muls caprele, mulţi ani am strâns zilnic iarbă la iepuri şi ţin minte primul computator din sat. Iar copiii de acum au ca distracţie principală calculatorul, ca sursa principală de informaţie internetu şi fiecare al doilea are telefon mobil.

Acum, desigur că nu voi zice dacă e bine sau rău ce se întâmplă, probabil, e foarte bine. Niciodată mai înainte omenirea nu a putut visa la aşa o capacitate de acces şi de procesare a informaţiilor ca în prezent şi cred că acesta e doar începutul - din epoca industrială noi înaintăm rapid spre cea informaţională şi nici cei mai buni futurologi şi cei mai talentaţi fantaşti nu cred că vor putea spune ce va fi peste 30 de ani. Dar, se pare, noi ne-am obişnuit cu schimbările în aşa măsură, încât nici nu mai remarcăm importanţa şi amploarea lor.

Cât despre depărtarea şi ruperea noastră de natură, asta chiar nu cred că e bine. În special, datorită libertăţii de voinţă pe care ne-o dă ea. O să încerc să explic ce am în vedere, deşi e destul de complicat.

"Eu"-l nostru, aşa cum îl simţim noi, reprezintă un şir de gânduri şi senzaţii, care într-o mare măsură dirijează gândurile. Avem cinci simţuri prin care percepem lumea din jur, inclusiv şi propriul corp. Legătura între "eu"-l intern şi restul se face anume prin intermediul simţurilor - văz, auz, miros, gust şi atingere. Atenţia noastră (firul gândurilor) trece permanent de la un simţ la altul, în funcţie de intensitatea şi "incitanţa" lor. Şi doar în unele momente gândurile noastre se detaşează de aceea ce se petrece în jur, dar nu pe mult timp, fiindcă foarte repede atenţia iar ne este captată de realitate.

Nu, mai bine să apelez la un citat (cine ghiceşte de unde e?). "... El şi-a văzut propria minte - asta era o sferă albă orbitoare, care semăna cu soarele, dar era absolut nemişcată. Din centrul sferei spre marginile ei se întindeau nişte firişoare întunecate ca nişte aţe răsucite. El a înţeles că acestea erau acele cinci simţuri ale sale. Firişorul puţin mai gros era văzul, mai subţire - auzut, iar restul erau aproape nevăzute. În jurul acestor firişoare juca o spirală şerpuitoare, asemănătoare cu firul becului cu incandescenţă, care uneori fie coincidea pentru o clipă cu vre-o unul dintre ele, fie se încolăcea singură în jurul său într-un nod de lumină, de genul acelora lăsate în întuneric de o ţigară rotită repede. Acesta era gândul, cu care era ocupată mintea lui..."

În condiţii normale noi gândim la aceea ce considerăm important, la aceea ce ne preocupă. Dar ce se întâmplă cu noi când privim televizorul? Atenţia ne este preocupată de aceea ce ne este arătat, gândurile noastre se concentrează la aceea ce ne este arătat. Atunci gândim nu noi, pentru noi gândeşte echipa care a făcut filmul sau aceea ce privim la moment.
În principiu, în cantităţi reduse aceasta nu-i aşa straşnic - pentru a gândi la ceva, trebuie să avem la ce. De aceea, în primul rând, trebuie să acumulăm informaţie, inclusiv privind filme şi citind cărţi (fiindcă când citim, gândim la aceea ce a vrut autorul). Problema e dacă avem suficient timp să gândim pe urmă aceea ce am acumulat, sau informaţia doar trece prin noi, fără "prelucrare".

Nu o dată m-am convins că natura acordă unele dintre cele mai reuşite ocazii pentru a gândi liber şi independent. Atunci când simţurile sunt "ocupate" de ceva uniform, şi nu solicită implicarea conştiinţei noastre, atunci putem gândi liber la aceea ce ne este interesant, fără a fi sustraşi de nimic. Exemple? Privitul valurilor mării. Privitul focului. Privitul norilor într-o zi de vară. Sau privitul cu ochii bulbucaţi de orăşean uimit (da ce, pot exista atâtea stele?) a cerului înstelat de noapte de vară. Privitul ninsorii de după geam. Ascultatul păsărilor. He-he. Păscutul caprelor. Viaţa ceea patriarhală cu care acum ne putem întâlni tot mai rar şi mai rar, viaţă care dădea atâtea ocazii pentru gândire şi introviziune. Desigur, dacă ai la ce să te gândeşti şi ce să "vizionezi".

Vreau să spun că viteza vieţei creşte, volumul informaţiilor ce ne inundă este tot mai mare, iar posibilităţile de a ne gândi - tot mai puţine şi tot mai scurte. De aceea, probabil, concluziile pe care ni le facem devin tot mai superficiale şi mai pripite. Şi probabil, de aceasta ceea ce facem este tot mai lipsit de profunzime.

Acum, recitind ce-am scris, văd că s-a primit foarte încurcat şi neclar. În fine, ideea principală este următoarea: viaţa se schimbă, trăim foarte repede, nu mai reuşim să gândim nici o figă. Cam aşa.

Vreau la păscut caprele...